UncategorisedGeorge Lovendal

Ironia sorții face ca respectabilul nume al unei ilustre familii nobiliare să fi fost șterpelit și deturnat sub forma infamă a unui site de prostire în masă. Este vorba de și ”Secretele lui…”.

Însă, ex nihilo nihil: alegerea nu a fost întâmplătoare și pare a fi legată de ”crezurile” (credințele) unei dintre fiicele baronului George Løvendal, Lydia. Vom prezenta, în serial, o încrengătură stufoasă de , ozenistică, megalitologie și dacomanie cronică.

Primul cadru ne poartă la începutul anilor ’30 al secolului trecut. Episodul paranormal este consemnat chiar de cea care l-a trăit,  Lydia Baronesse Løvendal-Papae:

Țăranul cu ochii albi

Era prin anul 1930, când tatăl meu, artistul polivalent George baron Løvendal se afla în conducerea Teatrului Naţional din capitala de atunci a Bucovinei, Cernăuţi. Ocupat cu pictarea tuturor decorurilor pentru piesele, care se schimbau săptămânal, cu lecţiile despre teatru în general şi în amănunt, date tinerilor regizori, actori etc, făuriţi de dânsul, la începuturile acestei activităţi, cu ajutorul artistic, dat tuturor minorităţilor naţionale, (fiecăreia pe limba ei, în Caselor lor de Cultură), cu primirea zilnică a nenumăraţilor săi elevi, şi a interminabilelor şiruri de oaspeţi la masa veşnic întinsă, cu citirea atâtor cărţi, cu compunerea de povestiri, versuri şi chiar cântece, găsea totuşi timp să lase moştenire ţării imensa galerie de portrete, peisaje, mănăstiri şi biserici (salvate de dânsul), şi în special chipuri ale ţăranilor din acea regiune, (Erau atâtea tablouri acasă pe pereţi, pe lângă ei, pe dulapari, pe după ele, pretutindeni, încât seara, ca să ne putem culca, trebuia să scoatem mai întâi o serie de opere noi, aşezate pe pat!).

Într-o bună zi, unul din muncitorii teatrului, pe nume Mihai, îi spuse: – ”Domnule Director! la mine la Roşa, (o suburbie a oraşului), se află un ţăran, care v-ar plăcea! E bătrân, cu părul alb şi cu ochii albi de bătrâneţe!”… A două zi, ţăranul a fost imortalizat în culori de ulei într-un tablou al Tatii, pe care l-a aşezat deasupra uşii, la intrarea în dormitorul lor şi cameră de zi totodată. (N-aveam decât două încăperi pe vremea copilăriei mele).

(click pe imagine pentru a o vizualiza la rezoluție maximă)

Țăranul cu ochi albi (pictură de George b. Lovendal)

Într-o zi mă jucam în acea cameră, când şi Mama se afla acolo, pe la orele cinci după prânzul întotdeauna deosebit de gustos, preparat de nenumăratele ei mâini de pianistă, de poetă, de mamă şi de soţie…

Eram în clasa întâia primară, şi Mama se bucura că i-a crescut fetiţa devenind… elevă! Plină de admiraţie maternă spuse:

– ”Ia vino lângă mine şcolăriţă! să te mai văd şi eu la chip neastâmpărato! să te mai strâng odată-n braţe, ca atuncea când erai micuţă… Muncesc pentru voi mereu şi n-am parte de nici unul! Acuşi o să creşteţi mari şi voi căuta zadarnic oare cine mi-a furat copilaşii mici şi durdulii?…

Mă prinse de braţ şi mă culcă lângă dânsa, pe patul părintesc, acoperit cu o cergă de lână albă, moale, cu dungi late, castanii, lucrate de huţulii din Carpaţii Nordici! Mama era foarte bine dispusă, şi mă făcea să râd în hohote împreună cu dânsa. Mai avea şi darul actoricesc, cu totul deosebit, de a schimba rapid expresia feţei, ceea ce mă făcea aproape să mă sufoc de veselie!

Pe neaşteptate am ţipat amândouă, în acelaşi timp, îngrozite! Strigătul era strident, ascuţit, (de nu-l pot uita nici astăzi!), şi ne întrerupse toată joaca… Privirile noaste erau aţintite spre portretul de deasupra uşii…

Trecuseră câteva clipe de la sperietură şi Mama mă întrebă, cu o voce sugrumată: – ”Spune! de ce ai ţipat?”… I-am răspuns tulburată şi jenată în acelaşi timp:

– ”Mami! bătrânul a clipit din ochi!…

– ”Da! fetiţa mea!… şi eu am văzut acelaşi lucru!”

N-am mai putut vorbi de uimire, şi nu ne-a mai ars de glume.

A doua zi dimineaţa, a venit la noi muncitorul Mihai, (care-l recomandase pe ţăranul pictat de Tata), spunând:

– ”Ştiţi? bătrânul cu ochii albi, pe care vi l-am adus să-l pictaţi, a murit ieri după masă pe la orele cinci!…”

Era greu să-i convingi pe ţărani să pozeze pentru un tablou; ei credeau că pictorul ”le ia umbra!” E o superstiţie veche dar, se zice că unii artişti, realizând un portret, iau din radiaţiile, pe care le are fiecare om, mai mult sau mai puţin, şi care formează aura fiinţelor vii. În picturile şi sculpturile antice, reprezentându-i pe zeii buni, apoi pe Budha, pe Iisus sau pe sfinţii noştri de mai târziu, capetele lor erau înconjurate de un disc luminos, sau de raze, ce porneau din corpul lor întreg. Sunt şi oameni cu o sensibilitate specială, care văd în întregime această aură, putând preciza şi nuanţele! Pictorii mai deosebiţi reuşeau să vadă şi să încorporeze în opera de artă prin transfer nu numai aura exterioară, dar şi miezul ei, din interiorul vieţii fiecărui om!… Aşa se explică de ce moşul cu ochi albi ne-a clipit în momentul morţii sale”1.

(va urma)

Note: Lydia Baronesse Løvendal-Papae – ”Țăranul cu ochii albi  ”, în ”Magazinul Parapsihologic”, nr. 21-22/aug.-sep. 1994, pg. 7. La pg. 13 este redat (alb-negru) portretul la care se face referire.