Home » Explorări în enigmatic » Ţurţudui – Poveşti din înalturi

Ţurţudui – Poveşti din înalturi

Prima menţionare în presa centrală a Vf. Ţurţudui, se datorează unui interviu din revista Ştiinţă şi Tehnică:

„- Pe dealul Săpăturilor, de pildă, ciudăţeniile abundă…
– Exact! Mai ales lespedea mare, prelucrată, cu un evident strat de glazură – aţi publicat fotografia unui fragment în numărul din august al revistei «Ştiinţă şi Tehnică». Lespezi de felul acesta se mai găsesc pe vârful Ţurţudui, şi deasupra stâncilor fecioarei, într-un fel de triunghi, care cine ştie ce voia să închidă? […] Şi să nu uitaţi peşterile încă neatinse de pe Ţurţudui […]”1.

Vf. Ţurţudui, o piramidă?

De atunci şi până la apariţia cărţii lui Paul Lazăr Tonciulescu – De la Ţara Luanei la Ieud2 (1998) nimeni nu a mai pomenit de el. De remarcat că semnalarea unicat îi aparţine lui Rudan: este improbabil ca ea să fi fost făcută dacă grozăviile relatate ulterior ar conţine măcar un strop de adevăr. Sună aproape a flayer de reclamă turistică, a invitaţie la aventură.

În iunie 1983, Rudan Vasile şi Ruxandra Rizescu (împreună) i-au condus pe ing. Tonciulescu, arh. Silvia Păun, Mircea Păun (soţul doamnei) şi arheologul Vasile Boroneanț într-un periplu în zonă. Cu această ocazie s-au descoperit şi unele inscripţii noi: cea de pe Ţurţudui e una dintre ele.

În 1998, Tonciulescu publică o fotografie a celor 25 de grafeme de pe vârful Ţurţudui (pe care-l ciunteşte Ţurlui), forma transcrisă (extrasă prin calchiere) şi o încercare de descifrare a ceea ce el a numit o „scriere cu alfabet autohton, din care Chiril s-a inspirat şi a preluat doar 4 litere”3. După ce recompune din fragmente un ipotetic alfabet, Tonciulescu decide că acesta „impune o importanţă aparte inscripţiei analizate, ea având astfel o valoare deosebită în demonstrarea folosirii de către strămoşii noştri geto-daci a unui alfabet propriu şi, nu greşim dacă spunem, chiar a mai multor alfabete, funcţie de zonele în care s-au descoperit inscripţii şi care acoperă întregul teritoriu al fostei Dacii”4.

Popularizată prin cărţile sale, mulţi au căutat şi regăsit inscripţia din vârf. La fel am făcut şi noi, cu diferenţa notabilă că am aflat informaţia direct de la Paul Lazăr-Tonciulescu si am ţinut calcurile originale în mână. Care au venit la pachet şi cu unele lămuriri suplimentare, să le spunem private…

Poziţia nefirească a scrierii pe blocul de piatră cât şi aspectul de paralepiped regulat, i-au făcut pe unii să-l numească „menhir” (şi chiar „menhir megalitic”5 cum îl apelează pleonastic Diana-Liana Gavrilă), să-i acorde o vechime nemăsurată şi să afirme existenţa unui altar păgân pe vârful cu pricina. Că inscripţia aparţine altei epoci istorice, nu a reprezentat o problemă majoră. Mai toţi gură-cască care ajung aici habar nu au să silabisească măcar scrierile vechi. Că sunt cuneiforme, hieroglife egiptene, sanscrită sau chirilică autohtonizată, pentru ei e tot una. Veche, antică, dacică…

Aurora Peţan - O zeiţă campestră

În anul 2008 Aurora Peţan urcă pe vârful Ţurţudui însoţită de Diana-Liana Gavrilă, călăuză locală. Ambele erau pentru prima dată acolo, căutând inscripţia menţionată de Tonciulescu. În articolul publicat în Formula As, Peţan descrie: „o găsesc așezată pe jos, lângă o piatră înaltă, frumos fasonată, doborâtă la pământ. Stă şi copiază într-un caiet inscripția. … Arunc o privire pe scriere şi decretez scurt: „sunt chirilice”. „Nu sunt chirilice”, răspunde ea calmă şi absorbită. „E o scriere autohtonă. Par a fi chirilice, dar sunt şi semne care nu există în alfabetul chirilic. De fapt, alfabetul chirilic derivă dintr-un alfabet de-al nostru, autohton”. „Pi Pascul”, citește repede, pe primul rând. Apoi, sacadat, pe litere: „e-s-t-h-a-i-r-a-t-u d-o-g-a-v-b-u-i-l-i. Ce o fi însemnând?”6

CV-ul Aurorei Peţan este bogat: 1992-1997- Licență în Limbi Clasice la Universitatea București; 1997-1998 – Studii aprofundate în Filologia Clasică la Universitatea București; 1998-2006 – Doctorat în Filologie la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” București, Academia Română. Este straniu cum ea tocmai primea lecţii de lingvistică de la o absolventă de Liceu Industrial din Pătârlagele. „Diana are ceva din tărâmul pe care îl stăpâneşte”7 spune Peţan şi este înduioşător cum ne descrie săraca fată orfană, care a moştenit pasiunea pentru istorie de la mama ei, care recită în latineşte din Ovidiu şi care „ar putea în orice moment să-şi dea un doctorat în „luanologie””8. Ceea ce nu înţelege Peţanca e că ghida ei „nu citea repede”9, ci recita din traducerea lui Tonciulescu. Papagaliceşte, se zice în popor. Şi ceea ce nu sesizaseră amândouă e că Tonciulescu ori copiase greşit, ori falsificase transcrierea: oricine poate compara pozele de la faţa locului cu ceea ce se prezintă în cartea cu pricina.

Ba chiar nu observă şi cea de-a doua inscripţie, aflată la doar câţiva metri depărtare.

Cu ocazia acestui articol, ne-am lămurit şi de rigoarea academică a dnei. Peţan şi în ce fel îşi face ea documentarea:

„Trecem prin Muscelul Cărămăneşti, Buduie, Scăieni, Văvălucile, Fişici, pe lângă Bozioru, prin Brăeşti, sate arhaice, cu nume de legendă, străvechi. „” ştiu că e nume dacic, „scai” şi „muscel” la fel, mă întreb ce poate fi o „văvălucă”, cuvânt coborât din basme cu zâne şi tărâmuri ceţoase”10. Din păcate numele „dacic” Văvăluci este „coborât” din actele administrative. Până în 1941-1942, satul se numea Văvălugi. În cauzul Muscelului Cărămăneşti, aceeaşi situaţie: pe numele real, îi zice Muscelul Cărăimăneşti, a fost consemnat greşit în actele administrative recente. Nici vorbă de „nume de legendă, străvechi”.

Însă marea cercetătoare a scrierilor dacice are o scuză: era speriartă – Diana îi povestise teribila întâmplare cu brăilenii dispăruţi:

„Știți, acolo au dispărut în anii ’80 doi băieţi. Doi frați. Au dispărut, pur si simplu, şi nu au mai apărut niciodată! Te apucă răcorile. Dacă dispărem şi noi? Eu ca eu, da numa dumneavoastră să nu dispăreți, că nu știu cum mai dau eu faţă cu domnul Nica!”, spune fără urmă de zâmbet pe chip. „Nu-i de glumă!” […] O aud depărtându-se, vorbind tare, ca şi cum s-ar teme de cețurile albastre sau de intensitatea azurului, care, zic unii, poate favoriza teleportarea. La un moment dat, tace brusc. Trec minute lungi şi nu o mai aud. O caut printre pietre, mă duc în direcția în care a mers şi ea, o strig pe nume. Nu primesc nici un răspuns. […] faptul că nu o aud pe fată vorbind mă neliniștește. „A dispărut Diana”, îmi zic, pe jumătate amuzată, pe jumătate îngrijorată. Reiau căutările şi o găsesc […] Răsuflu ușurată”11.

Diana-Liana Gavrilă - o ghidă care ghidează

Aventurile celor două femei pe Ţurţudui pot fi considerate plictisitoare (noi aşa le considerăm!), dar relatarea din Formula As va produce o mutaţie semnificativă în locaţia geografică a unei alte legende urbane din zonă: dispariţia brăilenilor de la Tihărie. Chiar dacă în relatarea ei cu iz de „poveste de cabană”, Gavrilă plasează Tihăria în Poiana Cozanei (cum îi spune ea), la Pietrele Fetii, cumva, cineva a priceput că dispariţia s-a produs pe Turţudui. Şi de aici povestea s-a răspândit, profitând de unele conxiuni forţate despre care vom relata în continuare.

Dezvoltarea geologică a vârfului de munte i-a nedumerit pe unii. Rudan vorbea de „lespezi”, Diana plusează cu un „platformă”:

„…localnicii vorbesc despre existenţa până nu demult a unei platforme cubice, construită din blocuri de gresie bine faţetate, pe suprafaţa cărora se putea distinge un strat subţire de oxizi de fier ce-i conferea aspectul de planşeu metalic”12.

Aşadar pe lângă un menhir dărâmat, avem şi o platformă cubică (sic!) dărâmată. Cine le-ar fi putut sparge? Securitatea, Armata, Departamentul Zero. Cum? Cu dinamită. De ce? Din cauza brăilenilor dispăruţi. Nu este clar de către cine, când şi în ce mod povestea de la Tihărie în varianta Radu Cinamar13 a fost mutată aici. Nu o putem acuza pe Diana-Liana şi de această năzbâtie: ea plasează consecvent Tiharia la Fundul Peşterii, afirmând vag doar că piatra fusese „doborâtă la pământ de cine ştie ce stihie”14.

Informaţia dinamitării stâncii de la Tihărie apare pentru prima dată la Radu Cinamar:

„Fiind pe atunci oarecum lipsiţi de experienţă şi presaţi de panica creată, cei responsabili au decis să dina¬miteze stânca, însă ulterior s-a aflat că acela a fost un ordin dat de puterea de la Bucureşti. În prezent, la două¬zeci de ani de la dramaticul incident, locul este complet curăţat”15.

Am reprodus şi noi întregul fragment referitor la Departamentul Zero şi „evenimente de tip K” din Munţii Buzăului; este vorba de o pastişă lipsită de dibăcie a articolelor din Monitorul Expres. Autorul recunoaşte printre rânduri „că unele aspecte au mai „transpirat” prin presă””16; de acolo s-a inspirat şi el, dar scenariul improbabil al unei cărţi de ficţiune cerea existenţa unui „dosar ultrasecret al evenimentului respectiv”. Sursele noastre ne-au asigurat că dosarul respectiv provine de la CID (Centrul de Informare şi Documentare) Sălaj, cunoscut printre iniţiaţi şi sub numele de „Biblioteca”. Biblioteca MISA.

Sunt uşor de remarcat elementele comune al celor 2 scenarii: „platforma îngustă a stâncii”, „scrierea de pe peretele stâncii”, dinamita. Semnificativ că poveştile au multiple neconcordanţe, „nu se pupă” cum s-ar spune, dar aceste amănunte „nesemnificative” nu au deranjat pe nimeni. Prinse din zbor din articolul din Formula AS, firele celor 2 poveşti s-au împletit armonios în mintea unora: dinamita lui Cinamar a rezolvat elegant problema distrugerilor de pe Ţurţudui.

Cert este că translaţia geografică s-a operat. Vom prezenta o mostră de delir care are calitatea de a integra dispariţia brăilenilor, fantomaticele experimente militare de teleportare ale lui Rudan, Vf. Turţudui, piramide şi explozii:

„… despre Tiharie care de fapt e Ţurţudui:
Rudan nu a fost de faţă atunci. Povestea i s-a spus de către singurul martor ocular al tragediei. Omul era în stare de şoc atunci când i-a spus lui Rudan păţania la care a asistat. Rudan însuşi are destule reticenţe în privinţa exactităţii relatării martorului (colonel MApN).

Pe scurt, acesta, care era instructor de telepatie, ca şi Rudan, urma să coordoneze un experiment de teleportare pe Vf. Ţurţudui. Cei 2 tineri militari, cu vârste sub 35 de ani, au escaladat Vf. Ţurţudui şi au atins din greşeala o stâncă străvezie înaltă de aproximativ 3 m., cu aspect de piramidă gelatinoasă, în interiorul căreia se afla un obiect. În acel moment, au fost traşi cu totul înăuntru de o forţa puternică, precum un aspirator, iar stânca aceea a revenit la scurt la forma unei stânci obişnuite. Colonelul (martorul ocular), ştiind dinainte ce se afla pe acel vârf şi profitând de condiţiile meteo de atunci, a pregatit „terenul” pentru teleportare, prin transformarea stâncii respective sub aspect fizic, aflându-se la câteva zeci de metri de stânca respectivă (azi dinamitată), în aşteptarea celor 2. Aceştia trebuia să se plaseze în interiorul piramidei cu aspect gelatinos, dar au atins-o prea devreme, înainte de comanda mentală a colonelului. Au atins-o fără să vrea când au ajuns în vârf. Deşi ştiau că trebuie să o evite în primă instanţă. Li se făcuse instructajul dinainte, în poligon. Ei trebuia să o atingă mai târziu, printr-o trecere uşoară prin unul din pereţii piramidei, după ce intrau, în prealabil, într-o stare oarecum asemănătoare transei. Atingerea involuntară a piramidei respective s-a făcut ca urmare a alunecării lor de pe o stâncă vecină, atunci când au ajuns pe vârf.

Imediat dupa accident, colonelul a fost anchetat de ofiţeri superiori din DIM şi DSS…”

Greşelile elementare de limba romanâ, de ortografie, acord între subiect şi predicat şi foamea de „litere” din textul plasat între ghilimele, aparţin unui anonim care se ascunde sub nick-ul semnificativ de Matrioska. Noi am adăugat doar, din respect pentru cititori, diacriticele.

Textul a fost primit în noiembrie 2012, pe adresa unui blog tematic pe care-l aveam atunci, astăzi închis. Deoarece emitentul, cu nick-ul Martrioska a folosit un proxy, nu am putut sa-i răspund prin mail şi să aflu detalii suplimentare. Oricum, sperăm măcar să aibă demnitatea, în cazul când se va afirma ca am inventat textul de mai sus să confirme că el l-a trimis.

Nu ştim cum se face că analfabeţii au acces la informaţii care, dacă ar fi reale, ar constitui „secrete militare straşnic păzite”. Sau poate că mirarea noastră înglobează şi răspunsul evident.
Pe lângă întâmplarea în sine, care în opinia noastră este S.F. de calitate inferioară, reţin atenţia unele „linii de forţa” ale textului:

– În primul rând, întâmplarea cu „brăilenii de la Tihărie”, demontată integral în varianta originală, este plasată în alt context (loc şi timp), cu alte personaje şi alţi martori. I se asigură astfel supravieţuirea şi perpetuarea prin „varianta alternativă”. De asemenea, se face legatura şi cu misterul, separat până acum, al Vf. Ţurţudui;

– Se reiau, pentru întărire, unele elemente „clasice” ale zonei, specifice repertoriului rudanian: poligonul „para-” din munţi, experimentele militare de teleportare voluntară, Vf. Ţurtudui care ar fi de fapt o piramidă, ş.a.;

– Se reiterează calitatea de „instructor telepat” a lui Rudan, faptul că acesta are acces la medii militare – armata şi serviciile secrete – (MApN, DIM, DSS), ba chiar că întreţine unele relaţii apropiate cu unele cadre, care-i fac, tam-nesam, nesocotind secretul militar, confidenţe;

Unele elemente ale textului anacronice şi hilare: DIM (Direcţia de Informaţii Militare) nu exista cu această titulatură înainte de 1990 iar DSS nu mai exista după, „militari tineri, cu vârste sub 35 ani” par formulate de cineva care n-are nici în clin nici în mânecă cu mediul cazon.
În lipsa altor informaţii care să completeze cadrul, şi să stabilească o valoare de adevăr, oricare ar fi ea, această misivă anonimă rămâne un bun exemplu despre cum se bagă unii gratuit în seamă, dându-se cunoscători a ceva de care nu au habar.

Povestea cu dinamitarea unui vârf de munte împădurit este nouă în zonă şi are aspectul unei legende urbane. Nici un localnic din Fişici, Găvanele sau Nucu nu o confirmă: pur şi simplu nu au auzit de aşa ceva. Este de neînţeles cum o expozie de puterea celei afirmate nu s-ar fi auzit puternic în regiune. Riscul de a porni un incendiu într-o zonă împădurită ar fi fost major: să arunci în aer ditamai vârful de munte cere o cantitate însemnată de explozibil. Dar principala problemă a explozie este alta: nu a lăsat urme. Pentru că pe vârful Ţurţudui nu există tiparul inconfundabil lăsat de o explozie. Doar „menhirul” este căzut. Şi nici el nu prezintă urmele specifice care ar fi trebuit să fie prezente. Aşadar, avem o explozie „surdă”, care nu lasă urme. Parcă am fi în „Secretul armei secrete”.

Tentativei de distrugere a unor „urme” (ca să le zicem aşa) i se adaugă mitul restricţionării accesului prin tăierea unor copaci şi bararea unui drum de coastă venind la Ţurţudui (marcaj forestier III 202) de la Crucea Spătarului (marcaj forestier III 122): „Un adevărat peisaj apocaliptic se întindea sub privirile noastre uimite. Arborii fuseseră tăiaţi aşa încât cineva, parcă într-adins, ar fi dorit să îngreuieze (sic!) accesul”15.

Cunoaştem motivul acestei defrişări utilitare executate de OS (Ocolul Silvic) Pârscov. Un lucrător silvic, căruia-i mulţumim cu această ocazie, ne-a explicat mecanismele biologice ale contaminării arborilor seminceri din această parcelă cu ipide şi rostul tăierilor punctuale pentru a stopa răspândirea acestor dăunători. Arborii nu au fost deplasaţi din teren, deoarece nu exista nici posibilitatea fizică, nici nevoia evidentă. Altceva însă a fost mai important în relatarea lui: până în 1990 acolo a fost pădure virgină cu arbori păstraţi pentru seminţe; primele tăieri datează la aproape un deceniu de la Revoluţie. Nicidecum înainte. Inutil de spus că Dna. Moise Daniela, şefa Ocolului Silvic Pârscov ne-a dat indicaţii similare, arătându-ne pe deasupra înregistrările de epocă din actele oficiale.

Chiar dacă facem abstracţie de această informaţie crucială, teoria interdicţiei are multiple inconsistenţe:

– La tăieturi au fost folosiţi localnici. Dacă zona a fost sau urma să fie dinamitată, este improbabil să se fi folosit săteni, care, puşi în faţa unei acţiuni fără de înţeles, ar fi dat naştere unor zvonuri inutile. Mai mult chiar, dacă motivul dinamitării era reprezentat de existenţa unui pericol iminent, a expune indivizi dintr-o comunitate mică (unde orice noutate se răspândeşte fulgerător) nu ar fi fost o procedură prea inteligentă;

– Copaci tăiați și neputreziți de zeci de ani (mai precis cca. 30) reprezintă deja o enigmă a naturii, dar ce mai contează. Am văzut şi noi peisajul apocaliptic, dar la faţa locului, nu în poze. Unii arbori sunt tăiaţi mai demult şi aproape putreziţi, dar majoritatea tăieturilor sunt mult mai recente. O examinare vizuală a secţiunii de tăiere, fără urmă de putrezire, e edificatoare în acest sens;

– Acei copaci doborâți, poziţionaţi oblic, îngreunează prea puţin accesul (am constatat-o pe propria piele). Ba chiar dau un aspect spectaculos și rustic cărării. În plus, constituie un excelent indicator. O defrişare secvenţială atrage atenția, iar dacă nici nu are un rost evident, atunci atrage şi curiozitatea. Dacă experţilor de tastatură faptul le-a atras atenţia, atenţi au devenit şi cei care au luat zona la pas, dar mai ales localnicii. Parcă locul trebuia izolat, nu semnalizat…

– Pentru ca ridicolul să fie complet, o cale de acces mult mai facilă (şi singura utilizabilă pentru a transporta echipament greu) este drumul dinspre Băleanca. Nu numai că se scurtează un timp semnificativ, dar 3 sferturi din traseu este parcurs pe un drum de căruţă. Iar aici nu-i nici urmă de copaci care să bareze poteca. Să fi fost idioţi patentaţi instructorii de telepatie ai Armatei, şi tot blocau ambele căi de acces, sau măcar ruta mai uşoară!

– Tonciulescu a ajuns pe vârf cu Rudan şi grupul de excursionişti nominalizat în anul 1983. Este o contradicţie internă a scenariului: cum au ajuns în zonă şi ce căutau ei atunci şi acolo dacă locaţia era inaccesibilă şi prohibită? Mai mult chiar: dacă s-ar fi petrecut explozii în vârf, Rudan s-ar fi aflat în postura unui făptuitor care se întoarce la locul faptei însoţit de un criminalist, pentru a-l întreba dacă a lucrat curat. Pentru că ceea ce nu ştie lumea, dar reprezintă un amănunt semnificativ este că Tonciulescu era inginer constructor, dar mai era şi maior (r) de artilerie, veteran de război. Dacă nici un artilerist nu ştie cum arată teatrul unei deflagraţii…

Nu există nevoia unei explozii pentru a explica dărâmarea „menhirului”. Aceşti ignoranţi habar nu au că la Cetăţeni a existat o formaţiune asemănătoare (unii o numeau „Stela solară”), care acum e sfărâmată. Fără să fie dinamitată, pur şi simplu natural. Stâncile de pe Ţurţudui sunt expuse stihiilor naturii, de la precipitaţii şi vântul puternic, până la fulgerele ale căror urme le poartă unii arbori izolaţi de aici. Chiar şi statul de oxid de fier (prezent, dar nu atât de abundent pe cât afirmă Gavrilă) poate creea o incidenţă mai mare a fulgerelor într-un perimetru restrâns. Natura nu numai zămisleşte; ea şi distruge, într-un ciclu neîntrerupt al vieţii şi morţii, al fiinţării şi distrugerii.

Pe scurt, plecându-se de la nişte realităţi greşit înţelese, s-a creat un întreg eşafodaj imaginar greu digerabil. Până la proba contrarie, „explozia” de pe Țurțudui rămâne vorba de clacă a unor persoane cunoscute cu antecedente.

Note: 1Cu Rudan Vasile despre Ţara Buzăului. Interviu realizat de Alexandru Mironov cu Rudan Vasile în Ştiinţă şi Tehnică nr. 10/1980, pg. 7; 2Paul Lazăr Tonciulescu – De la Ţara Luanei la Ieud, Editura Miracol, 1998;3,4Ibid., pg. 63-64, respectiv 64; 5Diana-Liana Gavrilă – Enigme din trecutul îndepărtat în Munţii Buzăului, Ed. Alpha MDN, Buzău, 2012, pg. 115. Formularea nu este o întâmplare, Gavrilă foloseşte aceeaşi sintagm[ în emisiunea „Misterele din Munții Buzăului”, difuzată la Naşul TV în data de 20.07.2012; 6-11Aurora Peţan – Pietrele scrise din Munţii Buzăului în Formula As an XVIII, nr. 845/11.2008, pg. 15-17; 12,14,17Diana-Liana Gavrilă – Enigme din trecutul îndepărtat în Munţii Buzăului, Ed. Alpha MDN, Buzău, 2012, pg. 118, respectiv 117, 115; 13Radu Cinamar – Viitor cu cap de mort. În culisele puterii; Ed. Daksa, 2004; pg. 88-90; 15,16Ibid., pg. 90, respectiv 89.

Fragment din cartea Enigmele din Munţii Buzăului: Dosarul secret (titlu provizoriu)  – Vlad-Ionuţ Muscelanu, gen (r) dr. ing. Emil Străinu – în pregătire pt. tipar.