Explorări în enigmaticEmil Străinu

”Statueta blestemată

 

Pământul era tare ca piatra, târnăcopul reuşind cu greu să zgârme ceea ce trebuia să fie unul din nelipsitele şanţuri ce brăzdau străzile de undeva de la periferia Capitalei. Drumarul se opintea din răsputeri icnind la fiecare lovitură dând impresia că se luptă cu un duşman nevăzut din măruntaiele pământului.

Din când în când îşi potolea setea şi mai schimba două trei cuvinte cu Nea Dică un pensionar ce se sprijinea pe coate, la umbră pe gardul din apropiere. Soarele ardea necruţător în acea dimineaţă de vară. Săpătorul fusese tocmai iritat de un strat de prundiş ce-i muşca gura cazmalei şi începuse să suduie cu năduf nişte fiinţe mai mult sau mai puţin imaginare pentru care trebuia El şi acum să sufere sub soarele asta de foc.

Nea Dică, în lipsă probabilă de altă ocupaţie, îi ridica moralul povestindu-i cum săpase el tranşee în Stepa Kalmucă sub focul katiuşelor. Omul se afunda din ce în mai mult în pământ dând impresia că se grăbeşte spre un tărâm poate mai primitor. Totuşi, se pare că totuşi cineva voia să-i încerce puterile săpătorului, pentru că straturile de pământ erau, cu cât cobora mai adânc în mod ciudat, mai pietroase, amestecate cu cărămăzi şi resturi de dărâmături. Drumarul săpa de zor spunându-şi că dacă păstrează ritmul, va termina lucrarea până seara, în timp ce Nea Dică cu povestea ajunsese undeva prin Kuban.

În timp cea Nea Dică tocmai spărgea o încercuire, drumarul se lupta cu un strat de rămăşiţe ale unei foste construcţii, din moloz nelipsind şi numeroase cioburi de sticlă sau geam, rămăşiţe ale unor diverse obiecte putrezite şi tot felul de deşeuri feroase.

Încercând să-şi mai odihnească trupul sleit de puteri, săpătorul se sprijini preţ de câteva minute în coada caz­malei contemplându-şi opera. Dintre rămăşiţele ce aparţinu­seră, posibil, unui fost zid, ceva lucios şi negru îi atrase atenţia.

Băgând mâna cu grijă prin moloz, reuşi să recupereze un fel de bibelou, negru de sticlă, micuţ, de-l puteai ţine în palmă. Sub privirile persiflante ale lui Nea Dică, ce-i strigă parcă din premoniţie, să aibe grijă ce drăcării găseşte, muncitorul nostru şi-a dat seama că avea în mână un bibelou, de sticlă neagră, reprezentând un mic demon, dotat cu coadă, copite, coarne şi chiar un trident.

La vederea drăcăriei Nea Dică îi ceru săpătorului să o arunce acolo în pământ că nu pare a fi ceva curat şi începu şă-şi facă nenumărate cruci. Dar se pare că era prea târziu. Diavolul chiar îşi băgase coada, pentru că după ce scuipă pe micul demon şi îl lustrui pe cracul pantalonului, omul nostru îl legă în batistă, cu mai multe noduri – aşa pentru siguranţă – şi începu să mai sape în jur că «este semn că poate găseşte o comoară».

Sub privirile dojenitoare ale bătrânului, omul săpă până se înseră, singura pricopseală fiind o nouă zi de muncă la şanţ, lucrarea neputând fi finalizată pe moment.

Îl rugă pe bătrân să-i împrumute câţiva lei cât să ia o răchie sub promisiunea că-i va înapoia a doua zi, când urma să fie plătit pentru lucrare. Luă banii şi plecă agale spre crâşma din colţul străzii, de unde se auzea cântând un lăutar acompaniat de un acordeonist… «De trei zile zac în boală… şi nu-mi zice nimeni scoală… hăi!…».

Ce s-a întâmplat de aici în colo ştim din istorisirea bătrânului, care mai târziu ne va povesti cum după cam o jumătate de oră, lucrătorul nostru obosit, băut şi neatent va fi accidentat mortal de un tramvai ce avea traseul prin zonă. Bizar sau nu tramvaiul avea numărul… 13 !

A doua zi venind de la piaţă şi trecând pe la locul groaznicului accident, Nea Dică recunoscu în spaţiul verde batista veche şi murdară a muncitorului, pe care, după ce o călcă cu piciorul, înţelese că mai conţinea micul bibelou de sticlă neagră. Cum ajunsese acolo, intră în categoria inso­litului, dar este logic că ea căzuse din buzunarul drumarului.

Precaut se uită în jur şi văzând că nu este nimeni luă bibeloul cu gândul să-l valorifice în contul banilor împru­mutaţi nefericitului de săpător, pe care oricum nu mai avea cum să-i recupereze. Cu bibeloul în mână intră în grădina de vară, unde eu, întâmplător, împreună cu câţiva scriitori stă­team la o bere. Îl cunoşteam pe bătrân pentru că cu câteva săptămâni în urmă, ne vânduse câteva Doxuri – le-am găsit în pod le citeam pe vremuri, acum nu mai îmi fac trebuinţă – argumentase el, numărându-şi banii primiţi, ce erau mai mulţi decât ceruse, şi iată că acum eram martorii efectului mărinimiei noastre.

Întrebându-l de provenienţa obiectului, bătrânul ne spusese povestea de mai sus cu lux de amănunte. La masă sub un salcâm bătrân şi imens eram vreo şapte-opt «lucrători» în ale scrisului, dar în economia prezentei relatări două nume sunt importante: profesorul Constantin Duică şi ziaristul Vasile Ichim, pe atunci director al ziarului Dimineaţa.

Am studiat cu toţii micuţul bibelou care trebuie să recunosc că era «demonic de frumos». În paranteză fie spus, am obsevat că era foarte cald, dar am pus asta pe seama caniculei de afară, care de altfel ne şi trimisese pe toţi la o bere rece.

Ad-hoc a început o adevărată licitaţie pentru vinderea micului drăcuşor, pentru început licitând chiar şi eu, lupta finală dându-se între Duică şi Ichim, fiecare şi-l dorea sub motivaţia transformării micului bibelou într-un cadou inedit. Nici astăzi la peste un deceniu de la cele povestite, nu ştiu exact cine a plătit cele patru pâini şi sticla de votcă (ultimul preţ al licitaţiei cu care a fost adjudecat drăcuşorul), dar ştiu precis că ori Duică ori Ichim – sau poate amândoi – au fost sponsorii moşului. Cum de altfel nu ştiu la cine va rămâne bibeloul în acea zi fatidică. Spun asta pentru că bătrânul s-a aşezat la o masă şi împreună cu un prieten de ocazie, care îi promisese că îl conduce acasă în caz că «se pileşte» nu s-au lăsat până nu au băut într-un timp record tot kilul acela nenorocit de vodcă.

Asta în timp ce bătrânul era fericit că găsise pe cineva să-i povestească cum a ieşit el din încercuire de la Stalingrad.

Din grădină noi nu aveam să ştim că la ieşirea din cârciumă bătrânul va cădea ca trăsnit lângă un gard de unde abia a doua zi îl va ridica IML-ul. Vom afla mult mai târziu întâmplarea, cât şi faptul, că decesul avea cauză …un infarct fatal pe un fond alcoolic exagerat la care se adăugase cani­cula şi bineînţeles vârsta înaintată. Amintirea acelei seri a rămas bine întipărită în memoria mea, putând chiar şi acum după mulţi ani să reproduc aproape toate discuţiile ce s-au purtat pe un fond de veselie generală, mult râs şi glume picante ca la orice chef care se respectă.

Dar se pare că nu era râsul nostru. Eu a trebuit să plec o perioadă în interes de serviciu din Capitală, dar în scurtele mele veniri am aflat lucruri care m-au pus pe gânduri. Astfel într-o zi citesc în ziar că profesorul Duică a murit în urma unui… accident de maşină! Mai târziu am aflat că în numă­rul de înmatriculare al maşinii era şi cifra… 13! Cu câtva timp înainte întâlnindu-ne la o lansare de carte, unde un critic de altfel foarte plicticos în discurs bătea apa în piuă, am obsevat că profesorul Duică se juca cu un mic… demon. M-am făcut pe moment că nu observ, dar profesorul mi l-a arătat insistent întrebându-mă şăgalnic: «Ţi-l mai aminteşti pe Michiduţă?» «Ne cunoaştem!» i-am răspuns atunci parcă bra­vând. Îl regret şi acum pe profesor. Era un om de excepţie şi un mare român! Morţii cu morţii şi vii cum spunea bunica, dar se pare că cineva nu voia să fie aşa…

După un timp eram în biroul redactorului şef de la ziarul Dimineaţa (unde am editat prima revistă ufologică de la noi, FAN OZN, ce s-a bucurat de un succes deosebit), şi unde Vasile Ichim îi preda ştafeta succesorului său el fiind de curând ales deputat de Giurgiu. Stupoare, am simţit că mă sufoc, pe birou printre obiectele personale pe care le re­cupera la plecare l-am recunoscut şi pe micul… drăcuşor!

M-a văzut că-l privesc şi fără să-l întreb a simţit nevoia să se justifice. «Ştii l-am câştigat de la Duică în urma unui pariu, chiar cu câteva zile înainte să dea colţul!» spuse zâmbind şi adăugă pe un ton complice «La urma urmei mi-l doream foarte mult, încă de atunci ştii tu când…» după care îl băgă cu grijă în servieta diplomat. Am mai evocat un timp împreună câteva momente plăcute petrecute cu regretatul Duică, după care ne-am despărţit cordial fiecare mergând la ale lui. Mie totuşi nu-mi ieşea din cap micul Michiduţă!

Pentru mine a urmat o perioadă mai complicată, un an de ale vieţii valuri, care m-au purtat prin toate colţurile ţării. Şi uite aşa cum stăteam eu jumate adormit la televizor, la un jurnal de miez de noapte, ca prin vis aud cum crainica anunţă că Parlamentul anunţă dispariţia prematură din viaţă a deputatului de Giurgiu Vasile Ichim, în urma unui infarct fatal! Cred că într-o microsecundă eram treaz de-a binelea.

Atunci am înţeles ceva cumplit, cauza unei întregi serii de decese putea fi micul demon. De la descoperirea sa întâmplătoare, doi dintre temporarii posesori ai statuetei muriseră în accidente de circulaţie şi doi de infarct. Am în­cercat să aflu ceva de soarta bibeloului de la Horia, fiul deputatului decedat, dar nu ştia nimic de el. L-a căutat dar nu l-a găsit nicăieri.

Povestea a rămas ca o ciudăţenie pentru mine până în anul 2003, când o istorisesc întâmplător domnului Victor Ianculescu, redactor la Revista Lumea Misterelor (revistă lansată de scriitorul şi ocultistul Ion Ţugui) şi pe care în­tâmplările îl interesează în mod deosebit, rămânând în mod ciudat, foarte impresionat, cerându-mi tot felul de amănunte, pe care de altfel i le dau cu plăcere dezinteresată. Nu ştiam atunci că va începe să caute statueta.

După un timp aflu de la un prieten comun (mi se schimbase de curând numărul telefonului şi pierdusem legă­tura) că domnul Ianculescu doreşte să discutăm urgent.

Îi telefonez, îmi comunică că a găsit în urma cerce­tărilor sale micul demon, şi-mi cere să ne vedem eu fiind singurul ”martor supravieţuitor” care ştie povestea întreagă a drăcuşorului şi aceasta urma să facă subiectul unei emisiuni de senzaţie, unde eram invitat alături de mari ocultişti ce doreau să dezlege misterul micii statuete. Urma să mi se comunice detaliile în zilele următoare.

Aici însă firul se rupe, domnul Ianculescu nemaisunându-mă niciodată, deoarece chiar a doua zi un prieten co­mun, redactor de la revista menţionată, domnul Ionel Grama, mă anunţă că domnul Ianculescu a murit ucis de un tânăr vitezoman, chiar pe trecerea de pietoni undeva, în cartierul Militari.

De atunci nu am mai auzit nimic despre micul demon sau despre temporarii lui posesori, dar istoria şi personajele fiind reale, după ce cred că am reflectat suficient, mi-am zis că este bine să fie ştiută… măcăr aşa cu titlul de inventar… Întâmplările prezentate reprezintă coincidenţă sau destin? Poate că nu vom şti niciodată. Faptele rămân!

Apropo! M-a sunat un vechi prieten şi mi-a comunicat că în vitrina anticariatului din strada Lipscani tocmai a fost expus, printre multe alte piese, şi… un mic demon din sticlă neagră!!!

Emil Străinu - Statueta blestemată (coperta)***

Notă: Această poveste i-am relatat-o redactorului şef de la revista Luceafărul, scriitorul Marius Tupan, care a fost impresionat profund de conţinutul ei şi a publicat-o în nr. 30-31 al revistei Luceafărul din data de miercuri, 3 august 2005 la pagina 47.

După apariţia povestirii în revistă, Marius Tupan, mai în glumă mai în serios îmi spune cu prilejul unei şedinţe de redacţie că ar fi interesantă studierea statuii micului demon de către ocultişti şi ar fi dispus să participe la o astfel de întreprindere.

Nu ştiu dacă s-a dus să caute statuia, şi nu ştiu dacă a găsit-o, eu ştiindu-i povestea am refuzat de la aceea dată orice contact direct şi orice legătură cu aceasta. De fapt am spus atunci că apariţia relatării despre întâmplările respective în revistă înseamnă pentru mine încheierea definitivă a poveştii…

Straniu sau nu a zâmbit cu înţeles şi m-a întrebat cu subînţeles: Chiar crezi că s-a terminat!?!?

După ceva timp veneam dintr-o călătorie îndelungată în Alaska. Îl sun de mai multe ori pe maestrul Tupan pentru a-i da un reportaj despre călătoria făcută dincolo de Cercul Polar de Nord. După multe insistenţe îmi răspunde soţia sa care îmi comunică îndurerată că maestrul Marius Tupan… a murit de infarct pe o stradă în Bucureşti

Cred că comentariile sunt de prisos….

Sau, Apropo, mai este cineva interesat de Micul Demon?!?!1.

(va urma)

Notă: 1Emil Străinu – Statueta blestemată, Ed. Triumf, București, 2008, pg. 19-25.