România enigmatică şi insolităEmilian Cristea

Emilian Cristea (1915-1982), maestru emerit al sportului, a devenit o legendă încă din timpul vieții. Ce-i drept, o legendă fabricată cu aportul direct al aparatului de propagandă comunist: ce era Justin Capră pentru mecano-tehnică, era Cristea pentru alpinism. Și cu asta am spus tot ce era de spus.

Nu știm dacă aplecarea sa spre forme litice cu aspect antropomorf/zoomorf își are originea în observații întâmplătoare, sau dacă, din contră, cineva i-a cultivat această preocupare. Probabil cele două trasee se întâlnesc undeva la mijloc. Aparent, Emilian Cristea le considera formațiuni naturale (”par a fi”/ simulacra).

Primul material pe care-l prezentăm – ”Trei curiozități din lumea de piatră a Carpaților”1 – a apărut în Almanahul Turistic (1968). Sunt amintite trei piese, două clasice (Cușma Dorobanțului din Ceahlău, ) și una inedită (botezată chiar de autor ”Sfinxul din valea Nera”).

(click pe ilustrații pentru a le vizualiza la rezoluție maximă)

Emilian Cristea - Trei curiozități din lumea de piatră a Carpaților I

Emilian Cristea - Trei curiozități din lumea de piatră a Carpaților II

Emilian Cristea - Trei curiozități din lumea de piatră a Carpaților IIIIată ce scrie despre ”Sfinxul de la Babele”:

”O curiozitate naturala întâlnim şi […] pe Platoul Bucegilor, Aici, la răscruce de drumuri, cocoţată mai sus de 2200 de metri, o stâncă s-a încumetat să înfrunte cu stoicism tirania vânturilor. Din această cumplită confruntare, dalta «meşterului neastîmpârat» a dat la iveală bizara alcătuire stâncoasă care aminteşte destul de sugestiv Sfinxul din Egipt (s.n.). De altfel, dacă luam de bune cele spuse de cronicari, fabulosul monstru din mitologie a fost iniţial dăltuit tot de Eol. Abia mai târziu, în timpul faraonilor, mâinile îndemânatice ale oamenilor i-au dat forma pe care în parte o mai păstrează şi astăzi. Sfinxul de la Babele, situat la circa 250 de metri spre nord de cabana Babele, este cea mai cunoscută stâncă figurativa din lanţul Carpaţilor româneşti”2.

Textul este mai degrabă ambiguu decât scris măiastru, și este potrivit în așa fel încât să nu deranjeze pe nimeni; fiecare poate înțelege ce vrea din el, reconfirmându-și prejudecățile:

– geologii sunt mulțumiți că vântul este evocat ca principal factor modelator;

– megalitomanii sunt și ei mulțumiți de paralela complet neavenită cu Sfinxul din Egipt.

Toți sunt mulțumiți! Nu am amintit despre ”legenda” lui Cristea în mod gratuit, cum poate deja au crezut unii. Pe genul acesta de echivoc3 a fost ea clădită.

Făcând apel la cronicari nenumiți, Cristea lasă de înțeles că Sfinxul de la Giza a fost sculptat inițial de vânt (!?) și ulterior definitivat de om; noi nu am găsit date care s-o confirme. Ulterior această teză va fi generalizată de alții, devenind doctrină megalitologică.

Cu toate că Emilian Cristea nu avea pretenția de a ”cerceta” culturi megalitice”, și  ”metoda” sa a făcut carieră (vezi episodul ”Sfinxului de pe valea Nera”): tura de munte, hazardul sau ”ieșitu-n cale”, identificarea pe bază de formă deosebită, botezul și popularizarea. Acestă metodologie ad-hoc va fi ”regula de aur” în branșa amatorilor pasionați de asemuri în piatră.

Note: 1Emilian Cristea – ”Trei curiozități din lumea de piatră a Carpaților”, în Almanah Turistic 1968, pg. 221-223; 2Op.cit., pg. 222-223; 3echivóc – (D. un cuvânt, o expresie etc.) Care se poate interpreta în mai multe feluri; ambiguu; Care nu permite o interpretare sigură; neclar, confuz; suspect; Îndoielnic […] Măsură a efectului perturbațiilor asupra comunicațiilor prin canale, exprimând cantitatea de informație care rămâne netransmisă din cauza perturbațiilor”. MDA2 (2010).