În ”Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae” nu aflăm doar primele referiri autohtone la ”sculpturile megalitice” in-situ, ci și contraponderea lor, megaliții propriu-ziși:
”… în afară de acestea se mai află aici Chişinăul, un târguşor de mai mică însemnătate, aşezat pe râul Bâcul.
La mică depărtare se zăreşte un şir de pietre foarte mari, aşezat în linie dreaptă în aşa chip, de parcă ar fi fost puse înadins acolo de mâna omului; numai că atât mărimea însăşi a pietrelor, cât şi lungimea şirului lor nu ne îngăduie să credem aşa ceva. Căci unele dintre ele sunt în patru colţuri, lungi de trei până la patru coţi, iar şirul lor se întinde peste Nistru până la Crimeia. În graiul ţării, acestea poartă numele de Cheile Bâcului şi norodul de jos le socoate ca o izvodire a duhurilor necurate, care s-au înţeles între ele să astupe drumurile Bâcului.
Sigur este că unii voievozi s-au ostenit să astupe albia acestui râu, care curge în bună parte printre munţi, pentru a preface într-un iaz locurile din jur, ce nu foloseau decât ca fâneaţă, dar lucrul n-a putut fi dus niciodată până la capăt”.
Cheile Bâcului au fost interpretate ulterior, corect sau nu, ca un aliniament de menhire, o construcție tipică culturii megalitice clasice. Distrugerile timpului și mai ales ale oamenilor au prefăcut totul într-o amintire, păstrată doar între coperțile cărților. Ce-a fost exact este greu sau poate imposibil de spus, pentru că nu mai este.
***
Este interesant că premizele jocului megalitic s-au trasat chiar de la început în sursa Cantemir.
Teohari Antonescu a încercat să plaseze în teritoriul geografic al Daciei patria rasei ariene. Unul dintre argumentele lui forte s-a vrut a fi difuziunea culturii megalitice. Cu toate eforturile, nu a găsit exemplare remarcabile, ba chiar a trebuit să admită o slabă densitate a acestora în aria vizată.
I-a urmat Nicolae Densușianu. Conștient de eșecul lui Antonescu, a virat ingenios spre ”sculpturile megalitice” in-situ , postulate ca fiind mult, mult mai vechi. Un artificiu inteligent, dar o soluție de compromis.
În anii ’60 și ’70 ai secolului trecut, istoriografia bulgară a făcut mari eforturi de recuperare și capturare a moștenirii trace. Un palier acțional – cultura megalitică. Vecinii noștri de la sud de Dunăre nu duc lipsă de menhire, dolmene și cromlehuri. Au de ordinul sutelor. Deloc întâmplător, tot pe atunci, ai noștri au redeschis, reactiv, robinetul cu megaliții din munți. Sfincși, babe, sculpturi antropo- și zoomorfe.
În tot acest timp, confuzia dintre civilizația megalitică de tip clasic și ipoteticele vestigii ale unei civilizații care-și săpa zeii-n piatra muntelui a fost deliberat și abil întreținută.