Între Știință și Tradiție (VII)

Sub acest titlu vă prezentăm un grupaj format din 1+9 articole, însoțite la final de comentarii surprinzătoare. Recomandăm lectura ordonată a episoadelor, fără de care sensul se pierde.

”A existat o civilizaţie superioară celei actuale? Ultimele descoperiri ale savanților (6 din 9)

Am aratat în capitolele precedente că vrăjitorii, astrologii şi alchimiştii trecutului posedau noţiuni, care – deşi diformate de vreme, prin trecerea dela o generaţie la alta, – aveau o bază reală ştiinţifică.

Care era originea acestei ştiinţe, ce era prigonită ca o contrabandă? Pornind din originea-i preistorică, străbătuse veacurile prin tradiţie orală şi în scris. În mare parte, adevărata ştiinţă a fost transmisa oral. Ştiinţa e o putere, dar numai atunci când n’o posedă oricine. Primele încercări ale scrisuiui s’au făcut poate tot cu gândul de a ascunde de alţii, un mesagiu destinat să fie înţeles numai de cel care-l primia.

Astăzi, descoperirile se brevetează. Doctorul care găsește un tratament curativ pentru cancer, îl va dărui probabil gratuit lumii dar va fi în schimb slăvit, de mulţime, satisfacţie ce nu poate fi echivalată de niciuna din bogăţiile materiale ale pământului.

În vechime însă, cel care poseda un secret, trebuia să-l ascundă cum ar fi ascuns aurul, de teama hoţilor. Se crede că invenţia compasului a fost pierdută şi regăsită în nenumărate rânduri, întrucât acest ajutor atât de preţios navigaţiei, era tăinuit ca element al «magiei», al misterului. Nu mai departe, marinarii de acum câteva decenii, descoperind noui insule, aveau grija să le noteze pe hartă, la câteva sute de mile distanţă de adevărata lor situaţie, pentruca să nu le mai poată găsi nimeni. Când cei vechi au început să-şi aştearnă secretele în scris, numai iniţiaţii cari posedau cheia limbajului lor, ar fi putut înţelege ceva.

Paralel cu ştiinţele oculte, – ale căror secrete dobândite prin tradiţie orală, erau împărtăşite de către magii şi cabaliştii răsăritului, unui cerc foarte restrâns de oameni, exista o ştiinţă ce se poate numi oficială. Asupra acesteia din urmă se scrisese o întreagă literatură, ce se păstra în vaste biblioteci, pentru posteritate.

Aceste cărţi n’au fost cunoscute de către Europa civilizată, decât în cursul unei scurte perioade, după Cruciade şi după cucerirea Constantinopolului de către Turci. Înaintea acestor evenimente, prin secolul al 9-lea, au aparţinut califilor, cari la Bagdad şi într’o oarecare măsură în Spania, colecţionaseră tot ceeace putuseră salva din preţioasele manuscrise ale antichităţii.

Manuscrisele, din nefericire, au fost treptat distruse de către barbari, în cursul necontenitelor răsboaie care au frământat lumea sute de ani la rând, după căderea imperiului roman. Tezaurele de ştiinţă ale Romei şi ale Constantinopolului au fost arse şi devastate întocmai ca ale Alexandriei, a cărei bibliotecă era cel mare depozit al culturei vechi.

Pe scurt, ceeace ni s’a păstrat prin intermediul civilizaţiilor arabe, romane, grece şi egiptene, prezintă o proporţie neînsemnată faţă de ceeace s’a pierdut. Cele rămase sunt suficiente totuş, pentru a ne face o idee aproape exactă, asupra culturii de acum două-trei mii de ani. Şi înarmaţi cu aceste documente, putem trage câteva concluzii remarcabile.

În primul rând vedem că vechii savanţi greci, cum au fost Thales şi Pithagora, – cari au trăit acum vreo 2.500 de ani, – par să-şi fi extras învăţătura din Egipt. Cu mult mai târziu, Platon și-a făcut vreme îndelungată studiile tot la școlile preoților egipteni. Cultura primită acolo, i-a dat posibilitatea să dea la iveală valoroasele teorii metafizice, dar din motive esoterice probabil, – nu ne-a transmis principiile pe care se bazau aceste teorii.

Abia pe la sfârşitul civilizaţiei egiptene, adică în cursul dinastiei Ptolemeilor, găsim documente precise asupra ştiinţei din această perioadă şi în consecinţă, asupra perioadelor precedente. Cercetându-le, observăm că ştiinţele exacte atinseseră un nivel foarte ridicat, de unde încep apoi să decadă, după cum am văzut, până în evul mediu.

Dar în această ştiinţă oficială a vechiului Egipt, erau multe erori grosolane şi multe lipsuri.

E lesne de observat că scriitorii antichităţii, aveau în materie de geografie, noţiuni foarte reduse. Se credea în acea vreme, că întinderea Europei echivala cu întinderea Asiei şi a Africei la un loc şi că pământul se sfârşia spre Sud la isvoarele Nilului. Nu se ştia deci nimic despre forma şi dimensiunile pământului.

Nu se bănuia că ar fi fost cu putinţă să i se determine greutatea. Poziţia sa în spaţiu şi orbita pe care evoluează în jurul soarelui, erau cu totul necunoscute. Nu exista noţiunea latitudinei. În astronomie de asemeni nimic nu arată că s’ar fi identificat steaua polară sau perindarea echinoxurilor. Ştim cu toţii că omenirea a trebuit să aştepte până în secolul al 20-lea, pentru a avea instrumente destul de perfecţionate şi o ştiinţă suficient de profundă, pentru a putea măsura cu exactitate distanţa dintre soare și pământ. Dintre documentele celor vechi, stranii, uneori, lipsite de înţeles şi prea adesea comice, am putea trage concluzia unei totale ignoranțe în materie de ştiinţă, a vechilor egipteni, dacă n’ar fi construcţiile de piatră.

Vom lăsa deci deoparte manuscriptele şi papirusurile, îndreptându-ne atenţia asupra unor documente de o origine destul de veche cum e spre ex. celebra piramidă a lui Keops. Spre a o studia mai bine, ne vom lua călăuze ca William Herschel, descoperitorul planetei Uranus şi a sateliţilor săi, şi Piazzi Smyth, autorul lucrării intitulate: «Ce am moştenit în marile piramide», etc. Iar după ce vom fi examinat surprinzătoarele lucruri pe care ni le revelează, vom vedea ce putem descoperi prin noi înşine.

Savantul modern, cu cât studiază mult acest ciudat monument, cu atât e mai surprins şi mai confuz. Cu 250 de ani înainte, astronomia, geografia şi toate celelalte ştiinţe ale lumii la un loc, n’ar fi fost în stare să proecteze şi mai puţin să clădească, această piramidă.

Se ştie că pentru a stabili care ne e situaţia în spaţiu şi pentru a determina cu precizie polul ceresc, nu e destul să posedăm un compas şi să cunoaştem poziţia stelelor, ci că trebue să adăogăm la aceste date, complicate calcule bazate pe măsurători, făcute cu ajutorul instrumentelor de precizie.

Nu posedăm aceste instrumente decât de câţiva ani, fapt din care rezultă că măsurătorile făcute şi monumentele ridicate în timpul din urmă, cuprind erori. Acesta e cazul celor mai multe observatoare astronomice. Cel din Uranienberg, spre exemplu, clădit în secolul al 16-lea, de renumitul Tycho Brahe ne arată în orientarea observatorului din Paris, ridicat abia acum 250 de ani, o eroare de 18 minute pe un arc.

Reese de aci că acum două secole şi jumătate, savanţii erau incapabili să construiască un monument situat cu faţada precis spre răsărit, întrucât nu dispuneau de instrumentele necesare. Cum se explică atunci că, cu aproape 5000 de ani înainte, architecţii cari au construit piramida lui Keops, au plasat-o cu faţa spre răsărit, cu o precizie atât de matematică?

Chiar dacă acest fapt n’ar fi decât o coincidenţă, ne surprinde totuş mult. Dar după cum veţi vedea nu suntem la sfârşitul surprizelor. După sosirea armatelor lui Napoleon, în Egipt, geografii francezi începând să facă harta ţinutului, au ales întâmplător marea piramidă ca punct de pornire. Dar nu mică le-a fost mirarea, când au observat că, continuând diagonalele pătratului de bază, aceste linii includeau cu exactitudine delta Nilului şi că meridianul, adică linia ce înconjoară pământul, trecând precis prin cei doi poli – străbătea apexul piramidei, tăind delta în două secţiuni egale.

De data aceasta nu mai putem da faptului denumirea de accident. Dacă piramida ar fi deviat cătuş de puţin spre dreapta sau spre stânga, am fi putut spune că poziţia sa nu se datoria geometriei ştiinţifice. Nu existau motive speciale de convenienţă perspectivă, faptul apropierii de râu, etc. care să-i fie determinat să construiască piramida în acel punct. L-au ales bazându-se pe o profundă cunoaştere a condiţiunilor şi din anumite motive bine determinate.

Toate acestea dovedesc că primii oameni civilizaţi, – asupra cărora istoria mai păstrează oarecari vestigii, – erau admirabili geometri şi excelenţi astronomi. Noţiunile lor asupra acestor ştiinţe erau mai bogate şi mai profunde decât ale succesorilor lor imediat  următori. Până aci, nimic misterios.

Venim abia acum la punctul unde începe misterul. Să examinăm meridianul care trece prin vârful piramidei lui Keops şi să urmărim linia circulară pe care o traversează în jurul globului. Vom vedea imediat că pe când geografii moderni au făcut o chestie de mândrie naţională, din faptul adoptării unui astfel de meridian ca punct de pornire al sistemului lor, ar fi putut ajunge la o realizare mult mai avantagioasă, alegând pe cel al piramidei lui Keops.

E cel mai logic şi mai natural dintre toate meridianele, întrucât împarte în două părţi egale continentele locuite, străbate pe o parte a globului cel mai mare număr de continente şi cele mai puţine mări, iar de cealaltă parte, cea mai mare întindere de apă.

Având în vedere cele de mai sus, e cu mult superior meridianului actual, cel dela Greenwich. Şi mirarea cititorului va creşte examinând paralela de latitudine şi observând că în drumul ei în jurul globului, străbate deasemeni cele mai mari întinderi de pământ.

E asta totul? Nu. Suntem deabia pe pragul misterului pe care încercăm să-l pătrundem. Vom trece asupra consideraţiilor de ordin matematic, care sunt foarte surprinzătoare, de un interes special pentru experţi, dar prea abstracte spre a fi tratate aci. Ne vom mulţumi să arătăm că faimoasa problemă a relaţiunei dintre circumferinţă unui cerc şi diametrul său, exprimată în algebră prin grecescul Pi, are o cifră infinită în soluţie.

Această cifră se determină în ultima vreme cu un oarecare număr de zecimale şi care e exprimată în practică de cifra 3.1416, era reprezentată de cei vechi între

3 + 10/70 şi 3 + 10/71

echivalent cu 3.1428, în care singurele primele două zecimale sunt corecte. Această eroare era inevitabilă la acea vreme, întrucât metodele de calcul precis erau cunoscute numai constructorilor marei piramide. Dacă divizăm perimetrul de bază (adică suma laturilor) prin dublul înălţimei sale, ceeace echivalează cu calculul relaţiei dintre circumferinţă şi rază, obţinem exact cifra de 3.1416.

Se ştie că mare parte din activitatea ştiinţei moderne a fost îndreptată spre determinarea dimensiunilor exacte ale pământului. Spre a atinge acest rezultat, a fost nevoe să se măsoare mai întâi o parte – adică un arc al meridianului. Acest arc e calculat prin diferite metode complicate, ce au atins un oarecare grad de preciziune în zilele noastre.

Procedeele acestea ne-au mai arătat că pământul e uşor turtit la poli. Şi datorită calculelor în chestiune, un număr de naţiuni moderne au adoptat – în vremea revoluţiei franceze – metrul, ca unitate de lungime, întrucât credeau că reprezenta exact a 10.000.000-a parte dintr’o pătrime a meridianului, măsură care acum se ştie, prezintă o lipsă de 1/5000 din lungimea dată.

Această eroare era inevitabilă, întrucât se știe că conturul pămantului nu e absolut regulat şi că fiecare meridian îşi are acum lungimea sa. Pentru a determina o bază invariabilă, ar fi nevoe să stabilim o unitate de măsură nu pe meridian ,ci pe invariabila lungime a razei polare. Am aflat această lungime cu preciziune abia în timpul din urmă, grație progresului realizat de ştiinţă şi perfecţionării instrumentelor. Dar niciuna din naţiunile moderne n’a utilizat-o până acum, ca model unitar de măsurătoare liniară.

Dar acesta e tocmai standardul de care pare să se fi servit constructorii marei piramide acum 5000 de ani. În transacțiile cotidiane, Egiptenii întrebuinţau un anumit sistem de măsurători, dar preoţii aveau cu totul altul exclusiv rezervat pentru ei, de care uzau la clădirea piramidelor. Măsura sacră sau piramidală, era aproape exact a 10.000.000-a parte din raza polară, determinată astăzi de instrumentele noastre cele mai exacte și mai perfecte.

Găsim astfel că în cursul a 50 de secole de civilizaţie, omul a progresat foarte încet şi n’a făcut decât să repete calculele predecesorilor săi, a căutat să-şi perfecţioneze metodele tehnice şi cunoştinţele experimentale; a lucrat, a observat, a studiat și a raţionat; a sporit cu tenacitate comorile de cultură strânse de generaţii şi a sfârşit prin a face descoperirea unui fapt cunoscut la începutul acestor 50 de secole, numai de către câțiva iniţiaţi.

Ce înseamnă acest lucru? Ajunseseră oare preoţii celei de-a patra dinastii a Egyptului să măsoare și cântărească – spre a vorbi astfel – pământul, ca pe un glob pe care l-ai ținea în mână? Şi dacă faptul ne mira, ne aşteaptă surprize mai mari decât aceasta. Să consideram acum alte dimensiuni ale acestei misterioase piramide. Dacă multiplicăm înălţimea piramidei cu un miliard, aflăm distanţa dintre pământ și soare, o distanță pe care astronomii n’au aflat-o cu preciziune decât acum 60-76 de ani.

Ne mai apar astfel multe alte cifre ce ne surprind: cifre în legătură cu lungimea exactă a anului, pe care civilizaţiile grece şi romane ce s’au ivit în urma celei egiptene, n’au știut să le calculeze; cifre privitoare la greutatea globului și la densitatea sa; cifre indicând distanţa parcursă de pământ pe orbita sa în timp de 24 de ore, și care, după Piazzi Smyth s’a determinat cu mai multă precizie, decât s’ar putea face cu yardul englez, sau cu metrul francez; într’un cuvânt, o serie întreagă de cifre, sugerând o ştiință pierdută, pe care vom căuta s’o explicăm acum.

E de observat că această metodă a misterului a fost practicată secole la rând. Vechile catedrale gotice ale Europei sunt pline de simboluri, pe care nu le mai putem citi, dar care erau cărţi deschise pentru iniţiaţii timpului în care au fost clădite. Am arătat în articolul precedent, că formulele magice ale alchimiei, sunt gravate în simboluri vizibile printre sculpturile de la Notre Dame din Paris. Dar acestea nu sunt singurele evidențe. Fiecare din aceste sacre clădiri este în sine o bibliotecă, în care tradiţia misterului a fost păstrată, pentru uzul câtorva aleşi.

Piramida lui Keops şi Sfinxul sunt fără îndoială cele mai vechi monumente de mare importanţă, ce s’au păstrat până în zilele noastre. Din studiul piramidei reese, că la începutul a ceeace numim noi civilizaţie, câteva din marile secrete ale universului, – pe care noi abia acum începem să le descoperim, – erau bine cunoscute. Prin ce mijloace au fost aflate? De unde le-au adoptat egiptenii? Cine le-a împărtăşit aceste învățături? E un punct pe care vom încerca să-l lămurim”.