Explorări în enigmaticBuha de la Săcelu B

În episodul 3 al serialului dedicat megalitului gorjan ”Buha” vă prezentăm un fragment extins din lucrarea monografică ”Băile Săcelu”, semnată de Ilie Huică și Lidia Aniței (Ed. Tehnică, București, 1997). Între parantezele pătrate sunt indicate paginile corespunzătoare din tom.

(click pe imagini pentru a le vizualiza la rezoluție maximă)

”O descoperire de maximă importanţă este cea din perimetrul staţiunii, mai exact din punctul numit de localnici «La Buhă».

La aproximativ 60 m. de şoseaua asfaltată, pe versantul stâng al Blahniţei, unul din autorii lucrării de faţă (I. Huicâ) a recunoscut în timpul cercetărilor arheologice din anul 1986, la solicitarea arheologului (P. Gherghe) de la Muzeul Judeţean Gorj, un versant alcătuit dintr-o gresie microconglomeratică, poligenă, gălbuie, de vârstă eocenă. Versantul este acoperit de numeroase casete dreptunghiulare sau pătrate ale căror dimensiuni sunt cuprinse între 0,60-1,40 m. lungime, 0,40-1,10 m. lăţime şi 0,10-0,50 m. adâncime. Bancul de gresie în care au fost sculptate casetele aparţine conglomeratelor de Săcelu, având o grosime de aproximativ 6 m. şi prezentând rare concreţiuni grezoase, roşcate, datorită unor limonitizări locale (I. Huică, 1977). Complexul grezos microconglomeratic constituie interfluviuI dintre ogaşele Hoaga Mare la nord şi Hoaga Mică la sud, interfluviu cu o direcţie 70-80° est, aproximativ paralelă cu orientarea Carpaţilor Meridionali şi cu axul anticlinalului Săcelu-Târgu Jiu, structură geologică majoră care a luat naştere cu circa un milion de ani în urmă, în faza valahică a cutărilor alpine din pliocenul superior-pleistocenul inferior.

Gresia grosieră apare cu un grad avansat de alterare în unele locuri, ca urmare a acţiunii îndelungate exercitate de agenţii modelatori externi; aşa se explică degradarea parţială sau totală a unor casete antropice.

Înclinarea complexului grezos-microconglomeratic este de 50-70° sud-sud-est, înclinare care se menţine constantă pe o distanţă de câteva sute de metri, îngustându-se treptat către partea superioară, prezentând în bază o grosime de aproximativ 20 m. Înălţimea maximă a interfluviului dintre cele două ogaşe amintite, un promontoriu care prelungeşte partea sud-vestică a dealului Ciocea (456 m.), corespunde unui martor de eroziune denumit de localnici «Buha» (bufniţă), simbol al morţii dar şi al inteligenţei, care domină întregul complex de casete. Buha este înaltă de 4,50 m. şi este «despicată» la mijloc de o fantă, datorită alterării meteorice, care prin lărgire poate provoca prăbuşirea acestei sculpturi naturale într-un interval de timp relativ scurt.

La vest de complexul «Buha», interfluviul, care coboară rapid către Valea Blahniţei, este dominat de trei coloşi modelaţi de eroziune în gresia microconglomeratică, «Cei trei magi», care par să [p. 20] înfăţişeze capetele magilor sau ale unor zeităţi, eventual chipul unor preoţi din vremea geto-dacilor (fig).

Buha de la Săcelu Huică&Aniței 1

Casetele sunt foarte bine conservate la baza versantului, unde sunt protejate de o cuvertură alcătuită din material proluvio-coluvial reprezentat prin argilă, nisipuri, fragmente de rocă, sol. Într-o anume secţiune, acest material a fost îndepărtat în urma săpăturilor [p. 21] efectuate de elevii de la şcoala generală din Săcelu (P. Gherghe), ceea ce a scos în evidenţă faptul că respectivele casete se continuă şi în adâncime. Casetele conservă pe pereţii lor verticali sau puţin înclinaţi urmele uneltelor cu care s-a lucrat (un spiţ sau un dorn metalic), situaţie care atestă fără dubiu că aceste casete reprezintă rezultatul unor lucrări antropice. De asemenea, meşterii timpului au dăltuit «cupe» la distanţă de 0,30 m. una de alta, şănţuleţe de scurgere, diademe, mici găuri de aceeaşi dimensiune, dispuse la distanţe egale etc., ornamente sculpturale a căror semnificaţie se aşteaptă a fi dezlegată în viitor.

În partea superioară a complexului grezos-microconglomeratic apar galeţi de cuarţite, de şisturi cristaline, de graniţe, de calcare etc., care sunt mai grosieri (până la 15-20 cm. diametru), astfel că meşterul nu a mai putut lucra, nu atât din cauza durităţii sporite, ci ca urmare a faptului că elementele mai mari, prinse în matricea rocii, nu ofereau posibilitatea obţinerii unor suprafeţe regulate ale fundului casetelor.

Menţionăm că pe interfluviul dintre cele două ogaşe, Hoaga Mare şi Hoaga Mică, în aval de «Buhă» şi de «Cei trei magi» se găseşte o mică grotă în gresia microconglomeratică, cu o adâncime de aproximativ 2,80 m., o lăţime de 1,60 m. şi o înălţime de 2 m.. în peretele dinspre sud al grotei se observă o scobitură adâncă de 0,50 m., în care este posibil să se fi pus mirodenii sau ofrande în timpul oficierii ceremoniei de cult.

Pe versantul sudic al interfluviului, imediat deasupra peşterii, se găsesc, de asemenea, mai multe casete.

Pentru explicarea destinaţiei casetelor descoperite am făcut apel la datele consemnate până în prezent în domeniile arheologiei şi istoriei, la care ne vom referi în continuare [T. Naum, I. Huică, 1995].

Arheologul Valeriu Sârbu a publicat, în anul 1992, un articol în care precizează că: ” «Pe baza descoperirilor arheologice de până acum, situaţia geto-dacilor în secolele II î.Cr. -I d.Cr, perioadă de maximă înflorire a civilizaţiei, caracterizată prin schimbări esenţiale în credinţele, riturile şi practicile funerare ale strămoşilor noştri, prezintă următoarele trăsături: [p. 22]

– înhumaţia în necropole obişnuite nu era practicată;

– incineraţia nu este dovedită de manieră formală decât pentru mormintele tumulare aparţinând aristocraţilor războinici şi în unele morminte plane. Desigur, fără a exclude ritul incinerării ca practică pentru majoritatea oamenilor de rând şi depunerea resturilor cremaţiei în locuri greu accesibile şi identificabile: peşteri, păduri, puţuri, lacuri sau ape curgătoare, totuşi, acest rit rămâne de demonstrat prin descoperiri certe;

– descoperirea unor copii înhumaţi în/sub locuinţe, la Burduşani (Ialomiţa), Căţelu Nou (Bucureşti), Chirnogi (Ialomiţa), Grădiştea (Brăila), ar sugera existenţa unor ”sacrificii de fundare” pentru a asigura trăinicia construcţiei – fenomen întâlnit şi la alte popoare antice – modalitate perpetuată şi în folclorul românesc (vezi legenda Meşterului Manole);

– pentru un anumit procent al populaţiei, practica expunerii/părăsirii este susţinută prin dovezi arheologice concludente: schelete foarte chircite, aproape plate şi în poziţii neanatomice, părţi de schelete, craniu şi oase fără urme violente pe ele, în contexte arheologice nefunerare, gropi menajere, şanţuri de apărare ale aşezămintelor etc. Deşi insolit, fenomenul expunerii/părăsirii cadavrelor este atestat şi pentru alte popoare antice atât de descoperirile arheologice sau de izvoarele scrise (Herodot, Strabon etc.), cât şi de observaţiile etnoculturale».

Practica sacrificiilor umane la traco-geto-daci este dovedită, în mod cert, de descoperirile arheologice şi confirmată de mai mulţi autori antici ca Herodot, Pomponius Mela, lordanes etc.

Apariţia şi persistenţa necropolelor se leagă de o serie de concepţii şi credinţe privind statutul defunctului în «lumea de dincolo», potrivit cărora acesta continua să se afle în preajma mormântului o anumită perioadă după moarte sau revenea cu ocazia îndeplinirii unor ritualuri; de aici şi necesitatea ca spaţiul necropolelor să fie delimitat şi sacralizat, pentru că numai în spaţii sacre se pot îndeplini ritualurile necesare. Moartea nu era considerată doar un «fenomen natural», ci şi o schimbare de regim ontologic şi social, defunctul trebuind să îndeplinească unele «lucrări» şi să treacă prin unele încercări ce priveau destinul său de dincolo de mormânt. [p. 23]

În aceste condiţii este evident că au avut loc schimbări profunde în credinţele şi reprezentările religioase şi mitologice ale geto-dacilor despre «lumea de dincolo». Numai astfel ne putem explica lipsa necropolelor şi a mormintelor obişnuite pentru populaţia de rând, apariţia, foarte probabilă, a unor practici îndelungate de expunere/descompunere a cadavrelor, de intensificare a sacrificiilor umane şi de noi moduri de depunere a defunctului. Aristocraţia războinică a continuat să practice obiceiuri funerare normale şi, ca urmare, această «bulversare funerară» a avut un caracter social evident.

Persistenţa noilor obiceiuri funerare mai mult de trei secole, deci minimum 6-7 generaţii pentru acele vremuri, exprimă caracterul profund al prefacerilor pe plan spiritual prin care a trecut societatea geto-dacică în epoca ei de maximă dezvoltare.

Concluziile de mai sus, care pornesc de la constatarea că ar fi existat un vid de morminte pe teritoriul Europei în perioada dintre finele secolului III î.Cr. şi începutul secolului II d.Cr., fiind deopotrivă şocante într-o oarecare măsură, dar şi importante pentru implicaţiile lor în context social şi istoric, l-au determinat, în anul 1990, pe arheologul Valeriu Sârbu să precizeze că: «viitoarele descoperiri vor contribui la o mai bună cunoaştere şi înţelegere a fenomenului funerar şi totodată vor aduce noi lumini, unele poate nebănuite, asupra vieţii spirituale a geto-dacilor».

Dar «viitoarele descoperiri» de care vorbeşte arheologul Sârbu erau la acea dată deja puse în evidenţă.

Arheologul Petre Gherghe, în urma săpăturilor efectuate în zonă în anul 1987 [Lidia Aniţei şi alţii, 1992] a ajuns la următoarele concluzii:

«- O descoperire de maximă importanţă este aceea din perimetrul staţiunii Săcelu, mai exact în punctul ”La Buhă”. Aici au fost începute primele cercetări arheologice cu caracter de informare şi au fost descoperite câteva fragmente ceramice ce aparţineau epocilor preistorice, dar ceea ce ne-a reţinut atenţia în mod special este ”Buha” în sine, care, după părerea noastră, este rezultatul mai întâi al intervenţiei omului şi apoi, al ”modelării” în timp. în forma actuală, de agenţii externi. La aceasta se adaugă, formând un tot unitar, acele intervenţii antropice executate de o parte şi de alta a [p. 24] pârâului Blahniţa, pe peretele stâncos al dealului sau pe unele stânci izolate, cât şi la mica grotă din apropierea acelei forme abstracte pe care ne permitem să o numim ”statuie” şi care a fost numită de localnici ”Buha”, termen de altfel împrumutat şi de specialişti când vor să localizeze zona amintită.

– Intervenţiile antropice la care ne referim sunt executate după o tehnică şi un plan bine stabilite şi cu o unealtă specială. Ele sunt mai numeroase şi mai bine păstrate pe partea însorită a locului cu statuia şi le găsim amplasate fie la piciorul pantei, în poziţie culcată, fie pe peretele pantei orientate cu lungimea pe direcţia înălţimii versantului. Dimensiunile lor diferă mai mult sau mai puţin şi aceasta în funcţie de suprafeţele netede ale stâncii în care s-a realizat intervenţia antropică.

– Toate acestea le putem socoti, la modul general, dovezi certe de civilizaţie materială şi spirituală care aparţine strămoşilor noştri, dovezi ”unicat” pentru istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic, dar al căror mesaj, am putea spune deocamdată enigmatic, va fi descifrat odată cu avansarea cercetărilor.

– Având în vedere importanţa deosebită a acestei descoperiri, se vor efectua cercetări interdisciplinare de mare fineţe şi, în paralel, se va urmări protejarea şi conservarea acestor vestigii lăsate nouă moştenire peste veacuri şi introducerea lor în circuitul ştiinţific şi turistic, conferind astfel staţiunii balneare Săcelu nu numai un trecut istoric bogat, dar şi o personalitate aparte, cu caracter de unicat».

În anul 1989, profesorul Traian Naum a conchis că aceste casete antropice serveau la expunerea/descompunerea cadavrelor. Articolul publicat în anul 1990 de Valeriu Sârbu ne-a întărit convingerea că noi am găsit, fără să cunoaştem argumentele sale, atestarea arheologică mult dorită de acesta. Ca urmare, am organizat o campanie de cercetări, în vara anului 1991, la care au participat llie Huică, Traian Naum şi Ion Nădrag, realizându-se mai multe diapozitive şi un film pentru televiziune. Vremea fiind ploioasă, urma să revenim pentru completări, însă Ion Nădrag a suferit un accident în timpul unei filmări în Bucegi, fiind imobilizat până în toamna anului 1992. Lipsa fondurilor ne-a împiedicat să continuăm filmarea şi cercetarea. [p. 25]

Arheologii, geografii şi alţi specialişti care au vizitat complexul «Buha» au apelat, în majoritatea cazurilor, la explicaţii simpliste, susţinând că acesta este rezultatul capriciilor eroziunii factorilor meteorici, sau de-a dreptul puerile, cum că ar fi urmele unei exploatări într-o carieră de piatră.

Aspectul casetelor, cu ornamente speciale, atestă neîndoios intenţia deliberată a unor sculptori şi înlătură posibilitatea ca acestea să fie un simplu joc al naturii.

Cea de a doua explicaţie (existenţa unei cariere de piatră) este infirmată de forma şi aspectul «cutiilor de piatră». În toate carie­rele, cei care extrag piatra pentru lucrări funerare, obiecte de artă, sculpturi statuare, placarea clădirilor etc. urmăresc să detaşeze din stâncă partea cea mai corespunzătoare pentru obiectivul urmărit, fără să aibă interesul ca locul rămas să fie bine finisat şi ornamentat. Numai cine nu a văzut o carieră de piatră îşi poate imagina, prin absurd, că, prin exploatarea unei cariere de piatră, se urmăreşte să se lase un «relief» frumos, care să nu strice armonia naturii. Se cunosc însă situaţii speciale când sculptorii au reprezentat grupuri statuare uriaşe, dăltuite în versanţii stâncoşi ai munţilor. Amintim, în acest sens, grupul statuar al preşedinţilor Statelor Unite, statuile din China, India, Pakistan etc.

Concluzia firească, ce rezultă în urma cercetărilor noastre preliminare, este următoarea:

– «Cutiile de piatră», atât de bine finisate şi ornamentate, eta­jate pe versantul sudic dominat de «Buhă» , nu reprezintă golurile unei cariere de piatră, cu atât mai mult cu cât nimic nu atestă existenţa acesteia.

– Săpăturile efectuate, care au pus în evidenţă continuarea casetelor sub o cuvertură de material proluvio-deluvial, confirmă vechimea acestora, care datează cel puţin din vremea dacilor (epoca bronzului sau a fierului), vârstă probată de urmele atât de uniforme şi paralele, lăsate de un şpiţ metalic, existente pe laturile verticale sau uşor înclinate ale casetelor.

Ornamentele sunt reprezentate prin diademe şi mai ales cupe de aceleaşi dimensiuni, amplasate la distanţe riguros egale, de 0,30 cm. una de alta. [pg. 26]

Fundul casetelor este destul de bine finisat. Una din casete, care are dimensiunile cele mai mari şi care este situată imediat la baza «Buhăi», prezintă partea superioară în ogivă şi reprezintă pro­babil un loc rezervat căpeteniilor comunităţii respective.

Absenţa unor capace acoperitoare ne împiedică să admitem că respectivele cutii ar fi fost folosite sub formă de sarcofage.

Concluziile de mai sus sunt cu atât mai convingătoare cu cât Maria Gimbutas, un nume bine cunoscut în rândurile arheologilor şi istoricilor, profesor la Universitatea din Los Angeles (California), pre­cizează în cartea sa «Civilizaţie şi cultură» (1989) că teritoriul româ­nesc constituie vatra «Vechii Europe», unde s-a dezvoltat o entitate culturală (între 6500 şi 3500 ani î.Cr.), axată pe o societate matriar­hală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene patriarhale, de luptători, din epoca bronzului şi a fierului. În viziunea domniei sale, străvechea civilizaţie europeană ar preceda cu câteva milenii pe cea sumeriană.” [p. 27]

Buha de la Săcelu Huică&Aniței 2

Buha de la Săcelu Huică&Aniței 3

(va urma)

Episoadele precedente