Explorări în enigmaticMoșul Porțile de Fier

În 29 ianuarie 1898, Alexandru Vlahuță adresează un memoriu lui Spiru Haret (ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice), cerând finanțare pentru o călătorie de studii prin țară. Apoi, în 5 martie, publică un apel (în Gazeta Săteanului) către învățători, cerând informații pentru alcătuirea unei lucrări. Volumul preconizat purta numele ”Geografia pitorească a României”. Prima ediție apare în 1901, cu titlul ”România Pitorească”.România pitorească (ediția princeps, 1901)

Călătoriile lui Vlahuță au loc între anii 1898-?. Deocamdată, nu am reușit să restrângem perioada, pentru a oferi o aproximare mai exactă. Reținem descrierea din capitolul ”Pe Colibași”:

”Pe culmea Colibaşilor oprim, să răsufle caii. […]

Vizitiul,un ţăran chipeş şi deştept din podgoriile Oreviţii îmi arată cu biciul, ca pe hartă, munţii, plaiurile şi apele Mehedinţilor şi îmi povesteşte cu şart legendele pe care le-a auzit şi el de la bătrâni.

«Muntele Babelor»… L-am lăsat în urmă, se vede bine din şosea, cum vii de la Vârciorova, pe lângă Schela Cladovii… nu-i aşa înalt, da-i priporos grozav. Pe el şi-a lepădat Dochia cojoacele. Cică era baba asta o zgripţuroaică urâtă şi bătăioasă, şi rea de mama focului şi avea un fecior, Dragomir, care se însurase cu o fată frumoasă şi harnică, şi cuminte, de nu mai avea păreche; da’ baba n-o putea suferi, şi nu ştia cum s-o mai canonească, doar o face-o să-şi ia lumea-n cap. Într-o zi îi dă un caier de lână neagră să-l spele până l-a albi. Şi pe când zolea la fântână şi plângea biata nevastă de înduioşa pietrele, iacă vine un moşneag c-o barbă albă pân’ la brâu, ş-o întreabă blând, că de ce plânge; ea-i spune cum o prigoneşte ş-o haineşte soacră-sa şi cum tot la munci grele şi fără spor o mână, ca s-o pârască pe urmă lui Dragomir că nu-i nici de-o treabă şi s-o izgonească din casă. Auzind una ca asta moşneagul care era chiar Dumnezeu dintr-o vorbă-i nălbeşte caierul, şi-i dă şi o chită de ghiocei înfloriţi, să-i ducă babei. Cum vede baba ghioceii, crede c-a şi venit primăvara şi strigă. «Dragomire mamă, să ne pregătim de amu, să suim oile la munte, c-au prins a se ridica zăpezile…». A doua zi mână pe noră-sa c-un caier alb să-l spele până l-o face negru. Şi iar trece Dumnezeu pe la fântână şi, făcându-i-se milă de biata nevastă, blagosloveşte încet cu dreapta, şi caierul, din alb se face deodată negru ca pământul în desprimăvărat; apoi îi întinde o chită de fragi coapte şi zice: «Na, să le dai babei şi să-i spui că le-ai cules de pe câmp». Când a văzut Dochia fragile, roşii ca sângele, nici n-a mai stat la gânduri: iute s-a încotoşmănat în cele nouă cojoace, a luat pe Dragomir, şi au pornit cu turmele la munte. Ş-a dat Dumnezeu întăi trei zile de vară, şi pe urmă o moină ş-o ploaie caldă, c-a început baba să-şi lepede cojoacele, ude leoarcă şi grele de nu le mai putea duce, până a rămas numai cu unul… Şi atunci s-a lăsat deodată un ger ş-o lapoviţă ş-un îngheţ de crăpau pietrele. Şi umblând baba de colo-colo, rebegită de frig, vede pe fecioru-său răzămat cu şalele de-o stâncă şi prinde a-i grăi: «Aşa, Dragomire maică, lumea se prăpădeşte de frig, şi tu stai şi cânţi din fluier!…» Da’ el era mort înţepenise acolo, prididit de zloată, c-un ciubuc de gheaţă la gură. Şi aşa au îngheţat sloi şi baba, şi oile, şi s-au prefăcut toate în stane de piatră, de se cunosc şi azi momâile lor albe, risipite ca o turmă, pe muntele care de atunci se cheamă «Babele». Ascultându-l, mă gândeam că tot legenda asta, cu puţine schimbări, mi-a povestit-o un cioban de pe muntele Ceahlău, arătându-mi o turmă de stânci împrăştiate pe prispa verde ce se întinde la picioarele Panaghiei”.

(va urma)

Episoadele precedente ale serialului

https://terramirabilis.ro/2019/04/15/mosul-si-babele-de-la-portile-de-fier/

https://terramirabilis.ro/2019/04/23/mosul-si-babele-de-la-portile-de-fier-ii/