Guruşi. Închipuiţi. ImpostoriIosefini

În autobiografia sa, celebrul iluzionist Iosefini (Aurel Iosif; 1919-1994) povestește o întîmplare hazlie:

”Îmi amintesc că, odată, fiind la Craiova, m-am dus în piaţă pentru a cumpăra nişte ouă. Consumam la fiecare spectacol cam câte zece ouă şi totdeauna aveam grijă să-mi asigur o rezervă. Piaţa era pe sfârşite şi se apropia seara, când urma să înceapă spectacolul. Am găsit o precu­peaţă cu un coş de ouă, singura cu asemenea marfă.

– Cu cât dai ouăle, maică? am întrebat-o eu.

– 2000 de lei bucata, maică, mi-a răspuns baba.

I-am oferit 1500 pe bucată şi i-am spus că îmi tre­buiesc vreo sută. Dar precupeaţa nici n-a vrut să audă de aşa ceva, ţinea la preţ de parcă vroia să se îmbogăţească negreşit de pe urma acelui coş de ouă. Degeaba am insistat, nu era chip să te înţelegi cu ea.

M-am gîndit să-i dau o lecţie.

– Bine, am zis, dacă nu vrei să le vinzi cu 1500 – eu ţi le-aş fi cumpărat pe toate, că-mi trebuie. Sunt Iosefini, ai auzit de mine? Iosefini, scamatorul.

– N-am auzit, măicuţă, spuse baba, că-s cam surdă de-o ureche.

– Bine, am repetat, uite aici 2000 lei şi dă-mi un ou. O să-l sparg aici, în faţa dumitale să văd ce are înăuntru. Poate ouăle dumitale au bănuţi de aur şi de-aia le vinzi aşa de scump.

Am luat oul şi l-am spart în faţa babei, scoţând din el… un bănuţ de aur!

– Ai dreptate, măicuţă, am zis eu emoţionat. Ţine aici banii, ţi le cumpăr cu 2000 de lei bucata, pe toate şi i-am întins mai multe hârtii de câte o mie de lei.

Bătrâna făcu ochii mari, văzuse bănuţul de aur pe care – chipurile – îl scosesem din ou, şi mă repezi:

– Nu le vând, domnule, nu vând nici un ou – şi-şi acoperi coşul cu o cârpă.

– Dacă nu le vinzi, bine, să fii sănătoasă, am zis, şi am plecat mai departe.

Nu m-am depărtat prea mult, am stat lângă o tarabă apropiată şi am privit în urmă, să văd ce face. Aşa cum mă şi aşteptam, spărgea furioasă ouăle, sperând să găsească în ele… bănuţi de aur”1.

În carte, farsa de mai sus, montată ad-hoc, are pretenția unor dubioase valențe moralizatoare. Noi am reținut-o din alt motiv: se poate face o folositoare paralelă cu o practică a ”vrăjitoarelor” rrome, la rândul lor versate prestidigitatoare.

Goya - Sabatul vrăjitoarelor cca. 1797

În încercarea de a-și impresiona clienții și de a-i convinge că ritualul lor ”lucrează”, acestea recurg adesea la vechea practică a micului șapelui negru pe care-l scot dintr-un ou de găină.

Scena este clasică și impresionează profund pe cei slabi de înger. Într-una dintre cărțile sale, ziaristul Corneliu Ștefan face trimitere la un caz real, instrumentat de Miliția Buzău:

 ”- Păi ghicitoarea avea un șarpe negru într-un ou… […]

– Stați un pic, și cât avea ghicitoarea pe CEC?

– Vreo câteva sute de mii, nu-mi amintesc precis, …”2.

Cum ajunge șarpele vrăjitoarei în ou?

Tot așa cum a ajuns și moneda lui Iosefini…

Note: 1Iosefini – Memoriile unui scamator, Ed. Junimea, Iași, 1980, pg. 237-238; 2Corneliu Ștefan – Adio la nopțile de unul singur, Ed. Eminescu, București, 1988, pg. 131.