Caz concret.
În 2009 a circulat via email, apostolicește, un material numit ”Pericolele de sub București”, semnat de un anume Eliszar. Omul a fost un pionier al genului, care presta la două site-uri, secretelefemeilor.ro și razboiulnevazut.com, ambele suspendate între timp. Izvor nesecat de șușanale, textele sale au fost rostogolite masiv de idioți utili și de presa galben-maronie. (Un exemplu de gospodină care între o ciorbă și-un păr pe bigudiri dă cu share-n populație, aici.)
Un fragment din ”Pericolele…” ne-a atras atenția:
”Pericolele de sub București (email) Pământul viu de sub Capitală
Cei care au lucrat la metrou au văzut și au auzit lucruri greu de crezut. Mircea Ioanid, pensionar, își amintește cu groază niște întâmplări din anii ’80 al căror martor a fost pe când căra cu basculanta pământ din subteran.
«Nu am fost singurul care am trăit astfel de întâmplări, dar sunt singurul care a mai rămas în viață după tot ce s-a întâmplat. Pentru că pământul i-a înghițit, pur și simplu pe ceilalți. Pământul era viu, la propriu. Și eu eram tânăr șofer și în putere și nu mă temeam așa, cu una cu două, dar când îmi amintesc de întâmplările respective mi se zbârlește și acum părul în cap de frică». Dumnealui susține că, în 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafață un cadavru bizar. «Avea în jur de 2 metri și ceva și era îmbrăcat straniu, cu un fel de robă roșie și cu o mască neagră pe față. Pielea era de o culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit pe toți a fost senzația că acel barbat era încă viu. Avea ochii larg deschiși iar fața sa, deși cu trăsături frumoase, inspira teamă. Unul dintre colegii mei chiar a făcut o glumă și spunea că așa trebuie să arate Satana, dacă o exista. Nu știu dacă a fost o simplă coincidență sau mai mult, dar la câteva zile după, pe colegul ăsta l-au descoperit mort. La autopsie medicii au spus că avea toate organele interne împrăștiate, ca și cum ceva îi explodase în interior».
Dar ceea ce i-a uimit pe cei câțiva lucratori care au văzut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care arătarea îl ținea în mână și care semaca cu un baros mai mare termanat cu o secure cu doa tăișuri. «Și nu atât arma din mâna arătării ne-a uimit cât mai ales faptul că nu mai văzusem niciodată nimic asemănător și că, deși părea că stătuse sub pământ timp de sute de ani, nu avea nici un fel de rugină pe ea. Arma și cadavrul au fost izolate până urma să vină un specialist, dar în seara respectivă au dispărut complet, în mod surprinzator. “Au venit cei de la Securitate și ne-au întors pe toate fețele, ne bănuiau că suntem înțeleși cu dușmanii de clasă și că am ascuns cadavrul. Dar am trecut și de asta. În schimb, ceilalți colefgi ai mei au dispărut, pe rând, înghițiti de pământ, fără ca cineva să mai dea de urma lor. La dispariția unui am fost de față și nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigând, încercând să se agațe cu unghiile de o margine de pământ: de mine. Eu sunt singurul care am scăpat pentru că mi-am cerut transferul pe un alt șantier»”.
(Cuvintele bolduite sunt greșeli de ortografie, preluate repetitiv, ad-literam, pe lanțul de transmisie. Am adăugat diactitice, semnele de punctuație deficitare în original și am făcut translația textului conform noilor norme ortografice. În original, î și â sunt folosite haotic, alandala. După părerea noastră, este vorba de un text de compilație, care reia alte surse, la fel de ”credibile”.)
Textul de mai sus este un fonfleu, ca mai toate cele semnate de Eliszar. (”Fonfleul e ştirea gogonată, fără nici o acoperire în realitate, servită publicului consumator ca având credibilitatea unei surse sigure„, Ion Cristoiu, 2009).
Singura posibilitate de verificare stă într-un nume: Mircea Ioanid. În București, au trăit două persoane cu acest nume, ambele bine trecute de vârsta pensionării în perioada de referință. În niciun caz nu puteau fi ” tânăr șofer și în putere” la acea dată. Dar poate că Nea Caisă nu era din București și e mai greu să cauți un basculantier prin toată țara…
În 2014, Irina Borlescu publică la secțiunea ”Enigme” a săptîmânalului de mare angajament smintitor ”Formula AS” un veritabil plagiat după Eliszar:
”Bucureşti – arătarea de la metrou
Printre primele, pe lista celor mai bântuite locuri din Bucureşti, se numără galeriile subterane ale metroului. Aproape în toate staţiile, atunci când este mai linişte, dacă cei care stau să aştepte ascultă cu atenţie, pot auzi un sunet permanent de apă care curge. Din cauza acestor ape subterane şi a solului care se putea prăbuşi foarte uşor, construcţia metroului bucureştean a fost dificilă şi a cerut destule vieţi omeneşti până a fi încheiată cu succes. Mulţi dintre cei care au murit sub pământ încă mai bântuie galeriile subterane ale metroului, ca spirite neliniştite. În plus, se ştie că apa, în general, şi cantităţile mari de apă, în special, acţionează ca un combustibil care alimentează activitatea paranormală, facilitând manifestarea acesteia. Astfel, anumite tuneluri de la metrou au fost chiar închise şi abandonate, tocmai din cauză că, atunci când cineva intra şi mergea prin respectiva bucată de tunel era agasat de spiritele neliniştite blocate acolo. În unele cazuri, entităţi nevăzute încercau să ceară ajutor, dar nu reuşeau decât să îi sperie de moarte pe trecători, în timp ce, în alte cazuri, spiritele deveneau chiar violente cu cei care intrau pe teritoriul lor. Totuşi, în mod surprinzător, cel mai sinistru caz legat de metroul bucureştean nu are legătură cu spiritele care bântuie zona.
În timpul construcţiei metroului, s-au întâmplat destule lucruri stranii. În anii ’80, un muncitor care căra pământ cu basculanta din subteran a fost martorul celei mai ciudate întâmplări. Omul a declarat că, deşi lucra în respectiva zonă împreună cu mai mulţi colegi, el a fost singurul rămas în viaţă după ce, brusc, pământul s-a deschis ca o gură uriaşă, înghiţindu-i pe toţi tovarăşii săi de lucru.
În anul 1982, unul din excavatoare a scos la suprafaţă un cadavru foarte ciudat. Decedatul avea o înălţime de doi metri şi ceva şi purta nişte haine stranii, lucrate într-un stil care nu a mai fost întâlnit niciodată. Cadavrul era învelit într-o robă de culoare roşie, iar pe faţă avea o mască neagră. Când masca i-a fost dată la o parte, oamenii au putut observa că pielea cadavrului avea o nuanţă maronie, dar aspectul cel mai şocant era reprezentat de faptul că mortul lăsa senzaţia că ar fi încă viu. Faţa cadavrului avea trăsături frumoase, dar inspira teamă, iar ochii erau larg deschişi. Martorul descoperirii şi-a amintit cum unul dintre colegii săi a glumit în legătură cu cadavrul, spunând că, sigur, aşa ar arăta Satana, dacă ar exista cu adevărat. După câteva zile, colegul respectiv a fost găsit mort, iar medicii care i-au făcut autopsia au declarat că organele acestuia erau împrăştiate ca şi cum i-ar fi explodat o bombă în interiorul corpului.
Un alt lucru straniu legat de cadavrul descoperit la metrou este arma pe care acesta o avea în mână: un fel de baros mare, care se termina într-o secure cu dublu tăiş. Deşi cadavrul stătuse îngropat sub pământ câteva sute de ani, arma nu era deloc ruginită. Muncitorii au izolat cadavrul, pentru a aştepta sosirea unui specialist dar, în aceeaşi seară, a dispărut ca prin minune. Când au venit cei de la Securitate, muncitorii au fost acuzaţi că ar fi ascuns cu bună ştiinţă cadavrul, pentru că ar fi aliaţi cu ”duşmanii de clasă”. În final, s-a trecut şi peste asta, doar că muncitorii au început să dispară şi ei, rând pe rând. Au fost înghiţiţi de pământul viu, fără a mai fi găsiţi vreodată. Singurul supravieţuitor şi-a cerut transferul pe un alt şantier. Bietul om fusese martorul dispariţiei unuia dintre colegii săi, care încerca disperat să se agaţe, cumva, de-un obiect, urlând cât îl ţineau puterile, în timp ce era înghiţit de pământ”1.
Am zis-o de nenumărate ori – și hoțului îi trebuie minte. Ca să știe cum și mai ales ce să fure. Iar Irinei Borlescu, o tută răstutită, îi dă cu virgulă la capitolul ăsta. După ce că aportează bazaconii, nici măcar un rehash de Doamne-ajută nu e-n stare să compună. Dar salar își ia, își umple mațul…
Am mai adus în discuție această veritabilă tehnică a credibilizării prin pasaje succesive. Iei un text, îi ștergi urmele sau faci costisitoare ca timp identificarea originii. Asta se întâmplă natural, prin lipsa de educație a utilizatorilor. Artificioasă este validarea prin prestigiul suportului. Mulți nu au cultura necesară pentru a înțelege ce este de fapt ”Formula AS”. Sunt păcăliți de pozele colorate și pășunismul proiectat și zic că e ce trebuie. Și pe baza acestui fals prestigiu, înghit pe nemestecate dish-ul indigest servit de una ca Irina Borlescu.
Notă: 1Irina Borlescu – ”Întâmplări din subteranele României”, în ”Formula AS”, an XXIV, nr. 1104, februarie 2014, pg. 30.