România enigmatică şi insolităȘinca Veche

Ironia sorții face ca în același an (1996) să apară la Editura Dacia din Cluj, lucrarea lui Valeriu Literat – Biserici vechi românești din Țara Oltului. Îngrijită de profesorul universitar Nicolae Sabău, cartea reproduce manuscrisul original ”redactat  olograf (a se citi cu peniţa şi stiloul) sau la maşina de scris”, ”o istorie adevărată despre viaţa acestor monumente de arhitectură şi spirit a românilor făgărăşeni”. Sunt chiar cuvintele lui Nicolae Sabău, care a avut amabilitatea să ne ofere câteva lămuriri asupra unor aspecte care ne rămăseseră neclare în urma lecturii.

(click pe imagini pentru a le vizualiza la rezoluția maximă)

Valeriu Literat - Biserici vechi românești

Intrarea de la data de 28 septembrie 1930 se referă la ”Şinca Veche. Mănăstirea din Peşteră”:

”Din Şinca Veche, la cîteva minute spre miazăzi, ajungi la dealul Pleşul. Pe versantul de apus al colinei, înspre părăul Cetăţuie, e o fostă mănăstire, scobită în gresie nisipoasă, foarte uşor de măcinat, chiar şi numai frecînd-o cu degetele.

Peştera de la început a trebuit să fi fost lărgită cu ciocanul, urme de ciocan se văd pretutindeni pe păreţi. Azi e în stare rea, apa ploilor şi gerul macină mereu din păreţii ei, pavimentul e îngrămădit de această măcinătură. Copiii, ieşiţi cu vitele la păşune, în răgazul lung al zilelor de vară când ajung pe aici, îşi fac o plăcere dărâmând aceste locuri, neştiind că odinioară călugări smeriţi s’au trudit să le sfinţească cu rugăciunile lor.

Judecînd după proporţiile şi aşezarea încăperilor, cea mai din fund a fost biserica, delimitată în încăperile tradiţionale, altarul (a), naosul (b) şi pronaosul (c). Alăturat se află o altă sală (d), care pare a fi fost tot un naos încheiat la răsărit printr-o absidă semicirculară (Fig. 1). Cele două săli (b şi d) n-au altă comunicaţie între ele decît o ferestruică rectangulară. În amîndouă altarele se găsesc răsturnate cîte o piatră, cari trebuie să fi servit drept picior de preslol. În pronaos se mai con­serva un fragment de piatră care a fost altădată un stâlp de sprijin. Încăperea din vecinătatea intrării (f) va fi servit drept locuinţă, găsindu-se în ea vatră şi horn condus prin ”bolta” de piatră amenajată în creasta dealului. Dimensiunile încăperii elimină presupunerea că vatra ar fi fost destinată numai să păstreze, în vremea slujbei, cărbunii aprinşi pentru cădelniţă.

Deasupra pronaosului e o scobitură rotundă, ca pentru semicalota Pantocreatorului. Ea răzbeşte pînă la suprafaţa pămîntului. O deschizătură din această scobitură boltită era îndreptată spre naos (b), aşa că, ziua, aceste două despărţituri primeau lumina de sus, pe aici. Azi, lumina vine şi dinspre sud, prin spărtura largă, care mi se spune că nu era înainte cu cîţiva ani.

În păreţi, ici-colo, pot fi văzute scobituri puţin adînci, cari au de cele mai multe ori de formă circulară. Foarte probabil că altădată vor fi servit drept cadre de icoane. Încăperea de pe latura sudică (d), cu absida semicirculară, precum şi absidele a, c, au înălţimea mijlocie de 2,80 m, camera de locuit (f) are 1,70 m. Naosul prezintă înălţimea de 3,40 m, bolta pronaosului e mult mai ridicată iar intrarea în tinda femeilor are cam 2 m. Cifrele înălţimilor nu pot fi fixe, fiindcă locul se ridică mereu cu măcinătura de nisip ce curge de sus.

Nişte salcîmi tineri şi-au înfipt rădăcinile în bolta de deasupra pronaosului, contrtibuind şi ei, pe lîngă atîţia alţi factori, ca toată lucrarea să se prăbuşească  cu atît mai degrabă. Ar merita totuşi să se păstreze această rămăşiţă a trecutului şi deci ar trebui făcut ceva pentru a împiedica ruinarea ei şi pe mai departe”1.

Valeriu Literat I

Valeriu Literat II

Textul pare lipsit de interes dacă este scos din contextul stilului lui Valeriu Literat. Fiecare monument descris a fost vizitat de autor – pentru el a realizat și o ridicare în plan –  și descris cu minuțiozitate prin observare directă, ulterior completată și cu alte surse documentare. Asta înseamnă că celebrele zgrafieri dacice, atlante, extraterestre sau ce le-or mai crede unii și alții NU existau în anul de grație 1930. Altfel le-am fi găsit menționate în rândurile de mai sus.

De altfel, această concluzie se coroborează cu cele declarate de preotul Silvestru Popoviciu de la Șinca Veche:

”Stânca este foarte friabilă, foarte fragilă, așa încât inscripțiile, inclusiv steaua lui David și simbolul Yin-Yang pe care le-ași văzut, nu pot fi mai vechi de câteva decenii. Ar fi însă într-adevăr interesant de știut cine le-a făcut, deoarece când am venit eu aici – acum 30 de ani – ele erau acolo”2.

Rezultă că inscripțiile ar fi apărut în intervalul 1930-1974. Sperăm doar că nu se vor găsi unii care să interpreteze kabbalistic această diferență de 44 de ani, deși nu ne-ar mira prea mult.

În final, semnalăm că în ediția Dacia, Nicolae Sabău a eliminat un fragment, pe care l-a considerat irelevant în economia textului, dar pe care ni l-a semnalat cu dărnicie (în citatul de mai sus apare cu italice):

”Copiii, ieşiţi cu vitele la păşune, în răgazul lung al zilelor de vară când ajung pe aici, îşi fac o plăcere dărâmând aceste locuri, neştiind că odinioară călugări smeriţi s’au trudit să le sfinţească cu rugăciunile lor”.

Recitind cele scrise de Gheorghe Moldovan, deja înțelegem mai multe. Pe când era copil, ”își făcea o plăcere dărâmând aceste locuri”, ca adult însă și-a dus îndeletnicirea la un alt nivel…

(va urma)

Note: 1Valeriu Literat – Biserici vechi românești din Țara Oltului, Ed. Dacia, Cluj, 1996, pg. 18-19; 2Ilie Tudor – Enigmele de la Șinca Veche, Formula As, nr. 619/2004.

Ep. I http://terramirabilis.ro/2018/09/08/sinca-veche-sau-scoala-misterelor-inventate-inceputuri/

Ep. II http://terramirabilis.ro/2018/09/08/sinca-veche-ii-un-moldovan-gheorghe-nu-comisarul/