România enigmatică şi insolită

Tratatul ”Dacia preistorică” (N. Densușianu; 1913) reprezintă piatra unghiulară a conceptului de ” din Carpații României”.

În primul rând introduce în circulație sintagma.

În al doilea rând, livrează surse autohtone de primă mână, majoritatea provenite din răspunsurile la Chestionarele sale (1893 și 1895).

În al treilea rând, elaborează primele teorii articulate referitoare lasculpturile megalitice. Deși multe din afirmațiile sale sunt discutabile, rolul lor crucial în cronologia conceptului este indiscutabil.

Am găsit în Dacia Preistorică trei fragmente care sintetizează admirabil teoriile megalitologilor:

”[…] vêrfurile munților aŭ fost o-dată locurile cele maĭ sfinte ale omenimiĭ, că în munțĭ se află și astăḑi nenumĕrate resturĭ de monumente importante preistorice, …”1.

”Un alt gen de monumente megalitice ale Dacieĭ […] sunt simulacrele archaice ale divinităților primitive, săpate de regulă în stâncă viă pe vîrfurile munților, orĭ pe culmile și pe cóstele délurilor.

Unele din aceste sculpturĭ preistorice sunt atât de rudimentare, atât de bătute de aer, de lumină și de ploĭ, în câte le ne apar astăḑĭ maĭ mult ca nisce simple columne brute, ér altele vĕḑute maĭ ales din depărtare ne presintă, maĭ mult, orĭ maĭ puțin, o asemĕnare cu figura omuluĭ”2.

”Carpațiĭ Dacieĭ forméză o regiune archeologică de o estremă importanță pentru timpurile ante-istorice. Afară de simulacrele și altarele primitive ale divinitaților, săpate în stâncĭ, afară de columnele votive și comemorative de pe vêrfurile piscurilor, maĭ esistă în Carpațĭ încă o mulțime infinită de alte sculpturĭ megalitice (s.n.), reprezentând unele «Scaunele» divinităților, unele urmele unor eroĭ séŭ urieșĭ, altele figurĭ și urme de animale (cu deosebire chipul «Calului alb» , consecrat Sórelui), rĕmășițe de sub imperiul religiuniĭ urano-saturnice. De asemenea, regiunea Carpaților se maĭ caracteriséză prin o mulțime estra-ordinară de percerĭ și caverne, ce ne presintă în partea din afară nisce admirabile portale circulare orĭ colibate, lucrate de mâna omuluĭ, resturĭ ale epoceĭ, când aceste pescerĭ serviaŭ de capele pentru ceremoniile cultuluĭ, orĭ ca reședințe ale oraculelor”3.

S-o spunem deschis: majoritatea celor care i-au călcat pe urme nu au fost nici pe departe niște corifei, ci mai degrabă simpli imitatori. Unii de-a dreptul jalnici. Ei l-au altoit pe pe trunchiul lui Densușianu, obținând doar fructele propiei lor fantezii. Care n-are a face nici cu realitatea istorică, și nici cu filosofia ocultă4.

În cartea poștală ilustrată5 de mai jos, vedem vechea înfățișare a stâncilor de pe Vf. Omu (Bucegi), parțial distruse în prezent prin construirea și extinderea cabanei. În viziunea lui Densușianu, ele sunt simulacrul scenei mitologice a înlănțuirii lui Prometeu, chinuit perpetuu de vulturul lui Zeus. Putem să-i reproșăm lui Densușianu o imaginație prea bogată, dar nicicând nu i se poate contesta măreția viziunii sale.

Muntele Omul. Editura J. Schwarzfeld. Union Postale Universelle România

Note: 1,2,3 – Dacia Preistorică,     , pg. 337, 186,  463-464; 4Răsfoind publicistica de epocă, am putut constata că foarte mulți dintre cei care-l invocau pe Ruzo nici nu-i cunoșteau grafia corectă a numelui. Deși i s-au atribuit aberant calificări pe care nu le-a avut niciodată (de ex. savant, arheolog, etc.), Ruzo a fost în primul rând un ocultist. Întreaga sa operă poartă această amprentă inconfundabilă; 5Carte poștală ilustrată cu legenda ”Muntele Omul. Editura J. Schwarzfeld. Union Postale Universelle România”. Preluată din colecția tematică Silviu N. Dragomir.