Uncategorised

La , ca în mai toată acea regiune prahoveană, există un fond de radioactivitate naturală a solului. Scăzută și fără niciun fel de pericol pentru populație și mediu. Dar nu despre factorul natural va fi vorba în cele ce urmează…

În noiembrie 1972, , care tocmai aflase despre ”aterizarea” de la Valea Plopului, face o primă incursiune în zonă, unde chestionează martori și vizitează Punctul ”La Odaie”. Cu această ocazie, Turcu, aflat la prima anchetă de teren, folosește ”șiretlicul radioactivității”, declanșând o serie de consecințe neprevăzute:

”Înainte de a pleca spre casă, am recurs la un mic şi aparent nevinovat şiretlic: am spus celor ce mă însoţeau că s-ar putea ca locul să fie radioactiv şi în consecinţă foarte periculos pentru cei care aveau să calce pe acolo. I-am rugat să transmită aceasta în tot satul şi mai ales copiilor. Nu ştiu nici astăzi de unde mi-a venit ideia cu radioactivitatea; ştiam însă că trebuia să revin acolo pentru a face fotografii. Aveam să constat ceva mai tîrziu că şiretlicul a prins de minune…”1.

Stratagema ”nevinovată” avea o hibă: dacă locul ”aterizării” prezenta riscul contaminării, înseamna că zecile de copii, profesori și CAP-iști care-l călcaseră de zor erau deja contaminați.

Alături de alți profesori, dna. Ana Alboteanu, directoarea școlii din localitate, făcea naveta la locul de muncă. Ea ne povestește2 cum ceilalți pasageri din IRTA începuseră deja să se ferească de ”radiații” de la Valea Plopului. Mai în glumă, mai în serios, pentru că multe lucruri stânjenitoare se aruncă sub forma unor glume ingenue.

În acel noiembrie 1972, tovarășul Călin N. Turcu ar fi trebuit să fie invitat la Miliție, pentru o cafteală sănătoasă. N-a fost, deși după părerea noastră și-o merita.

Duminică, 3 decembrie 1972, Turcu primește vizita ”cercetașilor” lui Hobana – Justin Virgilius Capră și Vasile Sebe, parașutist de performanță, prieten și colaborator al lui Capră.

”Înainte de a pleca, Justin a verificat un mic contoar Gaiger de buzunar, care indica o doză de radioactivitate oarecum crescută faţă de fondul mediului natural. Faptul l-a intrigat, dar pe moment a bănuit că este vorba de o dereglare sau defecţiune a aparatului…”3.

Se face o recunoaștere la fața locului, unde fac observații vizuale și măsurători de radioactivitate:

”Semnificativ a rămas faptul că micuţul aparat Gaiger a înregistrat o creştere substanţială a radioactivi taţii de tip Gamma în zona centrală a presupusei aterizări”4.

Un ”Contoar Gaiger” (sic!), despre care nu știm dacă funcționa sau nu funcționa în parametri. Și care, surpriză, nici contor Geiger-Müller nu era, după cum vom vedea în continuare. De reținut ambiguitatea care planează asupra primei măsurători instrumentale.

 Duminică, pe 10 decembrie 1972, ajunge la fața locului echipa Cercului Științific OZN de la București. 11 și cu Turcu, 12. Apostolicește… Și ei măsoară radiaoctivități:

”Zona a prezentat o uşoară radioactivitate; 5 miliroentgeni/2 minute. Măsurătorile au fost făcute cu un dozimetru «Bandix», S.U.A., cu scala 10-100 mr”5.

Cuvintele îi aparțin chiar lui Justin Capră. De remarcat metamorfoza contorului în dozimetru. Dar nu unul oricare.

Bendix a fabricat o gamă largă de dozimetre, însă doar unul cu scala 1-100 mr. Modelul CD V-740. Producția modelului începe în preajma anului 1956; la începutul anilor ’60 era deja uzat moral și înlocuit cu un aparat de generație mai nouă (CD V-742).

Dozimetrul CD V-740 era utilizat de FEMA (Apărarea civilă americană), fiind destinat măsurării valorilor dintr-un mediu post conflict nuclear. Avea o acuratețe teoretică de 10% (independentă de eroarea de citire a scalei vizorului) și necesita calibrare anuală.

Revenind la decembrie 1972. Măsurătorile se fac cu un instrument depășit moral de un deceniu și decalibrat de naiba știe când. Asta nu e nici știință și nici cercetare. Tot atât de bine cifrele puteau fi făcute din pix.

Ceea ce s-a și făcut ulterior, când valorile au început să varieze în funcție de sursă, inspirația de moment și factorul de efect la public:

– ”5 milirogeni/ 2 min.” (”Buletinul” citat mai sus);

– ”5 miliroentgeni într-un minut”6;

– ”8 milirontgeni radiații gama în 4 minute ”7;

– ”5 milirontgeni radiații Gamma în două minute”8.

Alegeți una. Nici nu contează care. Dar cifrele, unitățile de măsură, parametrii, dau bine în masa textului. Pare treaba serioasă, științifică!

La final, să ne întoarcem de unde am plecat. În cartea sa, Turcu povestește:

”Îl cunoscusem deja pe şeful postului de miliţie din comuna Poseşti […] Ei bine, m-am dus la acesta şi l-am luat din scurt: „De ce nu v-aţi deplasat la faţa locului imediat ce aţi fost anunţat de eveniment? Ce măsuri aţi luat pentru îngrădirea şi izolarea locului aterizării? Nu v-aţi gîndit că zona ar fi putut fi radioactivă şi că în consecinţă ar reprezenta un pericol foarte mare pentru cei care se perindă pe acolo? Ştiţi că a fost găsită în acel loc o doză destul de ridicată de radioactivitate Gamma, foarte periculoasă şi penetrantă şi că sînteţi direct răspunzător de sănătatea tuturor celor care, din curiozitate, s-au dus să vadă locul? De ce nu v-aţi anunţat superiorii asupra evenimentului?”9.

Câteva bulane de cauciuc pe spinare, meritate cu vârf și îndesat, ar fi curmat din fașă cariera ufologului aflat la prima sa investigație. Însă organul Toader, în prezent decedat, ”a reacționat cu totul altfel”…

Note: 1,3,4,8,9Călin N. Turcu – ”Cazuri OZN în România. S-a întâmplat mâine!”, Ed. Sincron, 1992, pg. 23, 27, 28, 34, 38; 2Deocamdată, domnia-sa ne-a oferit câteva repere sumare. Sperăm ca mărturia ei să fie consemnată și într-un material video, în proiectul nostru de memorie culturală; 5Justin Capră – Analiza probelor de teren, în Buletinul Cercului Științific OZN, nr. 1(6)/I-II.1973, pg. 9; 6Mihai Matei – Un OZN pe teritoriul României, în Viața Studențească, an XVII, nr. 44-45 (471-472)/mi. 27.XII.1972, pg. 26; 7Călin Turcu – OZN-uri pe Valea Teleajenului?, în Flamura Prahovei, seria II, an XXVI, nr.nr. 6645/sâ. 7.VII.1973, pg. 4.

(va urma)