Guruşi. Închipuiţi. ImpostoriValentina Gârlea

Valentina Gârlea, cunoscută și sub denumirea ”Oarba de la Iași”, are un rol de pivot în fanteziile Bucegilor paranormali și energetici. Schema este clasică: se preiau unele idei comune (și tocmai de aceea ușor de acceptat!), se extind după propria imaginație, se justifică prin ”clarvedere”, se răspândesc după principiul biblic ”creșteți și vă înmulțiți”.

Cartea ”Fenomenul Valentina” urmează linia lui Ion Țugui. El făcea emisiuni-reclamă pentru țigăncile  vrăjitoare, Florin Gheorghiță scria cărți despre ”Oarbă”. Chiar și Călin N. Turcu pregătea o lucrare despre altă minune a lumii, craioveanca Lavinia Tatomir. Din fericire pentru amintirea lui postumă, nu a apucat s-o finalizeze.

În rândurile de mai jos găsiți background-ul cărților lui Radu Cinamar. Legătura e simplă: intrată în pană de atenție media (= proști de prostit, = cash), Gârlea s-a reprofilat într-o perioadă ca lector la conferințele MISA. Atunci când nu-i înălța ode recidivistului Gregorian Bivolaru (zis Grieg, zis Scumpi), Gârlea livra peltea bucegistă:

”Venind la un alt val de hârtii învăluite, am văzut că cele însemnate stau în nişte pungi, se ţin în ceva care-i ca o coajă de bostan. Documentele alea îs în nişte pungi – cum ar fi sacii – dar nu-s legate în formă de sac, e ceva mult mai mare.

Venind cu gândul acolo, mi-o arătat alţi bărbaţi, altfel îmbrăcaţi.

Da’ să ştiţi că acolo e trecutul omenirii! Dar nu-i omenirea de-acum două mii de ani. E cu mult mai de demult, e demult, demult, tare mult înainte!

Dar dacă oameni ca noi or da cu mintea aşa cum au dat şi peste piramide şi peste statuia aia de-i spune Sfinx şi or da de apă, iar apoi or săpa mai adânc – nu mult – vor găsi sala aceea.

Da’ să ştiţi că e o construcţie mare, foarte mare. Spaţiul e şi el tare adânc şi are multă lărgime, e larg, larg. Pereţii nu-s din stâncă, îs din pământ, dar îs căptuşiţi cu ceva tare – nu-i ciment; e ceva lucios, cum e scoica, dar nu se sparge, nu se fărâmă. Îi un fel de piatră uşoară, dar nu se fărâmă.

Şi să vă spun, sala asta va fi găsită peste ani, fie în generaţia noastră, fie mai târziu. Vor fi oameni ca noi, din aceia care caută ştiinţa pe sub pământ – parcă le zice arheologi. Dacă se duc acolo şi le dă voie, cu aparatele o să găsească ceea ce am descris.

Dar şi la noi, în munţii care se cheamă , este un paznic de-i zice Sfinx; şi acolo este la fel, un şuvoi foarte, foarte puternic de energie, care face legătura între Piramida Mare din Egipt şi piramida care este în . Aceasta este energia ocrotitoare a petecului de pământ pe care locuim, în care-i ţara noastră. De fapt, în nu este piramidă, este Sfinxul, la care vine un şuvoi foarte, foarte puternic de energie. Nu ştiu cu cât l-aş putea diferi de şuvoiul de energie de la piramida din Egipt. Numai cu puţin diferă. Da’ şuvoiul de energie de la Sfinxul din este ocrotitorul României! E tot strălucitor; dar e de o intensitate puţin mai slabă decât cel din Egipt. E puţin mai slab ca energie, dar diferă numai cu puţin de cel de la Piramida Mare.

Şi să ştiţi că este o legătură între Sfinxul din Bucegi şi Piramida Mare. Energia care curge de sus se duce pe sub Pământ la Piramida Mare. Asta, fiindcă pe sub munţii Bucegi este o apă mare ce ţine legătura cu apa care trece pe sub Sfinx şi pe sub piramide, căci aşa cum sunt construite ele, pe dedesubtul lor trece apa.

Însă am văzut ceva tare interesant dedesubtul muntelui unde este Sfinxul din Bucegi: dedesubt, sunt nişte tunele făcute de oameni pământeni. Astea le-am văzut atunci când, la Bucureşti mi-or dat nişte fotografii cu munţii Sfinxului de la noi. Şi uitându-mă la poze, am dat de o intrare la care este paznic un călăreţ cu plete, ce sta călare pe un cal alb. Da’ şi el e îmbrăcat în alb. Însă e dintr-un fum strălucitor, nu-i din carne. Are cizme, în mână are un cuţit lung, iar pe cap are o coroană mare. Însă el stă acolo de foarte mult timp, poate de milioane de ani. Ca să intru înăuntru cu privirea şi să-mi dea libertatea să văd, o trebuit să mă primească el şi apoi să intru într-un tunel lung, care duce mult, mult sub munte.

– Când am intrat în tunel, că e făcut lung ca o sală, în partea dreaptă am văzut nişte despărţituri. Am intrat cu privirea în primul tunel; acolo era o masă făcută din ceva greu, strălucitoare, cum ar fi cristalul stră­lucitor. Şi erau trei scăunele mult mai mici. Pe masă era ceva ca din piele împăturită şi pe ea erau nişte zgârieturi; era ca şi cum ar fi fost zgâriată cu ceva ascuţit – cu un vârf de sticlă sau de piatră – şi au rămas dunguliţe. Dar zgârieturile erau făcute ca un fel de scris: nişte bastonaşe, nişte sucituri. Când am trecut pe-acolo, am văzut mai multe din astea împăturite şi puse pe masă. Pe o altă masă, mai era şi altceva, făcute parcă tot din cristal; erau nişte cupe, dar îs altfel, nu-s ca paharele de la noi; era ceva săpat în ele.

Mai departe, parcă în următorul tunel, am întâlnit altceva: acolo erau multe piese şi hârburi făcute din sârme, dar îs chiar adevărate, nu din culori; erau ca un fel de aparate cu butoane şi cu multe sârme încâlcite. În mijloc, pe o masă, era ceva mai înalt; era tot o măsuţă, dar mult mai înaltă şi cu ieşituri pe laturile ei, ca nişte sertare. În ele erau nişte fâşii lungi, aşa, ca din mătase, dar nu erau întinse, erau cum ar fi mătasea dar mult mai subţiri, era însă un fel de material din ceva lucios. Şi tot aşa, erau cu zgârieturi pe ele.

În fund, în fund de tot, acolo era o masă întinsă; avea o suprafaţă mare, pe care erau aşezate aparate de diferite feluri. Dar nici astea nu erau din culori. Şi ele erau adevărate.

Da’ acolo o venit călăreţul – care era însă din culoare, din fum – şi mi-o arătat, că atunci când energia nu va mai curge pe deasupra, acolo unde este paznicul din piatră – care, după cuvinte domneşti, ştiu că i se spune Sfinxul din Bucegi -, atunci va intra înăuntru cineva din mintea noastră, a pământenilor de jos; acela va apăsa pe butonul pe care mi l-o arătat în spatele aparatelor, de pe partea stângă. Şi-atunci, se va schimba omenirea…

– Va fi altceva în locul pământului nostru de-aici. Văd cum s-ar cufunda sub ape… Va fi acelaşi lucru tot la fel cum am văzut şi mi-or spus cei din jur că este şi în Cheile Bicazului, acolo unde se cheamă Lacul Roşu; acolo o fost un deal şi, când o venit vremea şi i-o fost hărăzit, dealul s-o scufundat şi deasupra o venit apa.

Tot la fel va fi cu toată România, atunci când cineva din omenire va reuşi să ajungă la acel buton păzit de călăreţul acela cu cal şi va apăsa pe buton. Dar este foarte, foarte departe timpul acela…

Atunci când, cu ştiinţa care va fi pe Pământ, va birui cineva să ajungă sub munţii Bucegi, va da de toate acele înscrisuri şi documente însemnate şi, după semnele alea, va pricepe ce are de făcut. Dar asta se va întâmpla numai după ce şuvoiul de energie de deasupra va slăbi. Până atunci, nu va reuşi nimeni să ajungă acolo. Dar ăsta este foarte dirijat de sus, că energia care vine la piramide şi la Sfinxul din Egipt, cât şi aici la noi, este susţinută de tot ce se întâmplă în cer, în stratul ăla violet-auriu – nu ştiu cum să-i spun, că violet îi jos şi auriu îi în partea de sus, sus de tot.

De-acolo vine energia în şuvoaie, dar nu vine cum este ea acolo sus. Acolo sus este energie pură şi foarte adevărată, dar e împărţită în mare pane şi e transformată în energie albă pentru Marea Piramidă şi pentru Sfinxul din Bucegi.

– Atunci când se vor pierde energia asta albă şi contactul cu lumina de sus – şi asta va fi socotită de cei de sus -, atunci totul se va transforma într-o apă aici. Dar despre asta vor vorbi nu urmaşii noştri, ci urmaşii urmaşilor noştri, dintr-un timp foarte, foarte îndepărtat…”1.

Notă: 1Florin Gheorghiță – Fenomenul Valentina, Ed. Polirom, Iași, 1997, pg. 221-226.

Episoade anterioare ale serialului

https://terramirabilis.ro/2020/02/06/bucegi-paranormali-d-hristenco/