Între Știință și Tradiție (V)

Sub acest titlu vă prezentăm un grupaj format din 1+9 articole, însoțite la final de comentarii surprinzătoare. Recomandăm lectura ordonată a episoadelor, fără de care sensul se pierde.

”A existat o civilizaţie superioară celei actuale? Ultimele descoperiri ale savanților (4 din 9)

Am arătat în capitolele precedente, că ştiinţa n’a luat naştere în timpurile moderne, că e reînsufleţirea unei vechi flăcări aprinsă nu se ştie cum, într’o epocă a preistoriei, de către o rasă de oameni a căror inteligenţă era cu mult deasupra celei mijlocii de astăzi. Am văzut că înapoindu-ne în trecut, calea devine mai clară şi mai precisă, iar pe de altă parte, că pe măsură ce ne apropiem de prezent, îşi pierde continuitatea şi strălucirea, întunecându-se completamente la un moment dat. Scântei anemice ţâşnesc ici şi colo de sub cenuşa Evului Mediu, scântei alimentate de nişte caractere temute şi dispreţuite: vrăjitoarele.

Ghicitoarea sau vrăjitoarea de astăzi, reprezintă un grad de intelectualitate foarte scăzut, sau mai exact, cel mai înalt nivel al prostiei.

În Europa, cuvântul vrăjitoare ne aduce în minte o babă cu nasul coroiat, însoţită de o cucuvae, de un crocodil împăiat şi alte dihănii, citind în cărţi sau în drojdie de cafea şi extorcând astfel banii unei biete fete, cu mintea redusă, prezicându-i ivirea unui tânăr blond şi bogat, care o va lua de soţie.

Poate că vrăjitoria Evului Mediu nu diferă mult de cea a prezentului. Practicarea ei era atunci cu mult mai uşoară, dată fiind marea ignoranţă şi credulitate a epocei. Şi apoi, cum profesiunea nu reclama vreo diplomă, oricine o putea lua, fără altă însuşire decât aptitudine la înşelătorie, talent ce a existat în toate epocile.

Trebue să ţinem totuş seama, că în zilele noastre una din aceste prezicătoare, riscă un avertisment al poliţiei sau cel mult o amendă. În Evul Mediu vrăjitoarea era arsă de vie, adesea în urma unor suplicii de o inimaginabilă cruzime.

Desigur că nimeni nu riscă să se expună la atari pedepse, fără să aibe deplină încredere în valoarea ştiinţei pe care o poseda.

Şi vom vedea chiar, că faţă de mentalitatea epocii acest capitol ştiinţific era într’adevăr profund fără să fie totuş decât o palidă amintire a unei străvechi tradiţii, din care vrăjitorii şi vrăjitoarele păstraseră numai formele exterioare – formulele magice, practicarea sugestiei şi a hipnozei – pierzând însă în mare parte sensul ştiinţific.

E de notat astfel că ştiinţa supremă şi aproape perfectă, care vom constata c’a existat, s’a transmis dealungul veacurilor din generaţie în generaţie, sub forma unui secret lăsat moştenire unor persoane iniţiate. Cum această tradiţie n’a fost niciodată fixată în vre-un tratat, diformările şi anemierea erau inevitabile. În ultima vreme se epuizase aproape complet şi dacă ştiinţa modernă n’ar fi reînviat-o, sub o altă formă, astăzi n’ar mai exista.

Ceea ce ne interesează însă în momentul de faţă, e faptul că vrăjitoria condamnată şi persecutată în Evul Mediu, poseda asupra naturii şi asupra universului, noţiuni ignorate de celelalte ştiinţe pe care le-a păstrat cu hotărîre sfidând tortura şi moartea în cursul celor 15 secole de rătăcire.

Ne-am referit în capitolul precedent, la mărturisirea lui Paracelsus, anume, că-şi datora vrăjitoarelor cunoştiinţele. Se mai pot cita numeroase exemple similare, în perioade mai apropiate de epoca noastră, începând cu ilustrul astronom Kepler, a cărui mamă a fost închisă pentru vrăjitorie, a cărui mătuşă a fost arsă de vie sub aceeaş acuzare şi care datoreşte acestor primejdioase origini şi înrudiri, o mare parte din realizările puternicului său geniu.

Trebue să mărturisim că tot acestor surse datoreşte el câteva din straniile concepţii ale teoriei sale despre creeaţie. Când afirmă că stelele sunt animale mari, dotate cu inteligenţă şi voinţă, atrase unele spre altele de o simpatie reciprocă, nu face decât să repete o concepţie a antichităţii ce se găseşte la începutul celor mai vechi religii şi o repetă, pentru că primejdioasele sale educatoare i le-au transmis aşa cum le primiseră şi ele de la alţi maeştri misterioşi.

Cine erau aceşti maeştri? Marii inchizitori nu ezitau să declare că în capul lor se afla însuş Satan şi pentru a o dovedi, dădeau ample descrieri despre sabatul vrăjitorilor – adunări nocturne la care unii din ei cum sunt spre exemplu Sprenger şi Del Rio par să fi fost de faţă, căci mărturiile lor au un caracter atât de precis, încât exclud probabilitatea născocirii.

Când citim aceste descrieri, suntem siliţi să credem că bieţii oameni erau oneşti şi coştiincioşi şi că într’adevăr văzuseră pe dracul, în cursul bizarelor ceremonii.

De cele mai multe ori, Prinţul întunecimii era reprezentat printr’un ţap gigantic sau printr’un chip grosolan cioplit în lemn vopsit. La adăpostul întunericului, la lumina jucăuşe a flăcărilor – căci aceste adunări aveau loc noaptea, în regiuni izolate, – spectatorul sfârşia prin a vedea ceea ce i se sugera.

Trebue să observăm că aceşti savanţi clandestini ai Evului Mediu, uzau de puterea hipnozei şi a sugestiei, cu abilitatea celui mai bun dintre psichiatrii moderni. Boalele nervoase, foarte frecvente în vremea aceea erau provocate de mizeria generală, de epuizarea raselor, de răsboaie şi plăgi de desechilibrele intelectuale, datorite diferitelor abuzuri, de atmosfera de groază perpetuă, ce predomina.

Putem înţelege mai bine această stare de spirit, studiând-o astăzi, în sânul populaţiilor colorate, care au trecut prin faze similare. Scriitorul american W.B. Seabrook, întors dintr-o călătorie în vestul Africei, a publicat o lucrare extrem de interesantă asupra acestor fenomene sociale.

Cât despre vrăjitoarele Evului Mediu, nimic nu prezintă mai mult interes decât rapoartele nenumăratelor procese de vrăjitorie, nu numai cele intentate de inchiziţia orbită de prejudecăţi, dar chiar cele prezidate de judecători de bună credinţă, inamici ai preoţilor, prudenţi, culţi şi chiar sceptici.

Dar mai impresionante decât declaraţiile judecătorilor sunt invariabilele confesiuni ale acuzaţilor cari ştiindu-se sortiţi morţii pe rug, admiteau învinuirile ce li se aduceau, ba se şi lăudau cu ele.

E de notat că multe legende ciudate au luat naştere cu ocazia acestor procese, legende ce se repetau adesea la epoci şi în puncte foarte distanţate, cu detalii atât de precise, încât suntem siliţi să credem că cuprind o mare parte de adevăr şi că singurul element ce lipseşte în documentele care le înregistrează, e explicaţia ştiinţifică şi rezonabilă a faptelor.

Cele mai remarcabile întâmplări în această categorie, sunt numeroasele cazuri de licantropie în care se spunea că victimile luau chip de animal sălbatic. Iată ce scrie în această privință Inchizitorul Boquet.

«În regiunea muntoasă din Auvergne un vânător împușcă într’o scară o lupoaică. Glontele reteză laba animalului, care dispăru totuș în desiș. Ceva mai târziu, făcu o vizită unui nobil din împrejurimi, care-l întrebă dacă era mulţumit de vânătoare. Drept răspuns la această întrebare, băgă mâna în buzunar spre a scoate laba de lup din buzunar. Dar, nu mică-i fu mirarea când trase afară o mână omenească, ce purta o verighetă, şi în care nobilul recunoscu mâna soţiei sale. Gazda porni imediat în căutarea femeei pe care o găsi rănită, şi pierduse într’adevăr mâna. Luată de scurt, doamna mărturisi că obişnuia să se transforme noaptea în lup, dând numeroase detalii. Adusă înaintea judecătorilor, făcu aceleaşi declaraţii. Fu condamnată la moarte şi repetă aceeaş confesiune şi pe rug».

Fenomenul auto-sugestiei e evident în acest caz. Îl găsim astăzi foarte adesea la magicienii africani precum şi printre persoanele isterice, observate de d-rul Charcot şi urmaşii săi în spitalele Parisului. Subiectul e prea cunoscut, spre a mai insista asupra lui.

Vom aminti doar că nenumărate au fost cazurile vrăjitoarelor, care luau într’adevăr parte la sabaturi şi erau găsite apoi, în zorii zilei, la mari distanţe de locuinţele lor, despuiate, într’o stare de complect somnambulism. Altele, cădeau în cursul procesului într’un somn hipnotic şi nu se deşteptau decât când li se citia verdictul declarând că în timp ce li se decidea soarta, fuseseră la Sabatul Vrăjitorilor.

Vom cita un caz şi mai curios, celebru în Franţa şi foarte interesant prin faptul că aparţine unei epoci relativ recente, iar documentele care-l înregistrează sunt atât de numeroase şi redactate cu atâta grijă şi metodă, încât nu lasă loc îndoielilor. Cele ce urmează au avu loc în vechia regiune a Franţei numită le Gevaudan.

În iulie 1764, o fetiţă din St. Etienne de Lugdares şi câteva zile mai târziu alţi copii din Puy-Laurent, Chayla, Arzenc, Thoris, Chaudeyrac, sate ale aceluiaş district, fură găsiţi morţi, groaznic mutilaţi de un om sau un animal necunoscut, care le supsese sângele, smulgându-le inimile. Multă vreme nu se putu da de urma făptaşului. Într’o zi însă o femee din Lagogne văzu, pe când îşi păştea vitele pe câmp, un animal mare şi foarte ciudat, la apariţia căruia dulăii săi obicinuiți să atace lupi, o luară speriaţi la goană. Din fericire însă, vitele se strânseră în jurul păzitoarei lor şi fiara dispăru fără să fi atacat pe cineva.

Descrierea femeei era atât de stranie, încât se crezu că fusese victima unei halucinaţii, provocate de frică şi sătenii începură să râdă de ea. Dar ceva mai târziu, la Rocles, Choisinets, Apcher- Pouget, St. Alban etc., se iviră noui crime similare celor dintâi. Un țăran anume Jean Pierre Pourcher din satul Zulianges, renumit pentru curajul său, văzu într’o seară, pe când lucra în hambar, un animal foarte ciudat trecând pe uliță. Descrierea sa corespundea exact cu cea dată de femeea din Lagogne. Trase un glonte asupra fiarei fără vreun rezultat vizibil însă. Monstrul fu văzut mai apoi şi de alţii, iar descrierile coincidau toate perfect.

«Bestia», cum o numiau oamenii din Le Gevaudan, nu era lup, avea dimensiunile unui măgar, părul roşu, capul mare, aducând cu al porcului, cu fălcile adesea căscate, urechile scurte şi o coadă lungă, cu capătul alb. Picioarele dinapoi erau terminate prin copite, ca la cai. Acest fantastic animal se ridica adesea în două labe, făcând diverse gesturi groteşti, cu labele dinainte.

Seria omorurilor reîncepu mai înainte ca senzaţia provocată de această neverosimilă apariție să se fi stins. Nu mai încăpea îndoială că acest monstru era autorul crimelor întrucât multe persoane îi scăpaseră cu mare greutate din ghiare.

Între alții, fiara atacă într’o zi un grup de copii din satul Chanaleilles. Animalul luă cu sine pe unul din ei, anume Jean Panafieux. Cel mai mare dintre copii, André Portefaix alergă curagios în ajutorul copilului, urmat de ceilalţi tovarăşi de joc, înarmaţi cu furci şi cuţite şi încercând să isbească bestia în ochi. În cele din urmă, fiara dădu drumul copilului, care avea însă jumătate din cap sdrobit. În cursul luptei, înhăță un alt copil Jean Vevrier. Bravul Andre vru să-i alerge în ajutor, dar tovarășii săi îngroziți nu îndrăzniră să-l mai urmeze.

De data aceasta, svonul extraordinarului eveniment ajunse la palatul regal din Versailles. Regele ordonă facerea unei anchete. André Portefaix primi drept răsplată pentru vitejia sa o pensie de la Stat și intră în armată, murind ca locotenent al Artileriei Coloniale în 1785. Un escadron de dragoni comandat de căpitanul Duhamel fu trimis în ajutorul locuitorilor din Le Gevaudan.

În timp ce lumea aștepta sosirea soldaţilor, monstrul îşi continua crimele. La 15 ianuarie 1765 ucise un copil de 14 ani, anume Jean Chateauneuf din satul Greze. În ziua următoare, pe când tatăl plângea pierderea copilului, fiara apăru la fereastră şi ridicându-se în două picioare îşi puse labele pe pervaz. La strigătul de groază al omului sătenii alergară şi văzură animalul îndepărtându-se fără grabă. Noaptea tocmai se lăsa şi teroarea generală dădu monstrului posibilitatea să scape încă odată.

Spaţiul nu ne permite să dăm detalii asupra acestor surprinzătoare întâmplări. Dragonii căpitanului Duhamel găsiră urmele animalului în zăpadă şi-l scoaseră din pădure în ziua de 7 Februarie. Soldaţii traseră în el 7 focuri. Căzu pe spate cu un urlet asurzitor, dar se ridică din nou şi dispăru. În ziua următoare, la câţiva metri mai departe de locul vânătoarei, găsiră o fetiţă cu capul sdrobit de dinţii unui animal.

Nu se mai auzi nimic de monstru până în Martie. Se credea că fusese serios rănit şi că nu se putea mişca. Dar în 4 Martie, omorurile reîncepură. Vânătoarea fu reluată şi se uciseră un mare număr de lupi, dar monstrul nu-şi semnala prezenţa decât prin ucideri, sau prin apariţii subite, în care avea aerul că-şi bate joc de urmăritori. Îl vedeau la bună distanţă lungindu-se, făcând gesturi cu labele dinainte şi dispărând apoi. În mod invalibil, victimile sale erau găsite cu inimile sfâşiate şi scăldate în sânge.

Ani dea rândul Le Gevaudan a fost dominat de teroarea enigmaticului monstru. Nu există parohie în această nefericită regiune, unde să nu găseşti o inscripţie în genul următor:

«Aci a fost găsită, victima ferocei bestii».

Cum toate aceste evenimente erau puse în seama vrăjitoriei şi cum groaza speria trecând graniţele, regele Ludovic al 15-lea dădu ordin să se facă totul spre a pune capăt acestei calamităţi.

Se organiză o nouă serie de vânători în Auvergne, unde monstrul ce-i drept nu apăruse însă, dar unde se aflau mulţi lupi. Antoine puşcaşul împăratului ucise un lup enorm, declarând că era «căutata fiară». Dădu ordin să fie împăiat şi-l expuse în piaţă. Dar cu această diversiune nu se isprăviră omorurile de la Le Gevaudan. În Ianuarie deveniră aproape zilnice. Bestia era văzută aproape în fiecare zi, trecând prin sate ca o fantomă, privind pe ferestre şi uneori sprijinindu-şi labele de pervaz.

Acest tragic capitol luă sfârşit abia în 19 iunie 1767 şi ar părea mai curând una din plăsmuirile evului mediu dacă n’ar fi confirmat de mii de martori serioşi şi de rapoarte ce se păstrează cu sfinţenie în archivele ţinutului. În ziua aceea, o mare vânătoare fusese organizată de marchizul d’Apcher. În timp ce vânătorii pătrundeau în pădure, acolo unde fiara se refugiase, unul din ei Jean Chastel din Darmes cunoscut pentru curajul şi pietatea sa se izolase de ceilalţi, spre a-și face rugăciunile. La un moment dat, se trezi înaintea monstrului. Convins că la mijloc era vrăjitorie, luase anumite precaţiuni care astăzi ne-ar face să râdem, dar care avură o influenţă salutară asupra spiritului său, făcându-l să înţeleagă enigme pe care noi nu le-am putea explica. Foarte liniştit, închise cartea de rugăciuni, îşi scoase ochelarii şi îndreptă arma. Fiara se apropia mereu. Trase un glonte, apoi încă unul. Animalul căzu mort pe loc.

Tovarășii lui Chastel sosiră în fugă din toate direcțiile. De data aceasta, părerile erau unanime: monstrul fusese împuşcat. Vânatul fu purtat în triumf în tot ținutul, apoi ambalat într’o ladă şi trimis la Versailles. Dar călătoriile erau foarte lente şi anevoioase în vremea aceea. Fiind vara, trupul intră curând în putrefacţie şi fură nevoiţi să-l îngroape pe drum.

Nu existau nici savanţi şi nici naturalişti, printre cei cari escortau trupul, aşa că nu vom şti niciodată din ce specie făcea parte fiara dela Le Gevaudan.

La Sogne d’Auvert ţăranii îţi arată astăzi un spaţiu gol unde a fost omorâtă fiara. Iarba creşte aci roşie – spun ei – nu e păscută de nici un animal.

Care e adevărul? Documentele acelor vremi n’ar putea decât să ne mistifice.

Analizând puţin situaţia, vedem că ţăranii aveau arme de foc şi câini, aşa că era cu neputinţă ca o regiune întreagă să rămâie multă vreme sub teroarea unui animal ca lupul, oricât de mare şi de îndrăsneţ ar fi fost.

Părerea vremii fără îndoială greşită, era că vreun vrăjitor crease un animal monstruos, din două specii pe care omul nu le poate încrucişa.

Se ştie din alte cazuri că aceşti vrăjitori trăind izolaţi, prindeau pui de lupi sau de alte fiare pe care-i creşteau, dresându-i. Deasemenea n’ar fi nimic surprinzător în presupunerea că unii din aceşti vrăjitori erau demenţi şi aci apare sadica formă a nebuniei, care se delectează mutilând fiinţe omeneşti. S’ar părea că însuşi vrăjitorul se ascundea în pădure, dirijându-şi lupul şi îndemnându-l să se repeadă asupra prăzii sau chemându-l când se ivia vreun pericol. Aceasta era destul spre a îngrozi copiii, dar se pare că avea şi el o piele de animal, în care se îmbrăca atunci când apărea la ferestrele oamenilor, agita labele dinainte făcând gesturi «supranaturale» pentru un animal.

N’am fi poate departe de adevăr presupunând că fiara împuşcată era însuşi vrăjitorul nebun, deghizat în animal. Oamenii regelui au găsit poate nimerit să ascundă mulţimii adevărul, purtând prin ţinut un lup împuşcat şi nelăsând lumea să se apropie prea mult de el. Ajungând la Paris au făcut fără îndoială un raport confidenţial majestăţii sale. Faptul că omorurile şi ciudatele apariţii au încetat din ziua aceea, dovedeşte că nu se înşelaseră.

Dar pentru a reveni la punctul de vedere al investigaţiilor noastre se impune să căutăm în manifestările mai directe ale ştiinţei, ce da acestor magicieni şi vrăjitori puteri atât de pernicioase”.