România enigmatică şi insolităNicolae Densușianu

Ce se știe despre gugani

 Vitejia fără seamăn a dacilor a impresionat atât de mult pe romani, încât aceştia îi considerau descendenţi ai vechilor «Titani» și «Giganţi» din crezul lor religios. Epicii greci ni-i înfăţişează ca pe nişte uriaşi, războinici şi impulsivi. Patria «Giganților» a fost considerată Dacia. În urma biruinţei în luptele cu dacii, împăratul August a fost onorat de către Horaţiu cu epitetul de «al doilea învingător al Titanilor», cel dintâi fiind socotit Hercule. Iar când acelaşi împărat a purces la inaugurarea unui templu în Forumul său, Ovidiu a scris: «Grandios e monumentul, grandioasă e statuia zeului şi demn este de trofeele luate de la Giganţi». Poetul Marţial cinsteşte pe împăratul Domiţian ca pe «un învingător al Giganţilor», iar poetul Arrunţiu Stella îi apreciază fapta: «un triumf asupra Giganţilor». Mai departe arată că «aşezările Giganţilor se află în regiunea muntelui Phlegra, ce se află pe pământurile Daciei», după poetul roman Staţiu. În «Argonauticele» lui Orpheu aflăm că muntele Phlegra se află în apropierea strâmtorii munţilor Rhipaei (Clisura Dunării la Porţile de Fier). Există într-adevăr acolo un munte ce poartă numele de Pregleda (vechea Phleară). Gramaticul Apollodor ne dă chiar şi numele câtorva Giganţi distinşi în lupte. Anumite nume de familie, frecvente și azi, îşi au descendenţa tocmai din numele indicate de Apollodor: Coemse (Comşa), Ienios (Ianeş), Alemone (Aleman), Gration (Crăciun).

(click pe imagine pentru a o vizualiza la rezoluție maximă)

Cocan - GuganiLa nord de Pregleda se întinde masivul muntos Retezatul, iar în partea de sud-vest a acestuia se află Muntele Gugu. În satele dimprejurul lui trăieşte din vremuri foarte îndepărtate, o populaţie de păstori. Bărbaţii şi femeile, deopotrivă, sunt uimitor de dezvoltaţi, înalţi, robuşti, având port şi tradiţii particulare. Ei poartă numele de «Gugani». Acest nume era cunoscut și în vechea Eladă, unde a existat o localitate «Gigonis», deoarece se spunea că acolo s-au luptat Giganţii cu Zeii. O bună parte din aceşti Gugani se află răspândiţi şi în judeţele Mehedinţi şi Dolj. Nicolae Densuşianu îi prezentă ca pe «nişte oameni cu viaţă izolată de trib şi cu o conştiinţă proprie, foarte înrădăcinată, că sunt de neam ales, că au un mare trecut istoric, vechi, de când lumea. Tradiţia spune că ei sunt din Țara Gugănească». Limba Guganilor are particularităţi fonetice aparte, şi care ne poartă cu cercetarea şi legătura la o epocă foarte îndepărtată. Ei nu folosesc în vorbirea lor pe ș şi j. În locul lor întrebuinţează sunetele s şi z: si, sede, septe, zoc, zos. Pe z îl pronunţă ca pe dz: dzece. Această pronunţare a locuitorilor din preajma Muntelui Gugu e proprie şi celor din satele Mehedinţilor, Sipot, Cloşani, lzvernia, Costeşti, toate situate pe plaiurile Cloşanilor. Pe vremea romanilor a existat o localitate denumită «Gaganis», situată pe şoseaua ce lega localitatea Ad Mediam (Herculane) cu Tinisco (Caransebeşul de azi). Ligurii, emigraţi în Italia din regiunea Carpaţilor, aveau cai şi catâri, zişi «gugăneşti», ne spune istoricul Strabo. Denumirea de gugani are o obârşie foarte veche. Derivă de la un cuvânt de origine pelasgă, «Gyges» sau «Guges». Pelasgii au fost cei mai vechi stăpânitori ai continentului nostru şi ai meleagurilor europene, încă înaintea stabilirii celţilor, grecilor şi germanilor pe aceste locuri. Grecii îi considerau «divini», asemenea zeilor. Pelasgii au avut un înalt grad de civilizaţie, o puternică organizare socială şi multă nobleţe în moravuri. Erau ospitalieri, iubitori de oracole şi descântece, iar la ceremonii cântau din fluier şi cobză, cobza noastră tradiţională. Deosebit de robuști în toate manifestările lor, au imprimat tradiţiei frumuseţi deosebite, asemenea celor ce dovedesc actualii gugani, descendenţii lor, căci se mândresc cu credinţa lor nestrămutată, spunând: «Suntem oamenii cei mai vechi de pe pământ»”.

Scurte comentarii.

Ce se știe despre gugani1 a fost publicat de Ionel Cocan în ”Drum nou” (Brașov) în data de 20.I.1972. Este compilat integral din N. Densușianu (Dacia Preistorică, 1913), păstrând ideea originii pelasge a acestei populații. Am văzut anterior cum V. Kernbach urmează aceeași sursă, chiar dacă o contorsionează pentru a corespunde propriei ideații.

La Cocan întâlnim un stil care va face ”istorie”: recombinarea sterilă, la infinit, a tezelor și mai ales a surselor documentare preluate din Densușianu. În ”Cazuri și (ne)cazuri OZN în România”2 am prezentat un manuscris inedit – ”Jidovii (Giganții sau Uriașii”) – compus aproape integral pe același calapod al pastișei.

”Gugani” este un termen impropriu pentru ”gugulani”. Dar ce sunt ei sau cum își zic, contează prea puțin. Important e să fie utili cauzei…

Note: 1Ionel Cocan – ”Ce se știe despre gugani”, în ”Drum nou”, an XXIX, nr. 8407/jo. 20.01.1972, pg. 2; 2Vlad-Ionuț Musceleanu – ”Cazuri și (ne)cazuri OZN în România”, Ed. C.I.D., București, 2018.