Guruşi. Închipuiţi. ImpostoriRomânia enigmatică şi insolită

În afară de artefactele paleoastronautice ”clasice” prezentate anterior, mai există câteva piese vag interpretate în această cheie. Una dintre ele este Carul de la Bujoru.

Teoria marginală și puțin zis năstrușnică a fost lansată în revista ”Știință și tehnică” (1981) de ing. Cristian Crăciunoiu.

Inițial am vrut să prezentăm în trecere materialul, cu titlu de inventar, rezumându-l în câteva fraze. Deși ne amăgeam că ne pricepem la analiza de text, ne-a fost imposibil să deslușim ce vrea să transmită de fapt Crăciunoiu prin frazele sale contradictorii. Așa că preferăm să delegăm această ”misiune imposibilă” cititorilor noștri:

Cristian Crăciunoiu - O ciudată piesă arheologică (Carul de la Bujoru) (click pe imagine pentru a o deschide în format hires)

O ciudată peisă arheologică

ing. Cristian Crăciunoiu

Nu ne propunem să pledăm în acest articol pentru ase­mănarea frapantă dintre carul votiv de la Bujoru (apro­ximativ 800 î.e.n.) şi «Lunohod», pentru a-i entuziasma pe unii, a smulge un zâmbet sarcastic de la alţii sau comen­tarii binevoitoare («săracii…») sau pentru a găsi asemănări constructive între cele două vehicule, pentru că acestea sunt vizibile chiar şi pentru umaniştii nedezumanizaţi de tehnică. Cu totul altceva vrem să evidenţiem: un aspect care ar putea fi neglijat de arheologi, dar care ar pune pe gânduri mulţi teh­nologi reputaţi ai zilelor noastre – aspecte legate de reali­zarea tehnică deosebită a acestui car.

Posibilele paralelisme constructive între car şi «Lunohod» sau altă sondă spaţială, de genul structurii ansamblurilor, al ajutajelor de propulsie, sau corecţia traiectoriei cu câte două grade de rotaţie în planuri diferite, a antenelor goniometrice sau de radiolocaţie, a capacelor «ceainic» ale ambelor obiecte, cât şi forţa artistului antic, puterea lui de sugestie în a crea impresia unui obiect dacă nu zburător atunci legat de văzduh sunt departe de noi.

Să considerăm obiectul compus din două subansambluri, respectiv subansamblul corp şi subansamblul capac. Cel din urmă se compune din capacul propriu-zis, ajutaj (aş putea să-i spun «cap de pasăre de apă», dar este mai incomod) şi antenă (sau motiv ornamental tip «baston cu un ochi şi două proeminenţe, figurând o pereche de păsări pe un suport»*).

Să observăm că atât pe şasiul capacului, cât şi pe celelalte părţi componente se observă sufluri, urme evidente de tur­nare şi deformaţii cu discontinuităţi, ce denotă o prelucrare prin deformare ulterioară la cald. Aparent nimic deosebit. Dar cum s-a efectuat turnarea? În «forme coji» sau «la nisip»? Se folosea încă de pe atunci tehnologia de turnare în forme coji? Dacă nu, atunci cum s-a realizat capacul cu gâturile (ajutajele) ce au diametre relativ mici şi care nu au fost lipite ulterior?

Pe «gâturile de păsări» se văd gofreuri specifice ţevilor cu pereţi subţiri ce au fost curbate, gofreuri ce apar pe partea corespunzătoare generatoarei ce suferă compresiunea la în­doire şi care nu se întâlnesc pe gâturile păsărilor autentice (??). Ciudate deformările şi prea muncite pentru a nu fi corecte din punct de vedere tehnic.

«Bastonul cu un ochi…» ar trebui să fie sudat pe capac. Da, dar se poate crea o temperatură locală satisfăcătoare pentru acest lucru? Cu un arzător oxiacetilenic tip suflai se poate; dar meşterul-artist (şi acum putem spune meşterul înainte de artist, pentru performanţele lui tehnice) avea o asemenea sculă? O analiză metalografică a zonei ar fi revelatoare, arătând dacă realizarea modelelor de ajutaje s-a făcut prin ciocănire la cald şi apoi lipire sau prin turnare.

Să trecem la celălalt subansamblu, începând cu roţile. Aici nu ne vom lega de tehnologia de realizare, ci de un aspect constructiv privind îmbinarea spiţe-obadă ce dă o distribuţie de forţe pe obadă net îmbunătăţită, prin mărirea secţiunii spiţei la îmbinarea cu obada. Roţile se învârtesc pe osii, axe împodo­bite cu motive ce unora le sugerează nişte zburătoare (păsări de apă?) şi altora frâne pentru roţi (sistem de frânare independent pe fiecare roată, e ceva!!!).

Şi acum urmează surpriza: capetele axelor sunt «împodobite» cu rudimente de filet, nici metric, nici Withforth, dar filet. Pentru ce?

Ne-am mai putea întreba: cum au fost sudate ajutajele de corp, acesta fiind cu pereţi subţiri de 2-3 mm? Dar axele roţilor?

Sâ rezumam cele expuse anterior. Nu vrem să speculăm această tulburătoare piesă, capodoperă tehnologică, ce ar fi un model al unui vehicul-sondă spaţială, de dragul de a avea şi noi, românii, urme sau ipoteze paleoastronautice, dar tre­buie să evidenţiem şi să facem cunoscute secretele de meserie, inovaţiile tehnologice și tehnice introduse de meşterii acestor meleaguri, care ar fi inventat – de ce nu?, filetul, turnarea în forme coji, suflaiul, obada roţii în forma utilizată şi astăzi, curbarea ţevilor cu pereţi subţiri prin gofrare etc. Bineînţeles, am exagerat, dar nu atât de  mult pentru a ajunge la pură fantezie. Analizele metalografice ar putea să releve mult mai mult, cele fizico-chimice ar putea să ne spună ce conţinea vasul, compoziţia exactă a bronzului etc.

Chiar după cele spuse anterior, de ce nu am putea considera că avem în faţa ochilor una dintre cele mai deosebite, tulbu­rătoare şi frumoase piese găsite de arheologii români pe teri­toriul românesc, mărturie-mesaj de la strămoşii românilor. Dacă nu era obiect de cult, îl putem face acum, ca preţuire a geniului şi inventivităţii înaintaşilor.

Şi totuşi erezia este frumoasă…

*Corneliu Beda- «Carul solar antic de la Bujoru, jud. Teleorman» – în Muzeul naţional III, p. 61-72”1.

Carul de la Bujoru - vehicul spațial?

Căruța spațială din Teleorman

Articolul lui Cristian Crăciunoiu, posibil același Crăciunoiu de la revista Modelism, decedat între timp,  face parte dintr-un montaj. Pe aceeași pagină, în oglindă, Gheorghe N. Popescu interpretează carul din perspectiva de vas-votiv, iar central, un material semnat doar cu inițiale P.G. (Gheorghe N. Popescu?) ne propune o scurtă retrospectivă paleoastronautică care este justificată astfel:

”Ideea zborului prin mijloace mecanice nu pare a fi fost străină vechilor civilizaţii. Dar, oare, a fost numai o idee? De ce nu şi o realitate, pe care noi nu o putem înţelege şi accepta dintr-un anume conservatorism sau imobilism raţional?”2

După cum afirmam și anterior, este greu de ”citit” intenția lui Crăciunoiu. Poate era ironic. Poate vroia să folosească (neinspirat) paleoastronautica pe post de ”cârlig” pentru cititori sau ”cârjă” pentru o formă extremă de protocronism. Sau poate i s-a cerut să susțină ceea ce nu credea și atunci confuzia din text sublimează doar o jenă profundă.

Carul de la Bujoru, descoperit în anul 1975 în județul Teleorman și aparținând Culturii Basarabi, nu este macheta Lunohod-ului sau a altui vehicul-sondă pentru explorări cosmice. Și după toate probabilitățile, teleormănenii din epoca fierului nu dețineau cunoștințele tehnice delirante pe care autorul (pare să?) li le atribuie.

Note: 1Cristian Crăciunoiu – O ciudată peisă arheologică, în Știință și Tehnică, nr. 2/1981, pg. 24; 2P.G. – Carul de la Bujoru vas-car votiv sau model de vehicul spațial?, în Știință și Tehnică, nr. 2/1981, pg. 24-25; 3Cristian Crăciunoiu – Fotografii OZN ”originale”, în Știință și Tehnică, nr. 4/1987, pg. 44.