Între Știință și Tradiție (I)

Sub acest titlu vă prezentăm un grupaj format din 1+9 articole, însoțite la final de comentarii surprinzătoare.

”Ştiinţele zise magice reprezintă o rămăşiţă din superstiţiile trecutului sau o moştenire greşit înţeleasă a unei înalte civilizaţiuni dispărute de mult?

În zilele noastre vrăjitoria este considerată ca făcând parte din treapta cea mai de jos a speciei umane, în ce priveşte inteligenţa. Se poate ca în evul mediu vrăjitoarea să nu fi fost altceva decât o ghicitoare neînsemnată, al cărei rol era cu atât mai uşor cu cât ignoranţa şi credinţa celor din jurul ei erau nemărginite. Totuşi, chiar în aceste categorii trebuie să ţinem seama de anumite condiţiuni cari schimbă situaţia. În zilele noastre o «ghicitoare» extra lucidă nu riscă decât cel mult o contravenţie. În evul mediu, o vrăjitoare era arsă de vie, după chinuri îngrozitoare. Pentru a se expune unei asemenea pedepse şi a refuza să aleagă o meserie mai puţin riscantă trebuie să fi avut multă încredere în valoarea ştiinţei pe care o poseda.

Ştiinţa aceasta exista. Dar nu era decât amintirea ştearsă a unei tradiţii antice, din care vrăjitorii nu păstraseră decât semnele exterioare, formulele, practicile sugestiei şi hipnotismului, pierzând în parte amintirea faptului ştiinţific real. Ca întotdeauna cunoştinţele pe cari le aveau fuseseră transmise prin tradiţie verbală şi cu timpul amintirea lor s’a şters.

Dar singurul lucru care ne priveşte este că vrăjitoria blestemată şi persecutată în evul mediu, avea în privinţa Universului noţiuni nesocotite de toate celelalte ştiinţe şi păstrate cu sfinţenie, cu preţul torturei, dispreţului şi morţii. Unul din cei mai mari doctori ai timpului, Paracelsius, ale cărui teorii au fost confirmate de recentele noastre descoperiri, mărturiseşte că tot ceea ce cunoaşte din medicină, nu cunoaşte de la maeştri săi, ci a învăţat totul numai de la vrăjitori.

Dacă vrăjitoria a fost foarte răspândită în anumite provincii, mai ales în Lorena şi ţările basce, aceasta a fost din cauză că ţinuturile erau în contact cu cele două mari centre de activitate intelectuală din acea epocă, Germania de Est şi Spania de Nord.

Locuitorii ţării din urmă erau ţinuţi într’o stare de continuă inferioritate intelectuală de fanatismul Inchiziţiei. Dar printre ei, se menţinea un element străin mult mai cultivat, Arabii, atunci în apogeul civilizaţiei lor şi singurii depozitari ai ştiinţei antichităţei.

Toledo, al cărui nume se află în foarte multe procese de vrăjitorie, a fost un centru de răspândire a magiei cu o reputaţie universală. Pentru a se iniţia, veneau din Germania şi Anglia. Maeştrii erau formaţi din Mauri instruiţi sau Evrei foarte savanţi şi prea puţin persecutaţi, fiindcă ştiau să se facă folositori finanţelor regale.

Lecţiile lor erau date în mare mister şi discipolii nu erau admişi decât după formalităţi nenumărate. Magia şi ştiinţele oculte le erau predate în acelaşi timp cu cunoştinţe ştiinţifice foarte înaintate şi foarte precise. Dar acestea erau tot atât de blestemate ca şi cele dintâi.

Toate ştiinţele naturei sunt fiice ale Diavolului, iar Inchiziţia declară formal: «O femee care îndrăzneşte să vindece bolile cu ajutorul substanţelor veninoase, nu poate fi decât o vrăjitoare şi din această cauză trebuie să fie arsă». Erau buni deasemenea pentru rug cei cari studiau anatomia corpului omenesc. Printre vrăjitori acesta erau un studiu foarte răspândit, deoarece aduceau la Sabbat cadavrele furate de prin cimitire. Dar cei mai blestemaţi dintre toţi erau astronomii, dintre cari cei mai mulţi şi cei mai însemnaţi au pierit pe rug, în flăcări.

Astronomii despre cari vorbim, erau în acelaşi timp astrologi şi alchimişti. Nu putem aminti aici toate teoriile lor, dar fiecare ştie că după ce au fost considerate superstiţii şi utopii grosolane, ştiinţa modernă le adoptă pe căi întortochiate, procurându-ne în urma acestui fapt nenumărate prilejuri de uimire.

Vom da totuşi un singur exemplu. Transmutarea metalelor considerată odinioară ca un vis absurd, devine realitatea probabilă de mâine. În ceea ce priveşte aurul, când va putea fi smuls atomului de mercur unul singur din cei 53 protoni aflaţi în nucleul său, se va obţine un nucleu de 52 încărcături, întocmai acela al atomului aur.

Raymond Lulle şi Nicolas Flamel au încercat şi se pare că au reuşit să obţină aur din mercur.

Cine i-a călăuzit în această alegere? Cum se face că din toate metalele au luat două de aparenţă atât de diferită şi cari nu se înrudesc între ele decât prin constituţia lor atomică, înrudire pe care noi n’o cunoaştem decât de câţiva ani? Nici fizica, nici chimia epocii lor, nici aceea a unei epoci istorice cunoscute de noi nu le-a dat nici cea mai mică indicaţie. Atunci cine?

Pentru a răspunde acestei întrebări, ar fi mult mai interesant să putem descifra neînţelesele cărţi de farmece ale celor vechi, în care ei au consemnat formulele lor şi să ghicim sensul ascuns al acelor simboluri. Tot secretul transmutaţiei se pare că este reprezentat în sculpturi, al căror sens trebuie să ştii să-l interpretezi pe una din uşile catedralei Notre-Dame din Paris.

Dar în ziua de azi nimeni nu mai este în stare să facă asemenea lecturi, a cărei predare n’a fost transmisă decât prin tradiţie orală. Se prea poate ca în privinţa acestui subiect să fim întotdeauna siliţi la presupuneri.

Să cercetăm mai departe.

Astrologii, alchimiştii, vrăjitorii, îşi însuşiseră ştiinţa de la Mauri. Dar chiar la apogeul acestei civilizaţii, cunoştinţele oficiale ale acestora nu erau mai desvoltate ca ale Occidentalilor. Maeştrii necunoscuţi, şcolile esoterice, de unde cunoşteau ele marile secrete?

Înaintea cruciadelor, ştiinţa dobândită din antichitate, sau mai bine zis ceea ce mai rămăsese, se afla în mâinile Califilor, cari din Bagdad până în Spania, culesese sau copiase tot ce se putuse salva din bibliotecile vechi, jefuite de barbari, după căderea Imperiului Roman.

Era prea puţin. Ceea ce a ajuns până la noi cu ajutorul Arabilor din civilizaţia romană, greacă şi egipteană, n’are nici o importanţă în comparaţie cu ceea ce s’a pierdut pentru totdeauna.

Puţinul acesta ne îngăduie totuşi constatări ciudate.

Mai întâi ne dăm seama că cei dintâi savanţi greci ale căror nume au ajuns până la noi, ca Thales sau Pytagora cari au trăit acum 2500 ani, şi-au format instrucţia în Egipt. Platon şi alţii au fost şi ei iniţiaţi de preoţii Egipteni. Dar pentru motive esoterice păstrează pentru ei secretul destăinuirilor ce le-au fost făcute şi nu ne mărturisesc valoarea lor decât prin reflexul geniului lor.

Numai spre sfârşitul civilizaţiei egiptene găsim documente precise asupra gradului de cunoştinţe ale acelei epoci şi ca urmare ale epocilor precedente. Ele ne dovedesc că ştiinţele precise au atins un nivel, care de atunci a scăzut progresiv. În sfârşit aceste ştiinţe cuprind încă multe greşeli, lacune, şi rămân mute în foarte multe privinţe.

Se credea că lumea se sfârşeşte la izvoarele Nilului, că Europa este tot atât de mare ca Asia şi Africa împreună. N’au nici o noţiune a latitudinilor, a poziţiei pământului în spaţiu, a mişcării sale în jurul soarelui.

Aceste fapte fiind constatate, să ne întoarcem spre monumente mult mai vechi ca Marea Piramidă. Şi călăuziţi de povăţuituri de valoarea unui Herschell sau Piazzi Smith, să aflăm ceeace putem descoperi.

Se ştie că pentru a determina situaţia noastră în spaţiu e nevoie de instrumente de o precizie extremă, calcule complicate bazate pe noţiuni exacte ale universului care ne înconjoară. De aceea multe monumente de dată recentă sunt greşit orientate. Chiar Observatorul din Paris, având o vechime de numai 250 ani, nu este întors exact cum ar trebui să fie şi nu putea fi mai bine în clipa când a fost construit.

Nu acesta este cazul piramidei lui Keops aşezată la orientarea voită cu precizie matematică de arhitecţii egipteni de acum 5000 ani.

Piazzi Smith ne face să aflăm din alte rapoarte tot atât de extraordinare, măsurarea exactă a anului, densitatea globului pământesc, lungimea parcursă de orbita sa în 24 ore, etc., etc… Pentru a provoca uimirea noastră toate acestea nu sunt de ajuns: preoţii dinastiei a IV-a măsurase, străbătuse şi cântărise globul nostru ca şi cum l-ar fi ţinut în palma lor, explorase spaţiul, cunoscuse legile pe care noi le descoperim abia la 50 de secole după ei.

Aceste cunoştinţe aduse de ei despre pământul Africei, cuceririle lor, de unde le dobândise ei? De unde?

Aceleaşi popoare păstrează tradiţia existenţei unui «Paradis Terestru»  ale cărui elemente le vom găsi numaidecât. Se prea poate ca aci să fi existat o civilizaţie destul de înaltă.

Pentru moment avem certitudinea unui vast continent nimicit de un cataclism imens. Ne rămâne să aflăm unde se găsea.

Cunoaştem povestea lui Platon despre Atlantida, poveste pe care o aflase de la preoţii Egipteni cari l-au iniţiat. Existenţa acestui ţinut înghiţit de mare ne este mărturisită în zilele noastre de geologie, etnologie, oceanografie şi diverse alte ştiinţe care adună dovezi şi le clasează. Pe de altă parte aceeaşi ştiinţă confirmă că un teritoriu de aceeaşi importanţă s’a scufundat în oceanul Indian la sfârşitul epocei terţiare. Din cauza vestigiilor cari au rămas şi animalelor cari trăesc a fost numit Lemuria.

Au fost Lemuria şi Atlantida locuite de oameni? Nimic nu ne opreşte s-o presupunem; cercetările în această privinţă sunt atât de restrânse, încât tăcerea lor nu dovedeşte nimic, cu atât mai mult cu cât nu s’a descoperit nici un schelet sau vreun monument oarecare.

Din contră, toate tradiţiile sunt de acord pentru a autoriza această ipoteză. Părerea unanimă a negrilor din Africa este că ei au venit din Sud-Est, regiune năpădită azi de apele mării, de cealaltă parte a acestei mări existând o altă rasă neagră care se înrudeşte prin legături netăgăduite cu cea dintâi. Aceste două rase, din punct de vedere antropologic, sunt rase foarte vechi, în plină decadenţă şi spre sfârşitul lor.

Amintim aici că, atunci când discipolii sectei Vodu se întâlnesc la tenebroasele lor adunări, mărturisesc că se adună spre a «medita asupra misterului Sfinxului şi asupra religiei Piramidelor». Această formulă aruncă o lumină ciudată asupra originei tradiţiilor lor.

Concluzia? Dacă a existat această omenire, era superioară nouă? Putem afirma aceasta fără nici o teamă.

Mai întâi, niciodată de când se rostogoleşte în spaţiu bătrânul nostru glob, condiţiile de viaţă n’au fost mai favorabile ca în epoca atlanto-lemuriană. Iar când citim în Biblie că strămoşii noştri goniţi din grădinile Edenului «fură nevoiţi să se învelească şi să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţei lor» acest simbol corespunde unei realităţi ştiinţifice. Perioada glacială care urmă, nimici un mare număr de fiinţe, silind pe supravieţuitori să se apere cu înverşunare împotriva noilor condiţiuni.

Dacă aceste ipoteze sunt admise, ele ar explica cu mai mult noroc de ce nu s’a găsit nicio urmă din omenirea lemuriană. Pe vremea aceea numai Lemuria ar fi fost populată, sau cel puţin singurul ţinut civilizat. Fiind nimiciţi aproape toţi locuitorii, puţinii supravieţuitori s’ar fi îndreptat spre celelalte populaţii sălbatice care începeau să se formeze în alte părţi şi refăcură omenirea amestecându-se cu ele. Poate au fost cu desăvârşire nimiciţi de oamenii aceia barbari, feroci şi cu o forţă fizică superioară lor.

Oricum ar fi fost, ori unde întâlnim amintirea acestor naufragiaţi ai potopului, pretutindeni descoperim că au adus cu ei bogăţia unei ştiinţe înaintate care ar fi absolut neînţeleasă şi inexplicabilă prin altă presupunere.

Toate cunoştinţele cel puţin tot atât de desvoltate în ştiinţa noastră modernă, cuprinse în monumente ca piramida lui Keops, cărţile sacre ale Indiei, vechile documente chaldeene, tradiţia greacă sau chineză cea mai veche, etc… bătrânii noştri strămoşi le ştiau şi cu trecerea timpului s’au pierdut. Dacă n’am fi ajuns la ultima oră, cu tot ceea ce am putut reconstitui din aceste cunoştinţe, mulţumită muncii noastre răbdătoare de o sută de secole, am fi ignorat întotdeauna că a existat.

Vom şti şi noi mai mult vreodată? Acesta este secretul viitorului. Până să fie pătruns, trebue să ne mulţumim cu mărturisirea amăgitoare pe care preoţii zeiţei Isis o săpase la Sais pe pragul templului său, prin care misterioasa zeiţă spunea: «Sunt aceea care este, care sunt şi care va fi. Iar vălul meu n’a fost ridicat încă de nici un muritor!».