J. B.

Unde se arată cum fizica cuantică ne-a vestit post-adevărul și de ce e ea atât de apreciată de escroci.

 

De obicei, așa-zișii promotori ai gândirii critice explică introducerea fizicii cuantice în domenii fără legătură (medicină, psihologie ș.a.) prin nevoia șarlatanilor de a da impresia de avangardism și știentifism. Și bineînțeles, de a epata printr-o păsărească pe care n-o înțelege nimeni, dar pare foarte deșteaptă la cap cum s-ar zice.

Considerăm că au doar parțial dreptate. Și credem că e ceva mai mult: de fapt prin mișculațiile cuantice se încearcă impunerea ideii că logica actuală (și prin ea înțelegem procesele și uzul rațiunii) e perimată și trebuie înlocuită cu altceva. Eventual cu o democratizare totală a opiniilor și o relativizare până la neantizare a adevărului. Ca-n bancul cu rabinul: ”Vestit pentru înţelepciunea sa, acesta este pus în situaţia de a împărţi dreptatea între doi împricinaţi. Îl ascultă cu atenţie pe primul şi spune: «Ai dreptate». Îl ascultă şi pe cel de-al doilea, iar răspunsul este identic: «Şi tu ai dreptate». Aflat de faţă, Iţic îl întreabă, nedumerit, pe rabin: «Păi, cum vine asta, Rabi? Nu se poate să aibă amândoi dreptate!». Iar rabinul cel înţelept îi răspunde: «Şi tu ai dreptate!»1. Poftim, am ajuns să-l cităm pe Cartianu.

În ultima perioadă, probabil având o carte nouă de vândut, prof. dr. Dumitru Constantin (zis Dulcan) bate studiourile YT-ului. În emisiunea Marius Tucă Show, Dumitru Constantin face o zicere plină cu miez:

Pe ușa laboratorului de fizică unde se făceau cercetări nucleare, scria: Interzis pentru filosofi! Pentru că interpretarea cuantică duce la altă logică, la o metalogică, o logică care e complet altfel. Deci între logica noastră formală, să-i spunem aristoteliană, și logica sau metalogica din câmpul cuantic este o mare prăpastie2.

Nu știm la care laborator și implicit la ce ușă se referea distinsul invitat. Dar foarte probabil rezumă și personalizează, pe principiul legendelor urbane, o pagină-două din ”Dimineața magicienilor”:

Logica «bunului simț» nu mai există. În noua fizică, o propoziție poate fi în același timp adevărată și falsă. AB nu mai este egal cu BA. Una și aceeași entitate poate fi în același timp continuă și discontinuă. Nu s-ar mai putea apela la fizică pentru a condamna cutare sau cutare aspect al posibilului.

Luați o foaie de hârtie. Perforați-i două găuri, la mică distanță. Pentru simțul comun, este evident că un obiect îndeajuns de mic ca să treacă prin aceste găuri va trece sau prin una, sau prin cealaltă. În ochii simțului comun, un electron este un obiect. El posedă o greutate definită, produce o scânteie luminoasă când lovește un ecran de televizor și un șoc sonor când se izbește de un microfon. Iată obiectul nostru suficient de mic pentru a trece prin una din cele două găuri. Or, observându-l cu microscopul electronic, vom constata că electronul a trecut în același timp prin amândouă găurile. Nu se poate! Dacă a trecut printr-una, nu putea în același timp să fi trecut și prin cealaltă! Ba da, a trecut și printr-una și prin cealaltă. E de necrezut, dar este un fapt experimental. Din încercările de a-l explica s-au ivit diverse doctrine, mecanica ondulatorie în primul rând. Dar mecanica ondulatorie nu izbutește totuși să explice pe de-a-ntregul un astfel de fenomen, care se menține în afara rațiunii, ce n-ar putea funcționa decât prin da sau nu, A sau B. Pentru a-l pricepe, ar trebui modificată structura însăși a rațiunii noastre. Filozofia noastră reclamă o teză și o antiteză. E de crezut că în filozofia electronului teza și antiteza sunt deopotrivă adevărate3.

Rândurile de mai sus sunt scrise în 1960, acum 60 și de ani. Nu noutatea de care aminteam la început este importantă, ci direcția argumentării: logica ”bunului simț” a murit! Este limpede ce pârtie se face tuturor închipuiților, tuturor escrocilor și tuturor afirmațiilor extravagante și lipsite de orice acoperire.

Luând-o puțin pe calea misticismului, am spune că importarea modelului cuantic în domenii în care el n-are de fapt nicio relevanță a fost prima trâmbiță a post-adevărului în care ne-am obișnuit să trăim.

 

Notă: 3Loius Pauwels, Jacques Bergier – ”Dimineața magicienilor”, Ed. Nemira, București, 1994, pg. 31.