Legende și poveștile extrase din ele (II)

”Legenda comorii din Peştera de Ia izvor. Aproape de bisericuţa din Ponoarele izvorăşte un pârâu care pe vremuri punea în funcţiune 13 mori de apă de pe valea care poartă de alunei numele de Valea Morilor. Lângă izvor era o peşteră în care se putea intra, iar după ce treceai pe o potecă îngustă de lacul din care izvorăşte pârâul, puteai ajunge la un platou cu nisip unde se afla o masă cu 13 scaune. Se spune că aici se adunau pe vremuri haiducii să ţină sfat şi să împartă prăzile. Peştera era un bun loc de refugiu pentru că din apropierea mesei se desprindeau 2 galerii: una care mergea spre satul Băluţa, iar cealaltă spre Pământul Roşu.

Oamenii povestesc că haiducii ar fi avut 3 saci plini cu galbeni pe care i-ar fi ascuns într-o cameră săpată în galeria dinspre Pământul Roşu. Fiind trădaţi de unul dintre ei, ceilalţi abia au reuşit să scape prin galeria ce ducea sure Băluţa. Comoara a rămas însă ascunsă acolo, în peşteră. Cu timpul, intrarea în peşteră s-a surpat şi a rămas doar locul de unde izvorăşte pârâul. Cât despre comoară, nu se ştie dacă a ajuns cineva s-o găsească”.

Probleme, probleme… Prima legendă face trimitere la peșterile fără fund, punct de legătură cu tărâmul celălalt, dar și la galeriile cu emanații de gaze toxice, fatale celor care nu le cunosc pericolele.

A doua legendă amintește gestul ritual (sau simbolic) al săriturii cu calul peste o prăpastie, dar și bizarele urme de copite. Ambele motive sunt întâlnite în mai multe zone din țară și raportate la perioade istorice foarte diferite.

A treia legendă este mai puțin importantă sub aspectul comorii haiducești: găsim însă motivul mobilierului de piatră din peșteră în mai multe narațiuni similare, pe un teritoriu larg.

Toate sunt deosebit de interesante, dar…

La o primă lectură, nu avem de unde cunoaște cât a modificat autoarea detaliile narațiunii populare. Nu știm nici măcar dacă ne referim la legende autentice, de vreme ce ea nu oferă datele elementare oricărei abordări etnografice autentice – informator, vârsta, localitate, data culegerii (chiar dacă în pagina de titlu apare mențiunea ”culese  și repovestite de…”). Bineînțeles, nu o acuzăm pe autoare de nimic, dar cunoaștem la prima mână în ce pas și ritm vioi o fătucă mâhnită a falsificat cu bună știință legendele din satele de munte ale Buzăului.

Însă deasupra tuturor acestor argumente stă altceva. Considerația pripită și hazardată că legendele sunt povești de adormit copiii. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti este o formulă clasică a basmului. Că de ar fi, nu am schimba  firul autentic, inclusiv detaliile e mai mult concluzia noastră.

Una peste alta, la teanc și la sediment, ne pronunțăm ferm împotriva ”repovestirilor” folclorice, care fac mai mult rău decât bine, pe orice palier le-am analiza. Să-i fie tărâna ușoară lui Alexandru Mitru (1914-1989), și să-i țină de cald, că stă bine acolo unde stă, sub firul ierbii!