Bucegi – Apele vii și setea… energetică (II)

Peșterica și istorii cu pustnici. În aval de Peștera Ialomiței, în același versant al Bătrânei, există o mică peșteră: ”Din bătrâni este numită Peșterica Pustnicului, fiindcă – tradiția spune acolo ar fi trăit mai multe sute de ani dearândul pustnici”¹.

Cert este că în 28 iulie 1839, J.A. Vaillant o vizitează însoțit de călugări de la Schit și găsește urme mai vechi de locuire: ”Câteva resturi de scânduri, putrezite ne arată că un pustnic a trăit acolo şi umezeala care transpiră prin toate crăpă­turile pietrei, ne spune de ce exemplul său nu este urmat”².

La fel de certă este viețuirea aici a lui Pahimie, la sfârșitul sec. XIX: ”Ultimul, a fost cuviosul Pahomie, mort, acolo prin 1889 sau 1890; el trăise înainte în poiana Pustnicului din Sinaia, de unde a fugit prin 1885, în urma devoltării crescânde a localităței”³.

Urmează datele mai puțin clare, pentru a nu le spune ”legendare”. În ”Patericul românesc”, arhimandriotul Ioanichie Bălan redă următoarele:

”Pustnicul Sfânt de la Peștera Mică a Ialomicioarei (secolul XIX)

La începutul secolului XIX se nevoia în Schitul Peștera Ialomicioarei un călugăr smerit și foarte iubitor de Dumnezeu. După câțiva ani, dorind să se roage în pustie, a plecat din schit și și-a găsit sălaș o peșteră nebăgată în seamă, în desișul codrilor, numit până astăzi «Peștera Mică». Pustnicul nu știa că acolo își avea adăpost un urs. Dar, cu rânduiala lui Dumnezeu, s-au împrietenit unul cu altul, încât noaptea locuiau împreună în aceeași peșteră, iar ziua ursul pleca în pădure, iar sihastrul se ruga lui Dumnezeu.

Acolo s-a nevoit mulți ani pustnicul în post, în rugăciune și în alte neștiute osteneli. În tradiția locului se spune că pustnicul nu primea nici un fel de mâncare de la nimeni, ci singur și-o agonisea din pădure. Numai ursul, ca ucenic credincios, îi aducea vara în peșteră rugi de zmeură și mure.

Se mai spune din bătrâni că, odată, doi vânători au pândit ursul în zmeuri ca să-l împuște. Apoi s-au luat după el până s-a ascuns în peșteră. Și cum pândeau ei în apropiere, a ieșit pustnicul afară și le-a zis:

– Ce cutați, fraților, în pustiul acesta?

– Să ne iertați, părinte, suntem vânători. Urmărim un urs. Parcă s-a ascuns aici în peșteră.

– Dar v-a făcut vreun rău? Lăsați ursul în pace! Veți găsi în pădure alte animale!

– Iartă-ne, părinte – au zis vântorii – și te roagă pentru noi!

– Dumnezeu să vă binecuvinteze, fraților. Mergeți în pace.

– Părinte, avem ceva de mâncare la noi, am vrea s-o lăsăm sfinției tale. Vrei s-o primești?

– Lăsați-o acolo, pe piatră.

La urmă iarăși l-au întrebat pe pustnic:

– Părinte, vom mai veni prin locurile acestea. Vrei să-ți aducem ceva de mâncare?

– Cum vă este voia, fraților.

După câteva săptămâni au urcat din nou vânătorii pe Valea Ialomicioarei să ducă de mâncare cuviosului. Când au ajuns Ia gura peșterii, au văzut un lucru înfricoșat. Pustnicul împreun cu ursul erau plecați din peșteră, iar alături, pe piatră, mâncarea lăsată mai înainte de ei era neatinsă.

Din ziua aceea, nimeni nu știe unde s-a dus sihastrul, unde o fi răposat și care îi era numele. Singura binecuvântare rămasă de la el este un mic izvor de apă, ce curge în fundul peșterii pentru mângâierea trecătorilor. Până astăzi, credincioșii intră în «Peștera Mică», se roagă și iau apă din «Izvorul Pustnicului». Însă, oricâtă apă ar lua, izvorul nu se împuținează niciodată [s.n.]”⁴.

De la inceput, surprinde faptul că Bălan folosește toponimii inconsistente cu tradiția reală a locului. Am văzut mai sus că locului i se zice din bătrâni ”Peșterica Pustnicului”, nicidecum ”Peștera Mică”.

A mai existat o tentativă de redenumire – ”Peștera Izvorului”⁵ – în anii ’60. Dar dacă ea este explicabilă în contextul ateist al epocii, nu același lucru se poate spune despre ”Pateric”.

Apoi, cum se face că în scrierile vechilor bucegiști nu apare nicio mențiune asemănătoare? Mihai Gold Haret a scris o monografie a zonei Peștera, din care am citat și noi; este improbabil ca el să fi ignorat o astfel de întâmplare mirabilă. Explicația că ”numele lui s-a uitat o dată cu pierderea arhivei schitului”⁶ nu rezistă, fiind cunoscută prietenia legată de aceștia cu călugării de la Schit.

În ceea ce ne privește, considerăm că atât în Bucegi, cât și în tot teritoriul românesc, există o importantă și continuă existență a sihăstriei ortodoxe. Tocmai de aceea, falsul pios și inventarea pe lângă ce există și a existat, e o practică gratuită și păguboasă.

La toate acestea se adaugă și confuziile. Interviu publicat în ”Formula AS”:

”– Bucegii au renumele de a fi fost cândva plini de pustnici. Mai există și astăzi schimnici ascunși prin păduri?

– Se zice ca ultimul pustnic a trăit pe aici în anii ’60. Monahul Gheorghe. Se refugiase în grota zisă «A pustnicului», chiar lângă Peștera Ialomiței. Se spune despre el că rămânea și iarna acolo și că primea lângă el animale sălbatice, care îl încălzeau…”⁷.

Răspunsul aparține Părintelui Maxim Bădoiu, starețul Mănăstirii Peștera. Iar ”Monahul Gheorghe” la care se face amintire era în realitate Gheorghe Puiu, tuns la călugărie sub numele de Gherontie. Doar că peștera în care a trăit zece ani era ”între Claia Mică și cea Mare”, nicidecum în zona Peșterii Ialomița. Cât despre coabitarea cu un urs, povestea este trasă la indigo:

”În peșteră cu mine trăia un urs mare și bătrân. Venea, mormăia, pleca, iar venea. Să vă spun drept, mi-a fost tare frică la început. Într-o noapte geroasă, n-am mai putut îndura frigul și m-am culcușit la spinarea lui. Fiara nu s-a atins de mine”⁸.

O notă de final: atât M. Haret, cât și C.N. Ionescu menționează numele de ”Peșterica Pustnicului”: ”Peștera e cunoscută de călugări sub numele de «peșterica pustnicului»”⁹.

Forma Peștera Pustnicului e o rectificare stilistică, eliminând forma diminutivală, considerând că ea vine de la o apreciere de mărime și nu de la afecțiunea respectuoasă pe care i-o purtau călugării de la mănăstire.

Note: ^1,3Mihai Haret – ”Peștera Ialomiței și Casa Peștera”, Editura Secțiunei Bucegilor, Bușteni, 1924, pg. 50; ²Michai I. Gold-Haret – ”O excursie în Bucegi în 1839 și alte descrieri de excursiuni”, Tipografia Profesională Dim. C. Ionescu, București, 1916, pg. 54; ^4,6Arhim. Ioanichie Bălan – ”Patericul românesc”, Editura Mănăstirii Sihăstria, Măn. Sihăstria, pg. 382 și urm; pg. 382, nota 27; ⁵C[ătălin] Manoliu – ”Prin subteranele Bucegilor”, în ”Terra”, an I (XXI), nr. 1/ ian-feb 1969, pg. 47 și urm.; ⁷Claudiu Târziu – ”În vârful muntelui, la o palmă de Dumnezeu”, în Formula AS, nr. 796/ 2007; ⁸*** – ”Călugărul care a locuit cu urșii”, în ”Libertatea”, 1.03.2007; ⁹C.N. Ionescu – ”Biospeologia Carpaților Meridionali”, în ”Buletinul Societății Regale Române de Geografie”, an XXXIV(1913), fascicola II, Atelierele Grafice Socec&Co, București, 1914, pg. 85.