Între Știință și Tradiție (X)

Sub acest titlu vă prezentăm un grupaj format din 1+9 articole, însoțite la final de comentarii surprinzătoare. Recomandăm lectura ordonată a episoadelor, fără de care sensul se pierde.

”A existat o civilizaţie superioară celei actuale? Ultimele descoperiri ale savanților (9 din 9)

În explorarea întreprinsă dealungul secolelor pentru descoperirea acelei rase de supraoameni ce pare să fi cunoscut, într’un îndepărtat trecut, o mare parte din misterele cosmice, pe care ştiinţa noastră le redescoperă abia acum, am păşit dincolo de graniţele istoriei. Ne-am apropiat tot mai mult de marea rasă, dar n’am găsit-o. Aceşti originali savanţi au apărut pe pământ şi au dispărut într’un trecut preistoric.

Dar unde au trăit şi de ce n’am dat oare peste ruinele templelor şi ale laboratoarelor lor? Le vom găsi poate atunci când vom ajunge să le căutăm acolo unde se află, şi în momentul acestei realizări, vom împăca poate teoria evoluţiei, cu cea care susţine degenerarea omului.

Aţi auzit cu toţii de fabuloasă Atlantidă. Ne vom mărgini deci la a menţiona cunoscuta legendă a lui Plato; e primul document care se ocupă de acest continent şi are un caracter de neîndoioasă autenticitate. Totuş, nu e decât o legendă şi valoarea ei se pierde astfel în mare parte.

Popoarele antichităţii situau continentul Atlantisului în vestul Africei, o regiune acoperită astăzi de un imens ocean. Ne va revela oare acest ocean secretul său?

Vom încerca să-l sondăm. Descoperim în primul rând că fundul său e foarte accidentat. Enorme crăpături brăzdează un vast podiş, aproape de suprafaţa apei. Acest podiş prezintă urmele unor violente frământări vulcanice, care încă n’au încetat. În 1929, a fost sguduit de un cutremur care s’a simţit până la New-York.

Creştetele munţilor cari au împodobit poate acest continent scufundat, sunt vizibile încă, ici şi colo, la suprafaţa apelor, sub forma unor insule, cum sunt Azorele, spre exemplu. Vulcanice şi muntoase, craterele lor erup din vreme în vreme, producând catastrofe, ca cea care a avut loc la 1867, pe insula Terceira.

Insulele Canare, Insulele Capului Verde, St. Elena, etc. sunt în realitate piscurile unui lanţ de munţi vulcanici, cari prelungesc spre Vest pe sub apă lanţul munţilor Atlas din Maroc.

La Şcoala Minelor din Paris, se află fragmente de lavă găsite în 1898, la 47 grade latitudine nordică, 29 grade longitudine apuseană, în nordul Azorelor, atunci când s’a scos la suprafaţă cablul ce face legătura între Brest şi Capul Cod. Bucăţile de lavă au fost aflate pe fundul oceanului, la o adâncime de 3.267 m. Analizate în 1899, la Academia de Ştiinţă, s’a găsit că erau compuse din tachylyte, un fel de bazalt sticlos.

La acea vreme, geologii nu şi-au dat seama, – după cât se pare – de însemnătatea acestei descoperiri. Interesant de notat e faptul că acest tachylyte nu s’ar fi putut forma decât în atingere cu atmosfera. Dacă erupţia de lavă s’ar fi produs sub apă, substanţa ar fi cristalizat, rezultând cu totul altă materie.

Urmează de aci că această regiune, din fundul oceanului, s’a ridicat într’o vreme deasupra apelor.

Astfel, atât geologia cât şi mineralogia, ne vorbesc de existenţa unui continent prăbuşit în Oceanul Atlantic. Dar asta nu e totul. Zoologia şi botanica îşi au acum cuvântul. Această porţiune din adâncul oceanului prezintă o floră şi o faună, astăzi fosilizată, identică cu flora şi fauna Madeirei, a Azorelor, a insulelor Canare, a Capului Verde şi a Antilelor. Suntem deci îndreptăţiţi a crede că aceste insule erau înainte vreme legate unele de altele.

Mai sunt apoi misterioasele migraţiuni ale ţiparilor, cari întreprind lungi şi grele pelerinaje spre centru Atlanticului, unde se reproduc. Acest ciudat pelerinaj, fatal pentru o mare parte din ei, poate fi explicat printr’un obiceiu ereditar, similar călătoriilor întreprinse de păsări. Un instinct puternic şi misterios îi face să revină la locul de origină – adică, într’o regiune unde aflau altă dată condiţiuni favorabile pentru depunerea ouălelor.

În rezumat, cele de mai sus ne arată că între Europa şi America s’a întins odată, într’o epocă nu prea îndepărtată de a noastră, un vast continent, populat probabil de o rasă omenească diferită de cele cu care ne-a familiarizat istoria.

Totuș, înainte de-a încerca să determinăm dacă această rasă dispărută a existat și dacă era într’adevăr superioară raselor din era noastră, e nevoie să mai vorbim de un ţinut deasemeni dispărut şi de care, neţinând seamă, o mare parte din misterele pe care le-am discutat în această serie de articole ar rămânea neexplicate.

Ştiinţa a dat acestui ţinut, numele de Lemuria, şi etimologia cuvântului e justificată.

În vechia Romă lemur însemna strigoi (asta nu trebue să vă facă să credeţi că noi ne vom ocupa aci de fantome). Dar vechii naturalişti au dat această denumire unei întregi familii de mamifere, ocupând urn loc aparte între insectivore şi maimuţe, datorită apucăturilor lor nocturne şi ciudatei înfăţişări pe care o au unele din ele cum e spre exemplu ”Tarsierul”, pe care-l vedeţi în ilustraţia de faţă şi care dă impresia unei apariţii de coşmar. În fond, lemurii sunt creeaturi cât se poate de inofensive şi foarte interesante, mai cu seamă că nu se găsesc decât în Archipelagul Sundei şi în Insula Madagascarului.

Madagascarul are o faună proprie, a cărei evoluţie pare să fi stagnat la un moment dat.

Această faună se găseşte şi pe alte insule izolate înspre est, fără să apară însă şi pe coasta Africei de care sunt relativ aproape.

Acestea şi multe alte considerente similare pe care le-am expus în discuţia noastră asupra Atlantidei, sprijinite de botanică, geologie, fizică, etnologie şi antropologie contribuesc la a dovedi că un imens continent se întindea, într-o vreme la est de Africa, întocmai cum Atlantida se întindea spre vest. Insulele ce formează astăzi archipelagul Malaez şi Madagascarul sunt doar rămăşiţe împrăştiate ale acestui continent, care după toate probabilităţile, a fost leagănul omenirei.

Dacă această ipoteză s’ar dovedi vre-odată reală, s’ar lămuri o mare parte din chestiunile ce ne par astăzi extrem de obscure.

Tradiţia unanimă a negrilor africani de care am mai vorbit şi care susţine că rasa lor îşi are originea în sud-est, ar avea o explicaţie satisfăcătoare în teoria că Lemuria a fost populată înaintea tuturor celorlalte continente.

E cu neputinţă ca toate popoarele negre care posedă astăzi această tradiţie şi care, în mare parte nu ştiu unele de altele, s’o fi născocit aşa din nimic, mai cu seamă că n’are pentru ei nici un fel de valoare practică. După spusele lor, o au dela strămoşi şi nu fac decât s’o repete ca pe un adevăr.

Popoarele Melaneziei şi ale Africei, separate de un ocean, prezintă aceleaşi caracteristici şi au descins după cât se pare din aceeaşi strămoşi. Aceşti strămoşi au locuit un ţinut de-o situaţie centrală, faţă de teritoriile locuite acum de descendenții lor. Ţinutul acesta trebue să fi fost Lemuria.

Dar, veţi obiecta dv., chiar dacă această ipoteză s’ar verifica ştiinţificeşte, n’ar rezulta de aci altceva decât că Lemuria a fost leagănul unei rase de oameni, foarte inferioară, pe când noi, am vorbit de-o rasă de supraoameni, presupunere absolut necesară spre a explica superioara ştiinţă posedată de civilizaţiile antichităţii.

Obiecţia poate fi uşor înlăturată. Bazându-ne pe antropologie şi etnologie ar fi de demonstrat că rasa neagră de astăzi, nu e după cum s’a susţinut adesea o rasă primitivă, tânără, ci din contră una foarte veche. Dar nu e aci locul unei complicate discuţii fiziologice şi anatomice, care ar dovedi complect veracitatea aserţiunei noastre. Întocmai ca şi indivizii, rasele au o curbă evolutivă: iau naştere, se desvoltă, ating un apogeu apoi, slăbesc şi degenerează înainte de a pieri. Aceasta e o lege care guvernează întregul univers.

Rasa neagră de astăzi, e o rasă pe pragul dispariţiei. În Evul Mediu când popoarele din Nord au venit în atingere cu cele din Africa Centrală, au găsit regi puternici la Tombuctu, Gao, Ghana, Manding, etc. ale căror regate prezentau un grad înalt de civilizaţie, aveau o activitate politică foarte intensă, un comerţ prosper şi o viaţă intelectuală foarte înaintată. Dar chiar atunci, după cum reeşia din spusele indigenilor, erau din toate punctele de vedere inferiori strămoşilor lor.

Ce au devenit astăzi aceste regate? Fără intervenţia civilizaţiei europene, ultimii cetăţeni ar fi recăzut în cea mai completă sălbătecie după cum s’a întâmplat cu multe din triburile africane care au avut într’o vreme o înaltă organizaţie socială şi se află în prezent la nivelul canibalilor. În cazul negrilor de astăzi, e cert că avem de a face cu o rasă foarte veche în decădere. Înaintea acestui argument, obiecţiile expuse mai sus îşi pierd valoarea.

Popoare negre, situate la mari depărtări de locul originei, aduc noui dovezi în favoarea teoriei noastre. Cititorul a auzit poate de «Voodoo», sectă de negri ce trăieşte în Africa şi în Antile. Majoritatea albilor ignorează ceremoniile şi practicele acestei misterioase secte, al cărui principiu constă în a «medita asupra misterelor sfinxului şi asupra religiei piramidelor».

Astăzi, se pare că aceste mistere şi această religie s’au redus la puerile exhibiții de scamatorie, în care s’au păstrat numai formele exterioare ale cultului, pierzându-se însă profundul înţeles al simbolurilor şi al riturilor.

Ceea ce ne interesează în toate acestea e faptul că ne găsim conduşi pe un drum cu totul diferit, înaintea unei ştiinţe superioare la fel cu cea de care am vorbit la început. Vechiile tradiţii ale egiptenilor, ale grecilor şi mai târziu ale arabilor, spun că în templu, la picioarele marelui Sfinx de la Gizeh, preoţii au depus fie în scris, fie în simboluri, ştiinţa lor asupra întregului univers. Şi e sigur că în repetate rânduri, dealungul secolelor următoare, acest templu a fost devastat şi golit de comorile pe care le cuprindea.

Documentele ştiinţifice, fără valoare în ochii jefuitorilor, au fost împrăştiate şi distruse pentru totdeauna. Puţinul care a scăpat acestei nimiciri a căzut în mâinile unor oameni de o cultură superficială şi degenerată, profesionişti ai magiei şi ai vrăjitoriei, arte cu care s’a exploatat în urmă, secole la rând, credulitatea popoarelor. Aceasta e moştenirea care a ajuns astăzi în posesia adepţilor voodoo-ismului şi a sectelor similare.

Dar faptul că populaţia continentelor de astăzi descinde dintr’o rasă născută pe un continent acum dispărut, nu ni-l dovedeşte numai rasa neagră. Dacă examinăm un atlas, limitând cu liniile imaginare teritoriile locuite de cele trei mari familii umane care populează pământul: rasa neagră, galbenă și albă, vom vedea că am trasat unghiuri ale căror vârfuri converg într’un acelaș punct situat în centrul Oceanului Indian.

Astfel, cele ce s’au dovedit în cazul rasei negre, se pot dovedi şi în al celorlalte două. Vom lăsa deoparte rasa albă, care s’a stabilit la o dată comparativ târzie şi natural America, unde albii s’au aşezat abia în vremurile moderne.

Ce se întâmplă cu restul lumii? La baza unghiurilor pe care le’am format, India şi Persia marchează origina rasei albe, iar Tibetul, a rasei galbene.

Dacă examinăm acum istoria, vedem că locuitorii acestor ţinuturi au posedat aproape de la început, cum a fost cazul egiptenilor, tradiţii ce le-au fost transmise din îndepărtatele vremuri ale unei ştiinţe, mult mai perfecte decât cea pe care ar fi justificat-o gradul lor de civilizaţie. Această ştiinţă, pe care n’o posedau decât preoţii şi câţiva iniţiaţi, s’a deformat însă treptat, trecând din gură în gură, şi-a pierdut sensul şi puritatea iniţială, a degenerat în superstiţii şi formule goale, şi a sfârşit prin a pierde cu totul din vedere, adevărul originar.

Ar mai fi încă multe de spus in această privinţă, dar nu ne-o permite spaţiul.

Existenţa preistorică a unor continente atât de mari ca Atlantida şi Lemuria e indicată astăzi de faptele pe care vi le-am arătat şi de multe altele. E de presupus că au existat oameni cari au populat aceste ţinuturi, înainte de dispariţia lor.

Erau aceşti oameni superiori celor de cari vorbeşte istoria? Multe sunt motivele ce ne îndeamnă să răspundem afirmativ.

În primul rând, din momentul în care sfera terestră a început să evolueze în spaţiu, n’au mai existat nicicând condiţii mai favorabile vieţii decât în epoca Atlanto-Lemuriană, adică la începutul erei quaternare. La aceste tropicale latitudini, climatul era de o excepţională uniformitate şi blândeţe. Doar câteva din insulele Pacificului ne mai pot da o slabă idee asupra acestei vieţi.

Vegetaţia care nu era expusă niciodată rigorilor iernei procura o hrană îmbelşugată vietăţilor, iar animalele superioare, cum sunt mamiferele, atinseseră culmea desvoltării. Întreaga natură se înnoise şi întinerise după îndelungatul şi lentul proces al erei terţiare, oferind un echilibru şi o armonie care de atunci nu s’a mai realizat.

Într’un cuvânt, totul contribuia la a face din aceste continente, locuite de om, un paradis terestru despre existenţa căruia vorbesc toate religiile şi pe care ştiinţa, făcând abstracţie de tradiţiile religioase, nu o poate totuş contesta.

Dispariţia acestor ţinuturi privilegiate, confirmă o parte din străvechea credinţă a popoarelor. Astfel, când citim în Biblie că primii noştri strămoşi au fost goniţi din grădina Edenului, «că au fost nevoiţi să se îmbrace şi să-şi dobândească pâinea, cu sudoarea frunţii» înţelegem că aceste cuvinte sunt doar exprimarea simbolică a unui adevăr incontestabil”.

Urmează referențierea, facsimilele – conțin și ilustrații – și comentariile noastre.

(va urma)