Am auzit la un moment dat de Malus Dacus și a trecut pe lângă mine ca fumul. Am citit ulterior, habar n-am împins de ce sau cine, o postare de pe un blog și mi s-a părut relevantă (aici).
Mult mai târziu am avut o efemeră conversație cu un țăran de pe FB (aici). Până să realizez că papagalul răspundea exclusiv în c/p, m-am ambalat să caut surse. Tot răul spre bine.
Nu este acum momentul să vorbim despre superficilitatea istoricilor publici*. Le rezervăm un material separat și inedit.
Maxxyblog este/era ținut de un istoric la modă. Obez, bărbos și cel puțin aparent, superficial. Pe fond, are dreptate. Amănuntele îi scapă.
Reenacterul îi acuză pe dacomani că nu-și referențiază discursul. Este o flagrantă lipsă de înțelegere. Napolon Săvescu Doctorat și gașca lui urmează un text al lui Nicolae Copoiu (ISISP), cunoscut fragmentar la a doua sau a treia mână:
”În textul lui Filstich, spre sfârşitul relatării domniei lui Mihai Viteazul, se reproduce un epitaf aparţinând lui Ştefan Szamosközy, pe care traducătorul textului îl lasă în forma din limba latină. Deşi acest epitaf, scris pe placul nobililor maghiari este injurios, plin de invective la adresa domnitorului român, el cuprinde două cuvinte care ne atrag atenţia asupra opiniei străinilor despre poporul român şi conducătorii lor, anume că erau daci. Mihai Viteazul este «malus Dacus» – «Dacul cel rău» (p. 151)”1.
Mai departe, merge pe aceeași linie studiat relaxată:
”L-am găsit pe Malus Dacus într-o carte scrisă şi publicată în 1936, la Oradea, de către Tiron Albani, ziarist, publicist şi aproape-istoric de sorginte socialistă. Tipu a scris printre altele o biografie a lui Vasile Lucaciu, într-un stil relativ interesant, care combină istoria cu analiza jurnalistică şi cu ficţiunea istorică. Albani scria că, într-o şedinţă a Parlamentului Maghiar, la Budapesta, prin 1905 sau 1906, deputatul transilvănean Ion Raţiu ar fi dat citire, în plen, epitafului scris de Szamoskozy, în următoarea formă:
«Hic jacet ille ferus, latro merus et Nero Verus
Atque Malus Dacus, scelerum lacus, ille Valachus;
Hic qui transibis, terque cacabis et ibis»”.
Independent de István Szamoskozy și Gheorghe Şincai, surse indicate corect de A.P., maghiarii au întreținut constant marota acestui epitaf. Îl regăsim în ”Siebenburgisch Deutsches Tageblat” (Sibiu, 20 octombrie 1899), dar și în memoriile unui anume St.I., publicate în 1909:
”Atât îmi aduc aminte, că istoria Transilvaniei am învăţat-o latineşte după un manuscript. Din cuprinsul istorioarei ţărei noastre de atunci, mi am notat cu oroare şi disgust următorul pasagiu: Autorul probabil dupăce istoriseşte cu multă emfasă mişelească asasinarea eroului nostru naţional Mihai Viteazul, nu se sfieşte a înşira şi un epitaf scârbos, pus pe un lemn sau pe o piatră, de cuprinsul următor: ”Hic jacet iile Lacus vulgo Dacus, iile Vallachus. Viator qui preteribis prius C….”2.
În fapt, varianta modificată, ”Malus dacus” își are originea în articolul deja citat din ”Siebenburgisch Deutsches Tageblat”:
”Ofițerii lui Basta au scris următoarea inscripție pe piatra de mormânt a celui ucis, caracterizându-l pe acesta și vremurile pe piatra funerară:
Hic jacet ille ferus,
Latro merus,
Nero verus,
Ille malus Dacus (s.n.),
Scelerum lacus,
llle Valachus,
Qui hic transibis
Bis terve cacabis et ibis”3.
Cel mai târziu apare în 1899. Dovadă și articolul patriotului român Virgil Șotrapa care-l amendeză:
”Nu-i vorbă, o inscripţie foarte «frumoasă, estetică» şi peste toate «caracterisătoare»!
Privitor la citata inscripţie de pe mormântul lui Mihaiu am să observ, că era cu mult mai estetic din partea foiletonistului dela «S.D.T.», dacă, din respect faţă de publicul cetitor, nici nu făcea pomenire de ea, mai ales după-ce chiar şi istoricul Engel încheie istoria lui Mihaiu Eroul cu următoarele cuvinte: «Wir wollen die Grabschriften auf Michael übergehen, welche Bethlen und Benkö und die siebenbürgischen Chronisten auf die Nachwelt gebracht haben. Wir wollen lieber Blumen auf das Grab eines walachischen Pürsten streuen, der welthistorisches Interesse hat, etc.»” (”Să trecem peste epitafurile lui Mihai pe care Bethlen și Benkö și cronicarii transilvăneni le-au adus în posteritate. Mai degrabă am prefera să împrăștiem flori pe mormântul unui prinț valah care prezintă un interes istoric mondial etc.”)4.
Față de cele prezentate, alocuțiunea deputatul transilvănean Ion Rațiu în Parlamentul Maghiar de la Budapesta devine probabilă.
O scurtă semnalare din ”Lumina satelor” (1933) fixează cadrul și probabil a fost factorul declanșator pentru Tiron Albani (1936):
”De curând s’a dat publicităţii în limba română textul unui epitaf, pe care fosta stăpânire maghiară l-a aşezat pe mormântul lui Mihai Viteazu, dela Turda. Iată cuprinsul acelui epitaf:
«Aci zace barbarul, Mihai Vodă tâlharul, Nero tăciunarul. El, groaznicul Dac, al relelor lac, cel câine Valac. Pe mormântu-i să te urci, de trei ori să-l spurci şi apoi să te duci».
După cât se vede, Ungurii nu şi-au potolit setea de răzbunare numai cu moartea celui dintâi dezrobitor al Ardealului, ci i-au pângărit şi mormântul”5.
Una peste alta, istoricul public A.P. a surprins corect unele aspecte, ratând altele din grabă, lipsă de inters sau discurs la plici. Concluzia lui rămâne însă valabilă: un epitaf scris în batjocură de dușmani este diseminat de dacomani fără nicio înțelegere a contextului.
Considerăm că acel ”dacus” este tot o injurie, menită să-l așeze pe voievod în tabăra ”păgânilor” și ca atare să-l dezumanizeze. (În imaginarul medieval, doar creștinii se puteau mântui. Aidoma – în tabăra păgânilor – este redat Vlad Țepeș în icoana de la Viena, aici)
Note: *Am prieteni istorici și arheologi. Oameni de mult bun simț, cu o pregătire profesională impecabilă. Nu astfel de oameni acoperă sintagma folosită; 1Nicolae Copoiu – ”Johann Filstich: Încercare de istorie românească” (Recenzie), în ”Anale de istorie”, nr. 4/1979, pg. 181; 2St. I. – ”Amintiri din copilărie”, în ”Gazeta Transilvaniei”, nr. 262/4(17).12.1909, pg. 1; 3*** – ”Die Schlacht dei Schellenberg”, în ”Siebenburgisch Deutsches Tageblat”, nr. 7866/29.10.1899, pg. 1166; 4Virgil Șotrapa – ”O constatare istorică”, în ”Transilvania”, Sibiu, nr. 10/1900, pg. 268; 5*** – ”Cum au pângărit Ungurii mormântul lui Mihai Viteazu” în ”Lumina satelor”, nr. 33/13/08.1933, pg. 1.