România enigmatică şi insolită

”Pe platoul Bucegilor, pe o culme si­tuată cam la altitudinea de 2200 m. întâlnim trei forme deosebit de interesante, modelate în piatră, şi care sunt cunoscute sub denumirea de ”Babe” – nu se știe de ce, fiindcă oricât le-am privi nu vom descoperi nimic ce ar putea să ne ofere elemente de asemănare cu o babă. For­ma lor este aceea a unor ciuperci uriaşe cu o înălţime cuprinsă între 3-3.5 m, iar diametrul bazelor, 2.2-3.8 m. Una dintre ele, privită dintr-o muchie, se aseamănă cu chipul Sfinxului din Egipt. Oamenii și-au pus demult întrebarea dacă au fost create de natură sau de mâna omului… O primă explicație formulată ar admite formarea acestor ”Babe” prin acţiunea îndelungată a ploilor, vânturilor și îngheţurilor asupra părţilor mai moi ale gre­siei, rămânând siluetele cunoscute nouă azi în formă de ciuperci. Fiindcă există to­tuşi îndoiala că aceasta ar fi singura ex­plicaţie, se aminteşte de celebrul Sfinx din Egipt, care, iniţial, a lost opera vântului, după care a venit meşterul și a dăltuit-o cu măiestrie omenească. Cerce­tări ample în legătură cu ”Babele” au fost făcute de către N. Densuşianu. Con­cluzia: se poate ca şi aici natura să fi modelat ceva în această stâncărie, dar studiile şi confirmările istoriei ne dove­desc câ ele sunt totuşi opera omului pre­istoric, care le-a destinat cultului religios. Ele au fost altare pentru jertfe. Multe din amănuntele lucrării au fost şterse de vre­muri, de intemperii care s-au năpăstuit peste ele, acolo în vârf de munte. În ele se poate observa reprezentarea unor simu­lacre montane, numite de romani, mai târziu, ”Dea majores” sau ”Deac veteres”. Una din aceste reprezentări pare a fi a unui chip femeiesc, deci o divinitate feminină. Fiecare altar e tăiat dintr-o singură bucată de stâncă. Partea lor superioară – masa de jertfe – e plată, de forma pătrată, rotundă sau eliptică. Se ştie că vechile seminţii pelasge aveau în uzul lor, al cultului lor religios, ridicarea unor asemenea altare pe vârfurile marilor înălţimi montane. Acolo se aduceau marile jertfe şi se desfăşurau marile ceremonii şi jurăminte solemne, la picioarele acestor altare, şi la adăpostul lor, cei persecutaţi îşi aflau siguranţă deplină.

Ionel Cocan articol facsimil

(Click pe imagine pentru a o vizualiza la rezoluția maximă)

Pe ”Vârful cu Dor” există, de aseme­nea, încă o grupare asemănătoare de trei altare preistorice, dintre care numai unul îşi mai păstrează o formă regulată. Această grupare de câte trei altare a constituit în vechime esenţa cultului lui Hercule, cu douăsprezece divinităţi şi şase altare, alcătuind ”Marele Divan Ceresc”. Mai sunt cunoscute şi în alte ţări forme identice: ”Altarele lui Saturn” de pe coastele muntelui Capitoliu, precum și cele din Atica şl Pelopones (Olimp). Îm­păratului Domițian i s-au adus laude în Senat, pentru că ”a alungat pe daci de pe acest munte unde ei au făcut legământ sfânt de a-şi apăra pământul, mai înainte de a începe luptele cu romanii”. După această biruinţă, Domițian a dat mâncare la tot poporul Romei, și anume ”Ambrozia Divină”, mâncarea vechilor divinităţi de pe ”Muntele cel sfânt” al Daciei. Oricât ne-am strădui să închegăm într-o explicaţie verosimilă faptul că forţe oarbe ale naturii ar fi creat aceste ”Ba­be” nu putem neglija un element esenţial, şi anume marea asemănare a aces­tor trei ”Babe”, între ele. Astfel, rămân valabile tot elementele şi documentele sus enumerate, prezentate de istorie. Grama­ticul Hygrin în scrierea sa ,”Poeticon Astranomicon” spune: ”Zeii mai înainte de a porni războiul cel de temut contra Ti­tanilor, au făcut ceremonii şi jurăminte la altarul construit de Cyclop. Asemenea Zeilor, au făcut şi oamenii, ridicând altare unde aduceau jertfe şi făceau jurăminte mai înainte de a întreprinde o acţiune mare”.

***Ionel Cocan - Babele și Omul (ilustrațiile articolului transcris)

”Omul” este monument consacrat unei divinităţi superioare a pelasgilor, şi anume lui Saturn, numit şi ”Omul”. Această denumire o mai întâlnim şi în Argeş (”Omul de Piatră”) la Câineni, la Turnu Roşu (Dealul Omului), şi în Bucovina (Vârful Omului). Ce putem vedea în acest ”Omul”? O reprezentare umană uriaşă, sculptată într-un enorm bloc de piatră. Prin aceste proporţii neobişnuit de mari s-a căutat să se exprime forţa şi atotpu­ternicia acestei divinităţi. În cultul pelasg, Saturn mai purta denumirea şi de ”Omul mare”. Sărbătorile lui – ”Saturnalele” – se mai numeau şi ”Peloria”, adi­că ale ”Omului Mare”. Originea Zeilor, leagănul credinţei în ei, este acest munte sfânt din masivul Bucegilor. Homer (Iliada XIV) spune că Olimpul cel ade­vărat nu este Olimpul din Tesalia, ci este Olimpul de lângă Istru, unde ”este origi­nea Zeilor”. Transpunerea adevăratului Olimp de la noi, în Tesalia, se datoreşte fenomenului de migrare a triburilor pe­lasge care s-au extins şi în vechea Ela­dă, legând de Olimpul Tesaliei credinţa dusă odată cu ei. Una din caracteristicile esenţiale ale acestei mari sculpturi în piatră este expresia feţei. Achille, mai înainte de a începe lupta cu troienii, spune ”mă închin Zeului pelasg cel cu faţa lată, şi care locuieşte departe”. Tot legenda ne spune că zeiţa Minerva s-a născut din capul ”Omului” din nor­dul Traciei, în regiunea Istrului. Obser­vând partea superioară a capului ”Omu­lui”, se poate vedea cu multă uşurinţă o adâncitură, după legendă, locul unde Vul­can, lovind cu putere, i-a spart capul, dând naştere zeiţei Minerva (de la rădă­cina men-mens – minte, Minerva fiind zeiţa înţelepciunii).

În cele arătate până în prezent, în legătură cu aceste monumente mega­litice, am căutat ca, întemeiat pe dovezi istorice, inscripţii sau monumente simila­re, să evidenţiem originea lor legată de poporul pelasg, locuitor al acestor meleaguri, de origine ante-elenică, să scoa­tem în evidenţă voinţa şi capacitatea uriaşă ale acestui popor de a crea monu­mente care să înfrunte mileniile şi să vorbească posterităţii despre virtuţile lor creatoare”.

Scurte comentarii. Articolul ”Babele” și ”Omul” – Creații ale omului? a fost publicat de Ionel Cocan în Drum nou (Brașov), an XXIX, nr. 8419/3.II.1972, pg. 2. Nu se aduc noutăți; de fapt, nu se aduce nici o noutate, fiind mai mult un material ”de consolidare”. Articolul este semnificativ într-un context despre care vom aduce pomenire în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat; deocamdată poate fi reținut ca atare.

Definitoriu este un stil care va face ”istorie”: recombinarea sterilă, la infinit, a ideaticii și mai ales a surselor documentare preluate din Dacia Preistorică (N. Densușianu, 1913). În ”Cazuri și (ne)cazuri OZN în România” (Ed. C.I.D., București, 2018) am prezentat un manuscris ”Jidovii (Giganții sau Uriașii”), compus aproape integral pe același calapod al pastișei.