Bâlciul nălucilor

Noi în anul 2000. În decembrie 1989, plătind tributul de sânge, zorii libertății au biruit beznele dictaturii, lăsând loc speranței. La scurt timp românii aveau să descopere că lucrurile stau puțin diferit.

În ”Jurnal zilnic”, Ion Rațiu nota că populația începuse să-l regrete pe Nicolae Ceaușescu încă din 1992. Însă cu toate obstacolele și tranziția, capitalul de optimism nu se epuizase complet, ba chiar putea fi alimentat.

Gregorian Bivolaru începuse să circule ”Profețiile” lui Sundar Singh încă dinainte de 1990; ulterior doar a apăsat pedala de accelerație. În 1992 apare ”Șapte ani apocaliptici”, un volum care oferă o cheie spiritualistă (șambalo-tibetană) marasmului socio-economic din epocă. Răbdați, români, răbdați șapte ani și gata, sfârșitul de mileniu vă va aduce Raiul pe Pământ. Ați răbdat o jumătate de secol, mai așteptați, mai e puțin.

Li se vor adăuga scrierile lui Pavel Coruț, o zeamă subțire în care pluteau  dezvăluiri, science fiction, rudimente de dezvoltare personală și preaplin de dezinformare neosecuristă. Într-un veritabil număr de iluzionism, Coruț proiectează pericolul în afara țării; la el răul vine din exterior. Nu exclusiv, dar majoritar, cât să conteze de fapt. Om al trecutului, resentimentar, Coruț nu putea să-l uite sau să-l ignore; bravii săi lucrători de Securitate sunt ortăciți cu dacii magici și am descris cu altă ocazie1 filiera și recomandările care i-au introdus între coperți.

Privite retrospectiv, toate par niște prostioare nesemnificative, dar în epocă ele au fost fenomene de mase, cu mare priză la public. Și acum, după 30 de ani, am întâlnit persoane care susțin că Pavel Coruț ”încerca să îmbărbăteze un popor aflat în cădere”. Efectul lui Coruț îl comparăm cu intoxicația etilică: la efort sau la bătaie nu te duci beat. La muncă, pentru că alcoolul îți papă energia, doar dându-ți iluzia de spor. La bătaie, pentru că îți scade abrupt capacitatea de coordonare și echilibrul. Una peste alta, Coruț a livrat acel tupeu care-ți dă somn în timpul orelor de program și spital/ morgă   într-o bătaie de stradă.

În mai 1999, vizita Papei Paul II-lea în România a fost un eveniment milenial, lăsând să se întrevadă o reparație istorică între ortodocși și catolici, poate chiar o viitoare reunificare a bisericilor-surori. În acest context este lansată și percutanta sintagmă ”România, Grădina Maicii Domnului”.

I-a urmat Eclipsa totală de Soare din 11 august 1999: ”România a fost punctul de maximă vizibilitate a eclipsei în Europa, iar Bucureştiul a fost singura capitală europeană situată pe linia centrală a benzii de totalitate2.

Pe un ton moderat, abatele Johannes Trithemius a amintit primul (”Annales Hirsaugienses”), la 500 de ani distanță, de panica anului 1000, punând-o în legătură cu apariția unei comete:

În acest an a apărut o cometă teribilă, care prin aspectul său i-a îngrozit pe mulți, care se temeau că ultima zi este aproape; în măsura în care cu câțiva ani înainte fusese prezis de unii, amăgiți de un calcul fals, că lumea vizibilă se va sfârși în anul lui Hristos 1000”.

Puțini își mai amintesc astăzi importanța dată în epocă Eclipsei din ʼ99 în raport cu viitorul imediat al României. Era semnul declanșator, iar victoria astrului zilei avea ca echivalent triumful luminii spirituale. Întunericul adus de banda de totalitate s-a risipit, iar poziția privilegiată a României îi oferă o centralitate echivalentă în desfășurările ce vor veni, ”un rol deosebit în epoca de tranziţie pe care o străbate omenirea din zodia Peştilor în cea a Vărsătorului3. Medieval, dar eficient.

Anul 2000 a venit și a trecut pe un fond de expectații pline de ambiguitate; se aștepta ceva, nu era tocmai clar ce. I-a urmat 2001 și acel 11 septembrie, cu emoția turată la maxim de mass-media, cu panica firească și de-abia mascată, cu un acut sentiment al iminenței. S-a intrat într-o spirală a violențelor internaționale, dar în stilul și ritmul obișnuit: călduț, cald, dar nu fierbinte și nu cât să frigă rău. Ușor-ușor, începutul de mileniu a trecut. Sfârșitul Lumii s-a amânat, diluat, împrăștiat prin lume și  intrat în rutină. Odată cu el s-au dus pe Apa Sâmbetei și visurile românilor de mărire material-spirituală.

Anii ʼ90 au fost un deceniu al marilor iluziilor și al așteptărilor deșarte. În aceeași perioadă, niște băieți deștepți, Băieții, au devalizat țara, transferând avutul public în proprietate privată. Proprietatea lor privată. Pur și simplu, profitând de neatenția generată dibaci de ei și de complicii lor, i-au făcut pe fraieri la buzunare, furându-le până și preșul de sub picioare și ouăle de sub cloșcă.

Dacă în acei ani românii au privit înainte, cu ochii țintă la Edenul pe care li-l va aduce viitorul nu foarte îndepărtat, sosise timpul să-și întoarcă privirile spre trecut, spre Dacia Edenică. Dar nu resemnați, ci mai orgolioși ca niciodată. O vorbă din bătrâni acoperă admirabil fudulia lor.

 

Note: 1Vlad-Ionuț Musceleanu, Emil Străinu – ”Ceaușescu și enigmele din Munții Buzăului. Dosarul Bozioru Țara Luanei”, Ed. Prestige, București, 2021, pg. 529-530; 2*** – ”Documentar: 20 de ani de la eclipsa totală de soare din 1999, vizibilă din România”, pe agerpres.ro, 11.08.2019; 3Dan Corneliu Brăneanu – ”Consideraţii inedite referitoare la oraşul Bucureşti” (material inedit, 1999).