România enigmatică şi insolităConstantin Brâncuși

Vă prezentăm un interviu-document, realizat de Apriliana Medianu cu Brâncuși, în anul 1930.

(click pe imagini pentru a le vizualiza la rezoluție maximă)

Interviu Brâncuși 2Curentul, an III, nr. 972/lu. 6.10.1930, pg. 3 și 4

Printre rânduri se desprind câteva ”rezolvări” la unele probleme ridicate mai ales după data consemnării:

– Își are arta lui Brâncuși obârșia în observarea trovanților (un tip special de )?

A.M.: Dacă nu ați fost niciodată pe la Brebu – duceți-vă acum. Preotul de acolo a colecționat niște pietre interesante.

C.B.: Le știu. Am fost. Sunt modelate de apă”.

Deși Constantin Brâncuși cunoștea trovanții, nenumărați pe plaiurile gorjene, și chiar a colecționat câțiva, vedem cum problema este pasată după virgulă. Brâncuși a avut posibilitatea să recunoască această filiație, dar nu a făcut-o. Poate pentru că nu exista?

– Era brâncușți un dacist?

A.M.: Se spune că în sângele românesc se amestecă o mulțime de influențe: latine, slave, bizantine – fapt dovedit în producțiile artei țărănești.

C.B.: Cel latin însă predomină. E și firesc să fie așa. Legionarii români (sic!) erau cei mai tari, ei erau doar învingători – și sunt încă. Moștenirea lor nu s-a putut pierde.

Am vizitat Spania, Italia. Ne asemănăm extraordinar. Dintre latini, numai francezii sunt puțin mai deosebiți și dacă ceilalți s-au desvoltat mai curând decât noi și au o civilizație și artă mai veche – nu suntem vinovați. Toate se petrec astfel în natură. Într-un copac unele fructe se coc mai curând, altele mai târziu – toate au însă același gust delicios.

În arborele latin – noi am fost fructul care s-a copt mai târziu”.

Așadar dacist până-n măduva oaselor. Știți bancul, ”Cum își botează un dacoman băiatul?”. ”Traian”. Dar stați, nu-i banc, e cazul răposatului arheolog Vasile Boroneanț…

– Era Brâncuși patriot?

A.M.: Mai rămâneți mult prin țară?

C.B.: Să văd copilul ăsta înscris la facultate și plec. Ce să mai fac pe aici? (s.n.) […]

A.M.: Dacă ați încerca să reveniți în țară definitiv?

C.B.: Dacă… nu pot să mă întorc. Cine îmi dă mie să mănânc aici? Eu nu pot să mă bat, să dau pe alții la o parte, pentru ca să obțin o lucrare.

A.M.: Parisul e o cetate universală…

C.B.: Nu. E târziu acum să mă mai strămut în țara mea. Nu mai am timp să mă afirm”.

Desigur, însă nu suficient de  pentru a se rata în țara natală. De remarcat ironia cruntă, dar atât de actuală: deși aclamat pe plan mondial, i-ar fi fost greu să se ”afirme”-n România. Aici prinde bine un titlu de ziar, publicat în Eventimentul zilei în data de 5.09.2016: «”Superlaserul” de la Măgurele, sufocat de birocrație. Statul român umilește mari savanți ai lumii: Îi trimite la ”forțele de muncă”, să prezinte Diploma de Bac”».