Între Știință și Tradiție (IX)

Sub acest titlu vă prezentăm un grupaj format din 1+9 articole, însoțite la final de comentarii surprinzătoare. Recomandăm lectura ordonată a episoadelor, fără de care sensul se pierde.

”A existat o civilizaţie superioară celei actuale? Ultimele descoperiri ale savanților (8 din 9)

În capitolele precedente, am purtat pe cititor dealungul veacurilor, către un îndepărtat trecut, încercându-ne a-l convinge despre probabilitatea existenței unei rase de intelectualitate uriaşă. O rasă care pare să fi posedat mare parte din noţiunile noastre asupra ştiinţelor naturale, şi poate chiar mai mult. Nu găsim totuş niciunul din instrumentele dotate cu sensibilitatea pe care o credem astăzi indispensabilă unor atari descoperiri. Să le fi realizat oare aceşti oameni exclusiv cu organele lor de percepţie?

Am arătat în ultimul capitol că există astăzi două şcoli ale căror puncte de vedere vin în flagrantă contradicţie. Una e doctrina modernă evoluţionistă, acceptată de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă, cari susţin că omul îşi are originea într’o creatură din categoria antropoidelor şi că a progresat lent dealungul secolelor, al mileniilor, ba poate al milioanelor de ani, până la civilizaţia de astăzi.

Cealaltă susţine că omul a apărut în scenă sub o formă cu mult mai perfectă decât cea sub care se prezintă acum.

Una presupune ridicarea, iar celaltă decăderea omului.

În sprijinul primei teorii vine argumentul că dacă aceste fiinţe superioare, de care vorbeşte cea de-a doua teorie, ar fi apărut într’adevăr pe pământ, ar fi lăsat urme definite, materiale. În straturile mai adânci ale solului se găsesc rămăşiţe de reptile, de peşti şi chiar de plante care au trăit cu milioane de ani înaintea noastră. Se mai găsesc deasemeni şi rămăşiţe omeneşti care, pe măsură ce adâncim săpăturile, se răresc şi merg degenerând.

Prima teorie mai susţine că dacă aceşti oameni perfecţi ar fi locuit vreodată pe pământ, s’ar fi găsit până acum câteva din fosilele, sau cel puţin din monumentele lor.

Mai înainte de-a răspunde la aceste obiecţiuni, vom examina încă odată tradiţiile diferitelor popoare.

Începem cu Africa: Toate popoarele negre din estul, vestul, centrul sau sudul acestei lumi, afirmă, în unanimitate, că nu sunt originari din ţinutul pe care-l ocupă, ci c’au venit din răsărit.

În primul moment s’ar părea că aceste popoare sunt de provenienţa asiatică. Etnografia şi antropologia comparată ne arată că acesta e cazul cu unele din ele, dar marea majoritate afirmă că strămoşii lor au apărut în regiunea de sud-est a coastei, adică acolo unde se află astăzi coasta de răsărit a Africei portugheze şi a coloniei Tanganyka, fapt pe care ştiinţa îl confirmă cu dovezi de necontestat.

Totuş, această coastă e scăldată de Oceanul Indian pe care corăbiile antichităţii nu l-ar fi putut străbate şi care de la marea insulă a Madagascarului spre Sud, până la archipelagul Australian din cealaltă extremă, e presărat de insule mici şi foarte rare, populate tot de un neam de oameni negri.

Dar înainte de a trage concluzie din aceste fapte, ne vom extinde cercetările. În numeroase puncte ale teritoriului african, spre sud şi mai cu seamă într’o regiune a vestului, s’au găsit monumente ciudate şi foarte vechi, purtând inscripţii al căror sens n’a fost încă descifrat. N’au fost atribuite vre-unui trib şi nu corespund în ce priveşte technica şi arta cu producţiile negrilor moderni. Negrii, le atribuie, la rândul lor, unei rase albe, de origină supranaturală.

Parte din aceste figuri gravate în stâncile din misterioasa regiune ce înconjură Hoggarul, reprezintă animale care au trăit în acest ţinut într’o epocă preistorică şi dispărute de atunci cu totul. După indigeni, autorii acestor incomprehensibile opere au venit dinspre vest şi au ajuns cu cuceririle până în Egipt, unde au fost învinşi şi risipiţi.

Şi dacă ne uităm spre vest, spre a vedea de unde au venit aceste misterioase popoare, dăm de imensitatea oceanului Atlantic, în extremitatea căruia se află Americile. Distanţa ce desparte cele două continente e atât de mare, încât ne e cu neputinţă să credem că ar fi putut fi străbătută de o expediţie maritimă, în acea preistorică epocă.

Se naşte deci ipoteza că imense continente au existat într’o vreme, aci, deasupra nivelului mării, continente populate de o rasă omenească, care a dispărut în momentul când teritoriile au fost înghiţite de apă. Există oare vre-un grăunte de adevăr într’o astfel de ipoteză? E o simplă închipuire, sau se bazează pe date sigure? Iată ceea ce vom încerca să determinăm acum.

În primul rând, ar fi posibil un asemenea cataclism? Ar putea dispare un continent întreg dintr’odată, sub apă? Şi fără a ne întoarce spre trecut, s’au mai întâmplat astfel de fenomene într’o vreme mai apropiată de noi?

Una din cele mai recente catastrofe de acest gen a avut loc în 1883, când insula Krakatoa, situată între Java şi Sumatra a dispărut aproape cu desăvârşire. Cataclismul a fost determinat de erupţia vulcanului Pertuatan, care fusese inactiv mai bine de 200 de ani. Erupţia a fost atât de violentă, încât ţărmurile insulei au căzut cu mult sub nivelul mării şi fluxul care a rezultat, a produs pustiiri la o mare distanţă de locul catastrofei.

Un val enorm a inundat întregul archipelag malaez, distrugând tot ce întâlnia în cale. Oraşe şi sate dispărură sub apele mării, odată cu pământul care le suporta, iar numărul victimelor trecu de 40.000. Astăzi, în locul unde se aflau aşezări omeneşti, unde se întindeau păduri şi se ridicau munţi, se află nesfârşita pânză a apelor. Un vârf conic, ce scuipă din când în când foc, se ridică deasupra valurilor, indicând situaţia de astăzi a vulcanului.

Dar dispariţia continentelor nu e întotdeauna violentă. Astfel e scufundarea porţiunei de pământ din Cotentin, Franţa, o scufundare asupra căreia numeroşii turişti cari vizitează anual celebra mănăstire dela Mont Saint Michel, pot da detalii interesante. Se ştie că puternicile stânci ce suportă această minune architectural a Evului Mediu au fost, la acea epocă în care s’a construit mănăstirea, legate de uscat. Dar ceeace nu se știe poate tot atât de bine, e faptul că insulele situate mai spre nord, Chausey, Jersey, Alderney, etc., care se află astăzi la câteva zeci de mile de ţărm, au fost deasemeni legate de uscat prin vaste întinderi de pământ acum acoperite complect de ape.

Dispariţia acestor terenuri a avut loc abia acum vreo mie de ani, după cum reese din hărţi vechi şi alte documente. Printre acestea din urmă există un text ce se păstrează în archivele episcopatului de Coutances, care ordonă locuitorilor unui sat de mult dispărut construirea unui pod de lemn, peste un oarecare râu, obstacol care îl incomoda pe episcop în drumurile pe care le parcurgea pe jos, din oraşul său în îndepărtatele sate ale Jersey-ului.

Dupăcum a arătat și Victor Hugo, există vechi familii de nobili francezi, cari mai poartă încă numele unor domenii pe care le-au avut în această regiune, acum dispărută. Fiecare an a văzut cufundarea unei noui porţiuni din coastă, dispariţia succesivă a satelor, a văilor şi a pădurilor, ne mai rămânând la suprafaţă decât vârfurile mai răsărite ale dealurilor ce formează astăzi primejdioase recife, cum sunt cele ale platoului Minquiers, la treizeci de km de coasta Granville și Saint Malo.

Descrierea acestei progresive cufundări se găseşte astăzi numai în tratatele de istorie. Dar se poate verifica printr’o cercetare geografică. Cel care ar examina regiunea în perioada marilor fluxuri ale echinoxului, în clipa când apele scad şi mai cu seamă când suflă vântul, ar vedea ivindu-se din nisip trunchiurile negre ale unor copaci imenşi, ce par mistuiţi de foc şi cari sunt ultimele vestigii, în proces de fosilizare, ale unei mari păduri ce se numia înainte Pădurea dela Scissy şi acoperia majoritatea acestui teritoriu.

Aceste evenimente, foarte recente istoriceşte, sunt simpla continuare a unor fenomene ce au avut loc într’o epocă cu mult mai veche. Spre exemplu, se ştie sigur că Anglia a fost înainte legată de Franţa. Coastele celor două ţări, prezintă acelaş sol, iar straturile inferioare au aceeaş formaţie geologică.

Acestea, sunt doar câteva exemple din mulţimea celor ce s’ar putea cita. Pe toată întinderea lumii, insule întregi au dispărut, fie printr’un cataclism, fie inundate progresiv de apă.

Dar dacă posibilitatea dispariţiei unui ţinut e astfel dovedită prin mărturia epocei noastre, avem dreptul să presupunem că atari cataclisme s’au mai produs şi în alte epoci atât de îndepărtate, încât nimeni nu le-a putut fixa în scris dar destul de apropiate pentru ca tradiţia lor să poată fi transmisă generaţiilor următoare?

Putem răspunde la această întrebare. Potopul, de care pomeneşte Biblia, a fost poate un astfel de fenomen, cu proporţii de cataclism din moment ce, conform Genezei, a inundat toate teritoriile lumii.

Nu intenţionăm să intrăm aci într’o controversă religioasă, dar e evident că descrierea acestei catastrofe nu trebue luată ad-literam. Inundaţia n’a durat numai 40 de zile şi un vast teritoriu a pierit cu această ocazie. Nu mai avem nevoie de alte dovezi. Aceste fapte sunt suficiente.

Potopul nu e pomenit numai în textele religioase creştine şi ebraice. Mai apare în tradiţiile multor altor popoare care n’au mai comunicat nicicând între ele.

Ajungând între Indienii Mandani cari făceau parte din marele trib Sioux, renumitul călător Catlin a participat uimit, la o ceremonie care dovedia fără posibilitate de îndoială că aceşti sălbateci cunoşteau legenda potopului ce le fusese transmisă aproape în aceeaşi termeni sub care o găsim în Biblie.

Tradiţia lor mai spunea că o bucată de vreme, forţele naturii s’au deslănţuit distrugând suprafaţa pământului şi că un singur om a scăpat acestui cataclism adăpostindu-se, împreună cu familia sa, într’o imensă corabie, unde luase cu sine un mare număr de animale. Se presupunea că plutise mult timp pe pânza apelor şi că ar fi debarcat în cele din urmă pe un teritoriu ce ieşise deasupra valurilor, punând începuturile unei noi aşezări omeneşti. Această legendă se găseşte pe toată întinderea pământului.

Vom vedea forma şi detaliile în care a fost învestmântată de către greci, cari au adoptat-o de la egipteni. E menţionată în vechile texte hinduse. În China dăm de aceeaş legendă, iar eroul principal se numeşte Na-Ua, ceea ce se apropie mult de Noe.

Continuând investigaţiile în ţinuturile descoperite în timpurile moderne, aflăm că spaniolii au auzit povestea potopului din gura Mexicanilor şi că primii navigatori cari au vorbit cu locuitorii insulelor pierdute în mijlocul Pacificului, s’au lovit de aceeaş legendă. Dar cel mai interesant document pe care-l posedăm asupra acestui fapt, e un manuscript al istoricului Berosus, de care am mai vorbit şi în capitolele precedente şi care, cu 300 de ani înaintea erei noastre, repovestia legenda potopului, după nişte texte pe care, spunea el, le găsise în templele Asiriei.

Relatarea sa seamănă atât de mult cu cea a lui Moise, încât a fost acuzat că ar fi copiat-o din Biblie. Dar în 1850, cu ocazia săpăturilor făcute la Ninive, s’au găsit tablete cuneiforme ce vorbiau tot de potop. George Smith, cunoscutul orientalist, a arătat atunci că aceste tablete făceau parte din textul copiat de Berosus și că fuseseră scrise cu câteva sute de ani înaintea lui Moise.

Dacă adunăm toate aceste puncte ce dovedesc că la o anumită epocă omenirea a văzut un formidabil cataclism, care a schimbat faţa planetei; dacă, în acelaş timp, luăm în consideraţie legenda aproape identică a diverselor popoare, care afirmă că înaintea acestui cataclism existenţa omenirei a fost mai uşoară şi mai plăcută, sub un climat mai blând şi în sfârşit într’o ambianţă mult mai favorabilă, (legenda Paradisului e tot atât de universală ca şi cea a potopului), suntem ispitiţi să admitem concluzia că ar putea exista un grăunte de adevăr în toate acestea. Nu e deloc înţelept, ca înaintea acestei unanimităţi de tradiţii, să luăm atitudinea unei totale denegări, dându-i eticheta de simplu basm.

Totuş, dacă examinând o chestiune, adoptăm un punct de vedere strict ştiinţific, nu putem admite decât dovezi ştiinţifice – adică dovezi ce pot fi verificate printr’o experienţă reală, ce nu depind de versiuni sau legende, oricât de autentică ar fi aparenţa acestora din urmă.

E oare cu putinţă să găsim dovezi de o incontestabilă autenticitate asupra chestiunilor discutate?

Da. E sigur că din momentul în care antropoidul s’a ridicat pe picioarele dinapoi şi a început să fie om, n’a mai survenit nici când un potop universal. Există însă urmele unei groaznice catastrofe, în care a pierit – cu excepţia câtorva refugiaţi – o rasă omenească ce atinsese culmi de perfecţie – supraoameni pentru care strămoşii noştri sălbateci şi reduşi erau ceea ce sunt astăzi pentru noi Hotentoţii. Vom examina această probabilitate în capitolul viitor”.