România enigmatică şi insolităLechința BN

Ramificațiile cazului - nu pot fi înțelese fără a cunoaște anumite stări de fapt și modele acționale care elaborează ufologia și paleoastronautica românească. Personaj secundar în intriga curentă, ufologul veteran Florin Gheorghiță de la Iași, inginer, este exemplul ideal.

Un prim concept-cheie: Teritorialitatea, care nu este exclusiv geografică, ci și ”de subiect”. În comunism, ufologii români și-au împărțit sferele de influență (și) pe criterii geografice, de proximitate. Astfel, cazuistica arondată devenea proprietate de facto și era tratată ca atare. Aidoma mafiilor, încălcarea teritoriului nu era permisă și adesea avea repercusiuni nebănuite. Consecința: fiecare caz avea ufologul dedicat, de la care ceilalți preluau povestea, fără minime verificări. Nimeni nu risca să supere pe nimeni, fie din prietenie, fie din motive de apartenență lesne de bănuit.

Cazul (Pădurea Hoia, Cluj, 18.08.1968) a fost popularizat de Florin Gheorghiță, care la rândul lui a devenit celebru datorită acestui caz. Pentru că nu exista niciun ufolog Gheorghiță înainte de septembrie ’68.

În ciuda diseminării masive, acest caz are numeroase pete albe, trecute lejer cu vederea. Încercând să ni le explicăm, am discutat cu Gheorghiță și am înțeles cum a abordat problema. Avem niște cadre excepționale, certificate ca autentice (chiar așa?); nu sunt importante condițiile în care au fost ”trase” și cei patru martori oculari. Urmând principiul ”O fotografie valorează cât o mie de cuvinte”, el pune greutatea pe imaginile care spun povestea mai bine decât ar putea-o face participanții direcți.

Noi am fi preferat o abordare integrată, în care toate elementele cazului să fie luate în calculul tabloului de ansamblu. Ea nu există și nici nu va exista, de vreme ce elemente cheie sunt ținute ascunse chiar de către celebrul ozenist. Timpul trece, oamenii mor, povestea rămâne să dăinuie. Așa se nasc legendele…

O poveste similară are ”Piesa Transilvană” de la Aiud, cazul ”paleoastronautic” de prim rang pus pe tapet de același Gheorghiță. Deși a intermediat niște analize fizico-chimice, el nu a făcut niciun efort pentru a desluși contextul descoperirii, preferând s-o înregistreze și s-o publice ca atare, cu detalii mai mult decât sumare. În fond, dacă exista Piesa, ce mai contează locul, oamenii, … Evident, contează și contează enorm. Dar el pare să nu înțeleagă asta sau să se prefacă că nu înțelege.

Persoanele din fața scenei nu cunosc ce se întâmplă în spatele cortinei și ar putea considera că exagerăm. De aceea, exemplele concrete sunt binevenite.

Iată ce spune :

 ”Iniţial, s-a opus vehement destăinuirii locului unde s-ar afla depusă această piesă. Și pe bună dreptate. Astfel de relicve nu trebuie să devină obiectul curiozităţii tuturor neaveniţilor, a «specialiştilor» de tot soiul şi de ultimă oră, sau a «arheologilor de duminică». Cu toate acestea, piesa a fost «redescoperită» în ultima vreme. Ea se află în păstrare la un Muzeu de Istorie dintr-un mare oraş al României”1.

Însă au rămas și lucruri nespuse.

Gelos cu informațiile cazului ”său”, Gheorghiță nu a oferit nimănui date asupra locației unde era depozitată piesa. Chiar și Turcu află de existența sa în depozitul MNIT din revista RUFOR2, în urma investigației independente declanșate de germanul Michael Hasemann și executată de cetățenul român de etnie maghiară, Peter Leb. A trebuit să vină un străin pentru a se cunoaște unde, ce și cum. În frazeologia lui Turcu există și o fractură logică: cum ar fi putut să fie ”palpată, cercetată, măsurată, analizată” piesa, când de decenii nu se știa unde se află fizic?

Culmea absurdului, văzând că rămâne fără ”jucărie”, Gheorghiță a redactat misive de delațiune pe adresa Muzeului, lăsând să se înțeleagă că cei doi urmăreau furtul piesei și scoaterea ei peste hotare. Urme ale acestei întreprinderi aflăm dintr-o scrisoare târzie,  adresată directoarei Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei, Viorica Crișan (nedatată, cca. 2009):

”În urmă cu câtiva ani, am aflat că o persoană (cu nume maghiar) din Tg. Mureş a căutat-o şi, împreună cu un ziarist german au fotografiat-o – probabil în curtea Muzeului (vezi anexa). Accesul atât de uşor la piesa respectivă mi-a dat senzaţia că astfel va dispăre, căci elveţianul Erich von Däniken – autor al unor cărţi de susşinere a paleoastronauticii – a înfiinţat la sud-est de capitala Berna, muzeul «Mystery Park» – la Interlaken; acolo prezintă numeroase mostre care ar justifica vizitarea Pământului de extratereştri încă din vechime. De aceea, îmi permit să vă sugerez să-i asiguraţi o pază deosebită…”.

Așadar, nu numai că Gheorghiță a prezentat lacunar cazul ”Piesei Transilvane”, dar a făcut și tot ce era omenește posibil pentru a-i împiedica pe alții să întreprindă cercetări independente.

Din cele de mai sus, derivăm două  direcții de dezvoltare:

1. ”Cercetătorii” nu puneau accent pe detalii și context, ci pe ”produsul finit”, pe poveste în sensul literal al cuvântului, pe generalități și nu pe detalii. Pe ce ar putea fi, nu pe ceea ce este, în spatele formulărilor insinuante păstrându-se o doză calculată de incertitudine sănătoasă. Sănătoasă deoarece era garanția că nu vor avea probleme de la centru;

2. Nu exista niciun mecanism funcțional de verificare și ajustare. În lumea lor funcționa regula non-suprapunerii: fiecare cu pătrățica lui, poveștile erau luate ”așa cum sunt” și rostogolite ca atare.

(va urma)

Note: 1Călin N. Turcu – ”Enigmatica sculptură preistorică”, în ”OZN maxim interes”, Ed. Domino, Târgoviște, 1997; 2Peter Leb, Tibor Reman – Posibilul obiect extraterestru de la Aiud, în RUFOR an 2, nr. 2(15)/1995, pg. 19-22.

Episoade anterioare

https://terramirabilis.ro/2019/11/29/cl01-cazul-ozn-chirales-1979/

https://terramirabilis.ro/2019/11/29/cl02-cazul-ozn-chirales-1979-faza-pe-dss/

https://terramirabilis.ro/2019/11/29/cl03-echipa-patrut-context/

https://terramirabilis.ro/2020/01/04/cl04-doua-echipe-doua-rapoarte/