J. B.

Al. Brăescu, la sfârșitul secolului XIX:

De multe ori, deslușind un cuvĕnt, reconstituim și neamurile in care s’a plăsmuit.

E de notat un lucru in orografia romănă: Piscurile și masivurile detaşate, cele mai insemnate ca şi cele mai mici, au toate denumirile lor foarte precise: Sinaia, Ceahlău, Penteleu, Păringu, Piscul Dochiei, Virful cu Dor, Peleşul etc.; şirurile de munţi sau de dealuri, nu au denumire proprie; ele imprumută numele lor de la regiunile prin care trec, de la apele ce termuresc, de exemplu, munţii Bacău iau numele de la oraşul ce imprejmuesc, dealurile Zeletinului de la riuleţul cu acelaş nume, pe lăngă care se intind. Alte şiruri de munţi au denumiri care nu corespund exact unui sistem geologic, aşa munţii Vrancei, munţii Caşinului, munţii Comăneştilor, a Tihărăului, cuprind masivuri care se deosebesc topograficeşte dar care fac parte din aceleaşi domenii şi sunt cuprinşi intr’un sistem juridic comun. Faptul cel mai curios e că intregul, imensul şir de munţi care străbate toate ţările Romăneşti, impărţindu-le in douĕ regiuni deosebite, nu are o denumire pentru acel popor care locueşte pe ambele sale vĕrsanturi.

Cuvĕntul Carpaţi nu face parte din vocabularul popular; el nu există la oamenii din popor decăt in proporţia in care au rĕsbătut pănă la ei noţiunile culturale (s.n.). Nu e tot aşa pentru apele curgĕtoare; numele celor mai mari ca şi ale celor mai mici fac parte din bagajul de cunoştinţe usuale ale fiecărui şi găsim natural ca omul cel mai incult să ne rostească numele de Olt, Nistru, Dunăre, Mureş, Ialomiţa şi cu atăt mai mult a riuleţelor de a doua şi a treia mână. (…) şi e lucru firesc ca denumirile apelor să fie indeobşte rĕspăndite, deoarece riveranii prin cursul apei insuș sunt puşi in legătură intre ei, aduşi a participa la o viaţă comună de la obirşie şi pănă la gura acelei ape; oricăt de lung ar fi cursul ei sunt siliţi a-şi face şi o concepţie comună despre ea.

Cu locuitorii din munţi lucrurile s’au petrecut altmintrelea; in regiunile muntoase activitatea omenească a rĕmas mărginită după configuraţiunea solului; vedem de la un versant la altul infiinţăndu-se state şi naţionalităţi deosebite, şi prin urmare cu atăt mai puţin sunt in stare populaţiile de la munte să-şi formeze o concepţie generală de acel intreg care-l cuprinde….1.

***

Autorul nu se rezumă doar la spațiul autohton, remarcă modele similare la alte civilizații, din cele mai diverse spații geografice.

Fragmentul de mai sus ar trebui să fie suficient pentru a arunca în derizoriu fabulațiile ocultiste ale unui Vasile Lovinescu, cu ”dragonul carpatic” reflecție a Cerului pe Pământ, etc. ș.a. Ele nu au suportul tradițional de la care le revendică autorul, ci din contră, sunt o creație modernă, cultă, de inspirație guenoniacă.

Din nefericire, poporul român este prea mic și neînsemnat pentru niște oameni atât de mari, spiritualizați, îmbunătățiți, paranormaliști sau cum s-or mai numi acum clienții nefidelizați ai salonului de boli nervoase. De aceea, cercetarea populară (aka folklorul) poate fi înlocuită cu succes de intuiții, revelații, clarvederi și diverse alte manipulațiuni la o adică diagnosticabile. Iar papagali care să pună botul la vrăjeala lor incultă și proastă sunt o grămadă.

Rezumând – dacii și ulterior populațiile române nici măcar nu aveau conceptul de lanț carpatic (de-aia nici nu l-au individualizat numindu-l cumva), darămite să le știe forma dragonică văzută din stratosferă. Asta e realitatea. Restul sunt speculațiile unor prăpădiți cu iluzii de grandoare, posesori ai unor cunoașteri închipuite.

 

Notă: 1Al. Brăescu – ”Ciortolum (Conferință ținută în Societatea Geografică)”, în ”Convorbiri literare”, nr. 3/1.07.1892, pg. 193-195.

 

Despre o altă invenție a răposatului Lovinescu puteți citi aici.