Eufemistic spus, sursele antice sunt sărace în informații utile identificării în teren a Kogaiononului. Plecând de la acestă realitate, autori târzii au simțit nevoia să adauge informație cu de la sine putere. Fantezia s-a amestecat cu derivații ”logice” (”logica” este argumentul preferat al pseudoistoriilor de dată mai nouă).
Kogaionon ca munte înalt, nu apare în textele vechi. A fost introdusă de Vasile Pârvan în ”Getica”:
”Zeul e în cer, iar nu pe pământ… Şi tot deaceea zeul e adorat pe munţii înalţi (s.n.), în singurătatea unde numai vulturii, iar nu oamenii mai pot urca”1.
Ideea plasării peșterii marelui preot în proximitatea vârfului alpin își are aceeași origine:
”Ca și marele preot, așă și discipolii săi, asceți, vor fi locuit prin peșteri pe vârfurile neumblate ale munților (s.n.)”2.
Orice identificări care încearcă să localizeze Kogaiononul urmând aceste două atribute sunt sortite eșecului, deoarece ele sunt exclusiv deducții pârvaneine, nicidecum indicații străvechi.
În ”Creanga de Aur” (1933), Mihail Sadoveanu numește Kogaiononul ”muntele cel ascuns, care va rămane necunoscut până la sfârşitul timpurilor”3:
”Cât cuprindea ochiul împrejur, peste toate acele păduri şi culmi, era pustie, căci locul muntelui sfânt era oprit până la trei zile de umblet. Păstorii din toate zările aveau semne, bouri bătuţi în copaci străvechi, şi nu treceau cu turmele lor de acel hotar. Locul unde sălăşluia Prorocul lor cel bătrân nu trebuia să fie cunoscut şi cercetat decât de unii din învăţăceii lui; şi acei învăţăcei, când coborau între oamenii din lume, aveau limba legată pentru orice nume şi orice lămuriri; asupra muntelui tainic putea privi numai Dumnezeu cu ochii lui de stele şi numai El putea glăsui cu tunetul Său. Cum îl părăseau, ucenicii trebuiau să fie ca şi cum n-ar fi văzut niciodată nimic, n-ar fi auzit nimic şi n-ar fi rostit niciodată cuvânt. Imaginea, semnele şi sunetele acelui loc ascuns trebuia să le ducă cu ei, pe tărâmul celălalt, de unde nu se mai puteau întoarce în lumea muritorilor.
Numai din când în când, la cinci ani o dată şi uneori la şapte ani, se vestea satelor, păstorilor şi tuturor neamurilor că prorocul se va arăta lumii. Nimene nu ştia cum şi de unde ucenicii săi îl aduceau în văi într-un loc care se chema La Prelunci, nu departe de două izvoare ale apelor celor mari, şi acolo, pe un tăpşan, deasupra unei cline domoale unde se aduna omenire de pretutindeni, bătrânul din muntele ascuns se arăta şi înălţa braţele binecuvântând pe pământeni şi jertfele lor depuse la altar. Asemenea mare adunare avea loc numai într-o anume zi a anului, când soarele stă pe cer la cea mai mare înălţime a lui, după jumătatea lunei iunie, în zodia Racului. De la ceasul amiezii acelei zile, soarele dă înapoi ca şi semnul zodiei. După ce binecuvânta poporul, dând unora învăţături pentru pământ şi vite, altora tălmăcindu-le vise înfricoşate, pe alţii vindecându-i de boli grele, bătrânul se retrăgea şi el, o dată cu asfinţitul soarelui, şi lumea rămânea la focurile popasului vorbind de el cu uimire, binecuvântându-l şi prăznuind” 4.
Sadoveanu face parte din liga celor care au spațializat muntele sfânt al dacilor ținând cont exclusiv de mândria locală; a ales o zonă specifică mithosului personal, a obârșiei Oltului și Mureșului și (implicit, dar nu clar formulat) a Călimanului. Sugestiv sau doar întâmplător, el translatează aici imaginea metaforică a magului din ”Strigoii”, poezie eminesciană care face apel la tradițiile populare ale Ceahlăului5 (altă locație propusă pentru Kogaeonon).
În mare, Sadoveanu urmează linia lui Pârvan, adăugând pentru colorit elemente ocultiste, de factură masonică. Unii le-au considerat revelații, deși sunt banalități din ”Magul” (Francis Barrett, 1801), articulate impresionist (și necredibil) pe un presupus fond popular:
”Am ajuns să preţuiesc şi să iubesc aceste alcătuiri vii ale religiei vechi a pământului acestuia, găsind în ele însăşi gândirea strămoşilor mei şi însuşi sufletul lor. Religia nouă, care n-are decât zece veacuri, nu s-a putut substitui puterilor trecutului decât în parte şi superficial. Poporul încă practică legea veche”6.
În realitate, vechea religie s-a topit în creștinism iar prin această asimilare voluntară a apărut sinteza autohtonă cunoscută și sub numele de ”Legea românească”. Superficial sau nu, creștinismul ortodox român a fost suficient de solid pentru a deflecta derivele protestantelor de diferite obediențe.
O dicuție se poate face în jurul ”muntelui ascuns”, descris ca o zonă tabu. Concepția sadoveniană coincide 1:1 cu cea a lui Pârvan:
”Marele preot nu se coboară decât rar de tot în lumea oamenilor, când are a dă vreo poruncă, pentru curăţirea de păcate, când are a face vreo prevestire, ori când are a da învăţături”, și
”Dar loc sfânt, de pelerinaj (s.n.), va fi fost numai muntele Κωγαίονον, lângă apa cu acelaş nume, unde erà sihăstria marelui preot…, pe care numai regele şi servitorii lui îl vedeau, spre a-i cere sfaturi…”7.
În context, ”pelerinaj” este folosit impropriu; Sadoveanu își plasează romanul într-o epocă în care regii daci, aparatul lor administrativ, și jertfele din patru în patru ani nu mai existau. Se evită astfel, convenabil, probleme logistice insurmontabile: ar fi de necrezut ca cei doi reprezntanți ai autorității (regele și sacerdotul) să fie, în permanență, despărțiți de sute și sute de kilometri.
De o zonă tabu, cu efecte și la acea dată, amintește Alexandru Borza în cadrul propriei identificări, varianta Gugu:
”Ciobanii nu îndrăznesc să intre în ea (în peștera Gugului – n.n.). Nu s’au ascuns aici nici hoții. Însuși Mantu, legendarul haiduc din deceniile trecute, s’a ferit de peșteră, ca de ceva grozav de sfânt sau blestemat. Cernând cu suprem criticism toate aceste informații pe care le poți aduna dela s’âne, rămâi cu impresia, că în subconștientul poporului a rămas totuși tradiția sfințeniei și importanței mistice a Muntelui Gugu cu peștera sa” 8.
La Sadoveanu, ”muntele ascuns” este o sugestie literară de influență masonică. Cum se întâmplă adesea, creația cultă se substanțiază etapizat, căpătând viață proprie. Deja la Victor Kernbach, ”Zamolxis,… îşi avea sediul în Muntele Ascuns, după cum arată tradiţia (s.n.)”9. Tot el, în legătură cu Gugu, venit cu o explicație originală a sintagmei ”muntele ascuns” – un fenome meteo-fizic rar, cu existență locală.
Note: 1Vasile Pârvan – ”Getica. O protoistorie a Daciei”, Cultura Națională, București, 1926, pg. 151 și 153; 2Ibidem, pg. 161; 3Mihail Sadoveanu – ”Creanga de Aur”, Ed. Minerva , București, 1976, ebook, pg. 14; 4Ibidem, pg. 17-18; 5Este de remarcat că în studiile sale D.C. Brăneanu nu pare a fi conștient de această realitate, deși cunoștea suficient de bine mitologia Ceahlăului. Nu este un caz izolat; faptele trebuie adaptate tezei și niciodată invers…; 6Ibidem, pg. 7; 7V. Pârvan – Op. cit., 153-154 și 161-162; 8Al. Borza – ”Descoperiri arheologice în Banat, din timpul Dacilor”, Tipografia Românească SA, Timișoara, 1942, pg. 1; 9Victor Kernbach – ”Muntele ascuns al lui Zamolxis”, în ”România pitorească”, nr. 7/1972, pg. 13.