Guruşi. Închipuiţi. ImpostoriYeti 01

Abordând inginerește problema. În anul 1967, ”Un film cu o fată fermecătoare” a ajuns pe marginea prăpastiei din cauza unei replici caustice la adresa cinematografiei de propagandă: ”Ai văzut prea multe filme românești cu ingineri!”.

”În ultima premieră dinaintea Revoluției, Există joi? (5 decembrie 1989), se povestește pentru ultima oară despre ideile novatoare ale inginerului Virgil care se lovesc de concepțiile învechite ale unora, probând gradul de maximă deviere de la realitate la care ajunsese monarhia materialist dialectică a lui N. Ceaușescu”1. Împreună cu întreaga societate românească, am adăuga noi.

În totală contradicție cu idealizarea pe care o propune beletristica vizionară a lui Jules Verne, construcția socialismului și a societății multilateral dezvolatate a fetișizat inginerul ca unic prototip al intelectualului de tip nou. Nu este așadar de mirare că inginerul comunist ajunsese să se priceapă la orice. Dacă la nivel de hobby totul se păstra într-un cadru decent, după 1990 a intervenit sucombarea industriei, aruncarea multora în șomaj și inevitabil pentru unii, pensionarea.

Rămași fără preocupare și cu mult timp liber, dar și fără încorsetările din vremurile trecute, o seamă de bravi ingineri s-au dezlănțuit, cucerind redută după redută: nu le-a scăpat nici fizica, nici metafizica, nici lingvistică, nici istoria și mult mai grav, unora nu le-a scăpat nici medicina. Deși economia cărții nu ne permite, credem că am putea împerechea aproape orice ramură a științei cu un astfel de inginer român. Nimic n-a fost scăpat, iertat sau trecut cu vederea.

 În principiu nu ar fi nimic rău în asta. Doar că acești autodidacți au abordat fiecare domeniu care le era străin cu o totală dezinhibiție față de rigorile cercetării și față de acumulările anterioare, opunând propriile ”idei novatoare” ”concepțiilor învechite”. Cu rare excepții, a urmat un delir pseudo-științific aplaudat la scenă deschisă de un public slab informat și cu o cultură generală deficitară.

Yeti 04Dar să revenim la fragmentul lui Odobescu. El lasă loc mai multor interpretări, gradul lor de adevăr neputând fi determinat prin simpla analiză a textului. Asta nu l-a împiedicat pe ing. să gloseze, ajungând la concluzia, spunem noi 100% contestabilă ”că pe la jumătatea secolului al XVII-lea, un om al pădurii, pe care localnicii l-au numit Sălbatecul, ar fi venit din Buzău pe catena munţilor de curbură până în , unde s-ar fi sfârşit singur”2.

Ceea ce relatează Odobescu despre Sălbatecul de lângă Mănăstirea Stânişoara în însemnările din data de duminică 17 iulie este de o ambiguitate remarcabilă. De exemplu, în citat apare „a dus-o departe, în Moldova, la ţara lui”. Nu este clar dacă este vorba de locul de origine al ”Sălbatecului” sau al călugarul care i-a transportat tigva. Poate este vorba de un ”Moș” și rămășițele sale pământești, cum presupune Silviu Dragomir și reia Dan Brăneanu, poate fi vorba, în teza noastră, de un pusnic sau schimnic, care adopta o viaţă minimalistă şi evita prezenţa oamenilor care i-ar fi tulburat singurătatea.

La propriu, din ce relatează Odobescu (în însemnările din data de duminică 17 iulie) despre Sălbatecul de lîngă Mănăstirea Stânişoara se poate obține orice. Noi am înclinat spre ipoteza unui anahoret provenind din Moldova şi vieţuind aici în izolare auto-impusă totală, interpretare mult mai probabilă în contextul menţionat. Oricum, fără coroborarea mai multor surse, informaţia furnizată de Odobescu poate fi reţinută doar cu titlul de inventar.

Înainte de a lămuri problema, să mai amintim câteva ciudățenii în dezvoltarea inginerului Dragomir.

Deși nu amintește clar sursa preluării, Dragomir lasă să se înțeleagă că trimiterea este la niște ”Note de călătorie3 ale lui . Confuzia este majoră: ”Note de călătorie” este o antologie publicată în anul 1981. Sursa reală, un capitol întreg din cartea amintită, poartă titlul: ”Însemnări despre monumentele istorice din judeţele Argeş şi Vâlcea” și subtitlul ”Călătorie făcută în 1860. Din însărcinarea ministerului cultelor şi instrucţiei publice”.

Consultând însă ceea ce pare că indică Dragomir, apar niște indicii neliniștitoare. Deși în mare parte textul este transcris corect, acolo unde se face referire directă la Sălbatec apar modificări:

– ”om gol şi păros” din original devine ”om gol şi foarte păros”. Deoarece un exemplar foarte păros este mai animalic decât unul doar păros, nu-i așa?;

– ”vechiul pusnic sălbatic” devine ”vechiul Sălbatec”. Fiindcă dacă vorbim de ”pusnic” se termină discuția înainte de a începe;

– ”a dobândit în vis de la dânsul voia” devine ”a dobândit prin vis de la Domnul voia”. Visele şi comunicarea prin vis a dorinţelor decedaţilor apare de doua ori în text, având importanţă pentru cercetarea parapsihologică, mai ales ca aparţin ca menţionate de o faţă bisericească cu un anumit grad ierarhic: chiar stareţul mănăstirii. Este greu de crezut, dacă nu chiar imposibil, că un maimuțoi poate produce asemenea manifestări.

Lăsăm la latitudinea cititorilor să interpreteze aceste diferențe și rolul inserțiilor în construirea ipotezei ”maimuțoiului din Cozia”.

Harta turistică Masivul Cozia cropPe de altă parte, în masivul Cozia, în apropiere de mănăstirea există un munte Sălbaticul (803 m.) şi la Grota Sălbaticului (Mecetul Pustnicului). Accesul este facil, pe traseul cruce albastră (până la se poate ajunge inclusiv cu mașina pe drumul forestier ce pornește din Păușa). Este improbabil ca Dragomir să nu fi știut toate acestea. Dar nu le amintește. Desigur, călătorul ajuns la Grota Sălbaticului (aceeași cu cea amintită de Odobescu) ar fi văzut icoane, lumânări, și mai nou o discretă construcție religioasă. Și s-ar fi întrebat dacă nu cumva or fi înnebunit călugării de la , ajunși să se închine la Omul Pădurii, la un maimuțoi.

Dar toate nelămuririle noastre dispar în lumina unui pasaj din ”Draculea” (2010):

”Am continuat şi peste ani să ne împărtăşim reciproc opiniile (autorul și Călin N. Turcu – n.n.), respectându-le, chiar dacă nu întotdeauna ele au fost în concordanţă. Amintesc cazul Bâlea-Lac, în care am căutat să-l conving să studieze paralel posibilitatea remanenţei prin Munţii Făgăraşului a unui relict umanoid de tipul omul pădurii (semnalat de Al. Odobescu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Munţii Buzăului – «» care s-a refugiat ulterior în Munţii Coziei şi poate, să fi rămas undeva şi pe parcurs). Opinia mea a înregistrat-o zâmbind, dar nedându-i curs…”4.

Iată un Silviu N. Dragomir devenit ”convingător”, chiar dacă singura referință a lui Odobescu la prezența unui exemplar de yeti în Buzău este ”în Moldova, la ţara lui”. Desigur, munții Făgăraș sunt între Munții Buzăului și Coziei și are sens să bănuim că o semnalare de acum câteva secole făcea un arc peste timp, pentru a se manifesta în prezent.

(va urma)

Note: 1Cristian Tudor Popescu – ”Filmul surd în România mută”, Ed. Polirom, Iași, pg. 248; 2Silviu N. Dragomir – ”Mistere în jurul nostru”, Ed. Lucman, București, 2012, pg. 84; 3Al. Odobescu – Op. Cit.; 4Silviu N. Dragomir – ”Draculea”, Ed. Lucman, București, 2010, pg. 233.

Episoade anterioare ale serialului

https://terramirabilis.ro/2020/01/07/un-yeti-de-stanisoara-jud-valcea/