McArthur Wheeler nu este un infractor obişnuit. În data de 6.01.1995 a încercat, împreună cu un complice, să jefuiască două bănci – Fidelity Savings Bank şi Mellon Bank din Pittsburgh, PA – în plină zi, fără a poarta mască, deghizare sau alte accesorii care să-i fi îngreunat identificarea. Ba chiar se zgâia la camerele de supraveghere.
Înregistrările de pe CCTV au fost difuzate în cadrul ştirilor de la ora 11.00 P.M. în seara zilei de vineri, 19 aprilie, acelaşi an, pe segmentul alocat ”Pittsburgh Crime Stoppers Inc.”, suspectul fiind arestat la mai puţin de o oră. Nedumerirea poliţiştilor faţă de curajul nebun al borfaşului a crescut când i-au auzit explicaţia halucinantă.
McArthur Wheeler căpătase cumva certitudinea că frecându-şi faţa cu suc de lămâie, aceasta devine invizibilă pentru camerele video. Mai mult chiar, capturat, tot nu-i venea să creadă contrariul, bănuindu-i pe poliţişti că blufează.
În timpul anchetei, Wheeler a relatat cum şi-a testat şi validat metoda: cu faţa lămâită, şi-a făcut o fotografie Polaroid, care i-a confirmat aşteptările. Desigur, aparatul era fie defect, fie nu a fost utilizat corespunzător: sucul de lămâie nu te poate face invizibil.
Infractorul ghinionist nu era suferind psihic: nu boala, ci credinţa eronată devenită certitudine prin experimentarea după o metodologia greşită i-au adus mulţii ani de puşcărie. Experimentele ”dublu-orb” (double-blind) au căpătat, odată cu McArthur Wheeler un nou înţeles, cu totul neaşteptat.
Surprinzător, eşecul lui McArthur Wheeler a contribuit la progresul cunoaşterii psihologice. Citind ştirile care au făcut deliciul presei, psihologul David Dunning, profesor de psihologie socială la Cornell University, împreună cu un student de-al său, Justin Kruger, au demarat o serie de experimente privind modul în care tocmai incompetenţa personală într-un domeniu dat împiedică un individ să-şi evalueze corect competenţa sa sau a altora în acel domeniu.
Astfel s-a formulat ”Efectul Dunning-Kruger”; studiile au fost continuate şi extinse de Dunning şi de alţii. Ca o rafinare, s-au constat unele diferenţe de viziune şi abordare între occidentali şi asiatici, care tind să-şi subaprecieze competenţa, totodată eşecul motivându-i să investească un efort suplimentar.
În ceea ce ne priveşte, extragem dintr-un mănunchi de studii doar câteva remarci generale:
-
-
- Lipsa de instruire sau instruirea deficitară într-un domeniu pune individul în incapacitatea de a-şi estima realist propriul nivel de competenţă, tinzând pe de o parte să-şi supraevalueze nivelul propriu şi pe de altă parte să nu recunoască înalta competență a celor competenți în realitate;
- Incompetenţa anterioară este recunoscută şi asumată ca atare doar după ce indivizii avansează suficient de mult în cunoaşterea unui domeniu;
- În contrast cu cei ajunşi deja la un nivel de competenţă, cei slabi nu acceptă sugestiile de a se perfecţiona (instrui).
-
Aceste concluzii deschid calea unui lanţ al erorilor extraordinar de pervers:
-
-
- Nişte indivizi incompetenţi, dar siguri pe competenţele lor imaginare (să-i numim emiţători), enunţă păreri despre subiecte în afara priceperii lor. Ei pot profera enormităţi cu o seriozitate care le întăreşte credibilitatea; unii dintre ei cred cu adevărat ce spun, nu sunt nişte şarlatani sau impostori ordinari;
- Nişte ”cutii de rezonanţă” – care adesea joacă doar rolul unor lanţuri de transmisie motivate mercanit (ratingul, vânzările, ş.a.) rostogolesc aceste păreri şi le asigură propagarea, fără prea multe întrebări suplimentare. Scuza ”Publicul cere!” este un fel de alibi universal, folosit pentru a eluda orice responsabilităţi;
- Publicul, care în majoritatea sa nu deţine nici cunoştinţele şi nici competenţele de a valida sau invalida valoarea de adevăr a informaţiei primite, o analizează după o grilă proprie, cel mai adesea subiectivă. Dorinţa de a-i fi confirmate aşteptările căpătate din experienţa anterioară, unele credinţe sau chiar simpatii personale, înlocuiesc o judecată critică şi punctuală;
- Deoarece consumul constant creşte pragul de excitabilitate (fenomenul de obişnuinţă şi toleranţă), existând şi concurenţă (indivizi sau subiecte) la prostirea publicului, emiţătorii, pentru a-şi păstra locul şi întâietatea în atenţia publicului, tind să pluseze, exagerând conştient şi introducând tuşe din ce în ce mai groase;
- Cum publicul nu simte nici nevoia de a se instrui (deoarece nu-şi conştientizează carenţele) şi nici nu recunoaşte adevărata expertiză a unora care ar putea reechilibra, de bine de rău, situaţia, întregul ansamblu este ca un vehicul blocat pe acceleraţie şi lipsit de frână.
-
Credulizarea publicului crează vulnerabilităţi care, mai devreme sau mai târziu, îşi vor arăta efectele. Deja există un puternic curent anti-vaccin: din ce în ce mai mulţi părinţi îşi expun inutil nou-născuţii, doar pentru că aşa au auzit că e mai bine de la vreo duduie fără nicio pregătire de specialitate. Duduie plimbată prin studiourile de televiziune de producători iresponsabili, dar avizi după câştigurile facile generate de senzaţionalul ieftin.
Gen (r) dr. ing. Emil Străinu dă o altă interpretare bolii Morgellons; personal cred că este vorba despre o ”parazitoză iluziorie” cu manifestări psiho-somatice induse prin sugestie şi persuasiune, prin mijlocirea canalelor de comunicare în masă. Contează mai puţin dacă este sau nu un experiment psiho-social; perspectiva de a genera boli de la distanţă fără suport fizic propriu-zis este teribilă.
Ca o ironie absolută, detaliile întâmpărilor lui McArthur Wheeler sunt adesea greşit redate de cei care-i povestesc, sfidători şi ”privind de sus”, comportamentul stupid. Nici că se putea o confirmare mai bună a Efectului Dunning-Kruger.