Home » Ocultism, Paranormal şi alte alea » Serviciul Cifrului

Serviciul Cifrului

“— Un cod trebuie să semene a orice, numai a cod nu, replică Maiorul.

— Ce e un cod? zise dintr-o dată. Spuneţi-mi tot ce ştiţi!
Vocea lui metalică părea că loveşte un obstacol imaginar.
— Este un ansamblu de simboluri care poate fi retranspus în limbaj obişnuit cu ajutorul unei chei.
— Chiar aşa? Şi parfumul unui trandafir, de pildă, este sau nu un cod?
— Nu, pentru că nu are semnificaţie decât în sine, nu e decât un parfum. Fireşte, dacă semnifică altceva, acel parfum ar putea, ca simbol, să facă parte dintr-un cod…
Răspunsesem cu vioiciune, mulţumit să pot demonstra că sunt în stare de un raţionament inteligent. Deodată, ofiţerul cel gras se aplecă spre mine: talia uniformei se întinse atât de tare sub presiunea colacilor de grăsime încât nasturii ameninţau să sară în aer. Fără să-i dau atenţie, îl observam pe Prandtl cum îşi scoate ochelarii şi îi roteşte pe deget.
Figura îi era destinsă.
— Dar, ce credeţi, trandafirul degajă parfum la întâmplare sau întrun scop determinat?
— Păi… asta îi permite să atragă albinele, pentru polenizare…
Aprobă din cap.
— Bine. Să trecem la generalităţi. Ochiul transformă razele de lumină într-un veritabil cod neurologic pe care creierul îl descifrează şi îl traduce ca lumină. Dar razele înseşi? N-au apărut din neant! Le-a emis o lampă sau un astru. Această informaţie se află gravată în structura lor.
Este deci posibil să fie descifrată…
— Dar nu e vorba de un cod! l-am întrerupt nerăbdător, devreme ce nici astrul, nici lampa nu încearcă să-şi ascundă natura, pe când un cod autentic nu e comprehensibil decât pentru iniţiaţi.
— Chiar aşa?
— E evidenţa însăşi! Totul depinde de intenţia celor care trimit mesajul.
M-am oprit ca să iau o gură de ceai; o muscă înota în ceaşca mea; cu o clipă mai devreme nu era, în mod sigur, acolo. Ofiţerul cel gras o aruncase! M-am întors spre el. Era pe cale să-şi sufle din nou nasul. Am pescuit insecta cu linguriţa şi am depus-o pe farfuriuţă. Căzu cu un mic zgomot sec. Am atins-o cu degetul. Era din metal suflat.
— Intenţie? zise Prandtl reaşezându-şi ochelarii pe nas.
Ofiţerul obez, pe care mă străduiam să nu-l scap din ochi, în vreme ce îmi priveam mentorul, se scotocea acum prin buzunare, continuând să gâfâie. Faţa îi era din ce în ce mai buhăită, mărul lui Adam i se contura ca un bulgăre mare. Întreaga lui prezenţă inspira repulsie.
— Să revenim la raza noastră de lumină, urmă Prandtl, şi să presupunem că a fost emisă de o stea. Dar ce fel de stea? De ce mărime? Ce temperatură? Care sunt trecutul şi viitorul acestei stele? Se pot afla toate acestea din radiaţia ei?
— Bineînţeles, dacă se dispune de cunoştinţele necesare.
— Şi ce sunt aceste cunoştinţe pentru noi?
— Nu-mi dau seama.
— O cheie, poate. Greşesc?
— Dar…, am ezitat, radiaţia nu e un cod!
— Nu?
— Nu, pentru că nimeni n-a ascuns informaţiile pe care le conţine.
De altfel, dacă am urma un astfel de raţionament, am ajunge la concluzia că totul e cod.
— Ceea ce ar fi exact, dragă domnule. Totul, absolut totul este cod — sau, dacă vreţi, camuflaj. Şi dumneavoastră.
— Glumiţi?
— Nicidecum, e purul adevăr.
— Cum adică, eu sunt un cod?
— Da, sau, la fel de bine, un camuflaj. Mai exact, raportul este următorul: orice este o mască, dar nu orice mască este un cod.
— În privinţa codului, aş putea fi, la rigoare, de acord, am spus alegându-mi cu grijă cuvintele. Cred că faceţi aluzie la ereditate, la acele amprente microscopice gravate pe fiecare bucăţică din corpul nostru şi cu care ne marcăm descendenţii… dar, un camuflaj? Ce am eu a face cu… un camuflaj?
— Dumneavoastră? Scuzaţi, replică Prandtl, asta nu mă priveşte. Nu sunt eu cel care să rezolve cazul dumneavoastră.
Se apropie de mica deschizătură din perete. Mâna, care nu întârzie să apară — o mână de femeie, judecând după unghiile colorate în roşu — îi dădu o bandă de hârtie. El mi-o înmână la rândul lui.
„Pericol manevră depăşire — stop —”, am descifrat, „aduceţi întăriri în sectorul VII — 19431 — stop — pentru intendentul celei de-a şaptea, secţiuni operaţionale Granzmirst col. dipl.-stop”.
Am ridicat capul şi am pus banda imprimată deoparte. Cum mă aplecasem uşor în faţă, am văzut o a doua muscă plutind în ceaiul meu.
Grasul trebuie s-o fi aruncat în timp ce citeam. L-am privit cu atenţie.
Sforăia, sau, mai degrabă, agoniza, cu gura larg deschisă.
— Ce este? întrebă Prandtl. Vocea lui ajunse la mine ca de la mare distanţă. M-am scuturat.
— O depeşă descifrată, cred.
— Nu, dimpotrivă, e un mesaj codificat care trebuie descifrat.
— Dar nu e deja o informaţie secretă?
— Nu, zise Prandtl clătinând din cap. Camuflarea informaţiilor sub formă de mesaje anodine, de pildă o scrisoare sau un poem, e o metodăcare ţine, dragă domnule, de trecut. În zilele noastre, fiecare încearcă să dea celorlalţi impresia că informaţiile pe care le transmite nu sunt codificate. Mă urmăriţi?
— Până la un punct…
— Am să vă arăt acum acelaşi text, analizat de DEC. E numele maşinii noastre.
Pentru a treia oară, se duse la ghişeu, luă banda pe care i-o întindeau degetele feminine şi o aşeză în faţa mea.
„Baremisoziturie impeclancybilistică spre tritorizare pentru a şanspudroliza ambrendafigianturelia indertuşifulabilă”, am descifrat de astă dată. Nu eram capabil să-mi disimulez uluiala.
— Şi numiţi asta un mesaj codificat?
Surâse cu indulgenţă.
— Nu e decât etapa a doua, explică răbdător. Codul a fost structurat în aşa fel încât prin descifrarea lui să rezulte un ghiveci de absurdităţi.
Asta pentru a-i convinge pe cititori că textul iniţial al depeşei nu e codificat, şi deci adevăratul mesaj să află la suprafaţă, aşa cum l-aţi citit prima oară.
— Iar în realitate?…
Dădu din cap.
— Veţi afla fără întârziere. Acum, vă voi aduce textul examinat pentru a doua oară de maşină.
O nouă bandă de hârtie alunecă prin fereastra pătrată. Ceva roşu se agita în fundal, dar Prandtl obtură deschizătura.
Luându-i banda din mână, am constatat că era în întregime caldă.
Din cauza contactului cu mâinile sau din cauza maşinii?
„A se clătinări abruptivos dervişi purtători de mortibule barbimuşate via turman-sk perspicacitate celerativă recomandată”. Aşa arăta textul.
Am ridicat din umeri.
— Ce vreţi să faceţi cu asta?
— Aici încetează rolul maşinii şi începe al nostru. Kruuh! Strigă căpitanul.
— Ai? gemu ofiţerul cel gras, smulgându-se din torpoare. Ochii înceţoşaţi — ai fi zis că erau acoperiţi cu o membrană — îl fixară pe Prandtl. Căpitanul îi strigă în faţă:
— A se clătinări!
— Niiici, behăi grasul în falset.
— Dervişi!
— Uun! Răă!
— Purtători!
— Spu… spuns, scânci, în vreme ce saliva îi curgea de pe buze.
— Barbimuşate!
— Ca… ca… mu… artif… artificiale, mmm! Ha ha ha! Grasul era scuturat de un râs nebun care degeneră deîndată în horcăit; faţa acoperită de grăsime se înroşi violent şi lacrimi mari începură să se strecoare prin şanţurile obrajilor. Se sforţa să înghită aer între două
suspine.
— Destul! Kruuh! Destul! tună căpitanul. E o greşeală.
Se întoarse spre mine.
— Falsă asociere. Oricum, aţi auzit aproape tot textul.
— Textul? Care text?
— „Nici un răspuns”. Asta-i tot. Kruuh! mârâi căpitanul.
Convulsiile continuau să zguduie corpul obezului, strâns în uniforma stând să crape; degetele umflate se agăţau cu disperare de masă. La auzul interjecţiei lui Prandtl, grasul se calmă, scoase un ultim smiorcăit şi se apucă să-şi mângâie faţa cu amândouă mâinile, ca pentru a se consola.
— „Nici un răspuns”? am repetat cu voce joasă. Mi se părea că mai auzisem undeva aceste cuvinte, dar nu-mi puteam aminti unde anume.
— Puţin cam laconic, am zis ridicând ochii spre căpitan; buzele lui, încremenite într-un rictus perpetuu, ca şi cum ar fi avut un uşor gust amar în gură, schiţară un surâs.
— Dacă v-aş arăta un fragment mai important, s-ar putea să regretăm, dumneavoastră şi cu mine. Dealtfel, chiar şi aşa…
— De ce „chiar şi aşa”? am strigat brusc, ca şi cum aceste treicuvinte aruncate neglijent ar fi avut pentru mine o importanţă capitală.
Prandtl ridică din umeri.
— Nimic deosebit. V-am dat un exemplu de cod de tipul celor care se utilizează actualmente. Deloc foarte complicat. E un cod uzual, camuflarea sa făcându-se, deci, pe mai multe niveluri…
Vorbea repede, ca şi cum s-ar fi străduit să mă facă să uit mica aluzie de adineauri. Aveam intenţia să reiau subiectul şi mă pregăteam să deschid gura; în ultima clipă m-am răzgândit:
— Aţi spus că totul e cod. E un fel de a vorbi?
— Nu.
— Atunci, toate textele?…
— Da.
— Dar literatura?…
— La fel. Dacă vreţi să mă însoţiţi…
Ne-am apropiat de ghişeu. Căpitanul îl deschise. Mă aşteptăm să văd dincolo o cameră; n-am zărit decât o placă întunecată, garnisită cu o mică claviatură, care umplea întreaga deschidere. În interior se afla o fantă înconjurată de vidul din care ieşea extremitatea unei benzi de hârtie, fină ca o limbă de viperă.
— Citaţi-mi deci un pasaj oarecare dintr-o operă literară…
— Shakespeare… se poate?
— Ce doriţi.
— Pretindeţi că piesele lui Shakespeare nu sunt decât un ansamblu de mesaje cifrate?
— Totul depinde de ce anume numiţi dumneavoastră mesaj. Dar de ce n-am face pur şi simplu o mică încercare? Vă ascult.
Am coborât ochii. Câteva clipe nu mi-a răsunat în minte decât strigătul lui Othello: „Făptură minunată!”, dar acest citat mi se părea prea scurt.
— Am găsit! am strigat ridicând ochii. „Urechile mele n-au sorbit încă nici o sută de cuvinte din aceasta gură, dar recunosc glasul. Nu eşti tu Romeo? Nu eşti un Montagu?”
— Perfect.
Căpitanul introduse citatul, apăsând cu repeziciune pe tastele maşinii. O mică serpentină ţâşni din deschizătura în formă de cutie de scrisori şi începu să se zbată în aer. Prandtl apucă extremitatea benzii, aşteptând răbdător urmarea. Banda se derula centimetru cu centimetru ieşind din fantă. Percepeam mişcările mecanismului intern care o făcea să progreseze. Micile vibraţii care străbăteau hârtia încetară brusc.
Banda continua să iasă, dar acum era albă, virgină. Am apropiat de ochi fragmentul imprimat: „Ti-că-losul de Mat-hews fiu de căţea Mathews Math”.
— Ce vrea să însemne asta?! am întrebat, incapabil să-mi disimulez stupoarea. Căpitanul clătină din cap.
— Presupun că, în vreme ce scria această scenă, Shakespeare nutrea sentimente nu prea caritabile faţă de un individ numit Mathews.
Este ceea ce el a exprimat codificat în textul dramei.
— Ei, asta-i bună! Doar nu vreţi să mă faceţi să cred că Shakespeare a camuflat, în mod deliberat, sub acest admirabil dialog de îndrăgostiţi, o grămadă de grosolănii la adresa unui anume Mathews?!
— Dar cine vă spune că a făcut-o deliberat? Un cod e un cod, oricare ar fi fost intenţiile autorului.
— Îmi permiteţi? am spus apropiindu-mă de claviatură.
Am introdus eu însumi în maşină textul deja descifrat. Pe buzele lui Prandtl se contură un surâs, în vreme ce mica bandă ieşea şi se derula în spirală. „Ah! dacă ea mi-ar da gaura la mica ei gaură la li dacă ea ah miar da gaura la…” literele erau conturate clar pe hârtie, grupate în silabe.
— La naiba! am exclamat. Acum, asta ce mai înseamnă?
— Nu e decât al doilea nivel. Ce-aţi vrea să obţineţi? N-am făcut decât să pătrundem mai adânc în profunzimile psihismului unui cetăţean britanic din secolul XVII. Nimic altceva.
— Nu se poate! Aceasta operă deosebită nu este decât un înveliş pentru disimularea unei serii de insulte şi de „gaura ei la la”? Prin urmare, dacă încredinţaţi maşinii cele mai înalte culmi ale literaturii mondiale, roadele cele mai frumoase ale geniului uman, marile poeme, epopeile nemuritoare, n-o să rezulte decât o flecăreală informă?!
— Da, în măsura în care aceste opere nu sunt ele însele decât flecăreala, dragă domnule, spuse cu răceală căpitanul. O flecăreală menită să creeze diversiune. Arta, literatura, ştiţi dumneavoastră la ce servesc toate astea? La abaterea atenţiei!
— De la ce?
— Nu ştiţi, deci?
— Nu.
— Asta-i foarte rău. Ar trebui să ştiţi. Altfel, nu văd ce căutaţi aici!
N-am răspuns. Pielea feţei colţuroase a ofiţerului părea întinsă ca o pânză de cort pe creasta unei faleze. Spuse blând:
— Un mesaj decriptat nu este decât un nou cod. Ochiul specialistului e capabil să-l despoaie de învelişurile sale succesive. E o sursă inepuizabilă, fără fund sau margini. Se pot foarte bine atinge straturi din ce în ce mai profunde, din ce în ce mai puţin accesibile, căutarea e fără sfârşit.
— Chiar aşa? Dar expresia aceea, „nici un răspuns”, spuneaţi că e un rezultat definitiv.
— Nu. Nu e decât o etapă, cu siguranţa esenţială în desfăşurarea unui proces dat, dar numai o etapă. Gândiţi-vă puţin şi veţi ajunge la aceeaşi concluzie.
— Nu pricep.
— Veţi înţelege în timp util. Dar şi atunci nu veţi face decât să răzbateţi spre stadiul următor,
— N-aţi putea să mă ajutaţi?
— Nu. Trebuie să descoperiţi totul singur. Ca toată lumea. E o exigenţă mai degrabă severă, dar dumneavoastră, care aţi fost special desemnat, nu veţi uita ce se aşteaptă de la dumneavoastră… Din păcate, nu pot să vă consacru mai mult timp. Pe viitor, voi face tot ce îmi stă în putinţă ca să vă ajut. În cadrul funcţiilor mele asta va veni de la sine”.

  • Cuminecatura

    Comentariu şters. Să mă jigneşti pe mine e una, să te iei de masoni e altceva (n-am afiliaţii, aşadar n-am stresuri). Însă să te iei de Eminescu cu flegme de-astea gen „homosexual sifilitic” e cam mult. Bine ar fi ca şi neuronii tăi să facă „trenuleţe”, la Baia Mitrașevschi, ori aiurea. Oriunde vrea mulţimea lor. Da măcar să facă ceva, să funcţioneze…