”Oul radioactiv” de la Posești (I)

Punere în temă. Ufologul Călin N. Turcu a menținut un interes constant pentru ciudățeniile prahovene de tot felul și tindem să credem că dezvoltase în fază incipientă o teorie care lega seismicitatea și radioactivitatea solului cu prezența obiectelor zburătoare neidentificate și a vestigiilor istorice de un tip aparte (direct relaționate cu sculpturile/construcțiile megalitice). În literatura sa există sugestii, nimic mai mult.

Deși gata oricând de ”acțiune”, Turcu a ratat două subiecte localizate la o aruncătură de băț de Vălenii de Munte,  în teritoriul său de vânătoare. Cum și de ce s-a întâmplat asta, nu știm. Și mai ciudat, cu toate că a aflat tardiv povestea de la Gabriel Tudor, autorul care a popularizat-o, nu a manifestat nicio curiozitate deosebită pentru noutate.

Aminteam de două subiecte: o formațiune de rocă cu aspect de ”ou” și proprietăți radioactive și un ”cimitir de uriași”. Ambele au ca (unică!) sursă relatările bătrânului Dumitru Diaconu, fost șef de fermă pomicolă model, fost primar al comunei Posești și fost colaborator al Securității (sub numele conspirativ Gabi). Cu ”oasele de uriași” e o brașoavă de zile mari; desfășurătorul îl găsiți în cartea ”Ceaușescu și Enigmele din Munții Buzăului” (Vlad-Ionuț Musceleanu, Emil Străinu, Ed. Prestige, București, 2021).   .

În continuare vom discuta ”Oul radioactiv de la Posești” (denumire convențională, în lipsă de altceva).

Reporter paranormal. În junețea sa, Gabriel Tudor a prestat la o revistă ”de fenomene și mistere” numită  colțos ”Dracula”. Un săptămânal care rimează cu cip-ciprip și cu altele. Nu mai revenim (amănuntele sunt aici); lucrurile sunt clare. La același grup editorial a publicat și o carte-document – ”Tărâmul enigmelor. Întâmplări, locuri și observații stranii în România”. Era o încercare de a-l fixa pe tânăr în redacție și de a credibiliza fițuica, insistând pe ”Uite, domne’, noi (și) investigăm”. De parcă ar fi contat un articol cât de cât serios printre 100 altele fabricate la modul cel mai grotesc.

Plecat pe urmele aterizării de la Valea Plopului (com. Posești), Tudor dă peste primarul comunei, Nea Diaconu, care are în continuare cuvântul:

”Enigma sferei de calcar. Nu departe de sat, lângă coama unui deal, a existat, până prin 1960, o stâncă de o formă enigmatică. Bătrânii îşi amintesc şi astăzi de ea ca de un loc încărcat de mistere. Avea aproximativ cincizeci de metri înălţime şi o formă cvasisferică. Această «bilă» de calcar uriaşă părea să fi fost, la originea sa, o formaţiune naturală, asupra căreia acţionase însă, poate cu mii de ani în urmă, factorul antropic. Locuitorii din Valea Plopului cred şi astăzi că stânca a fost sculptată, în forma pe care o avea, de către cei din vechime, chiar dinainte de daci. Argumentul suprem în această ipoteză e acela că în punctul cel mai înalt, stânca prezenta un orificiu prin care se putea coborî, în spirală, în interiorul ei. «Îmi amintesc, declară domnul Diaconu, că atunci când eram mic, urcam deseori pe stâncă, pentru că se spunea din vechime că acolo-i ascunsă o comoară. Erau nişte trepte care duceau spre interiorul ei, dar ne era tuturor frică, fiindcă ziceau bătrânii că duc de fapt spre fundul pământului şi cine intră acolo nu mai iese niciodată. Am coborât câteva trepte, odată, dar ni s-a făcut frică – dinăuntru venea un curent tare de aer rece – şi ne-am întors. Nu am cunoştinţă dacă cineva a coborât vreodată până în străfunduri, dar nu cred s-o fi făcut, căci, vă spun, construcţia şi mai ales ce se vorbea despre ea, erau ceva de groază!

Din stâncă, rușii au extras uraniu pentru prima lor bombă atomică! Prin 1953, a venit o echipă de artificieri şi a dinamitat-o. A fost acolo atâta calcar cât nu s-a pomenit, Timp de şapte ani, nu vă exagerez cu nimic, puteţi întreba pe oricine, au tot cărat cu basculantele la rocă până au epuizat zăcământul. Parcă izvora calcar din pământ, nu se mai sfârşea! Nu ştiu ce-au găsit dedesubt, că cei care au lucrat nu erau de pe la noi ci din Valea Teleajenului. Astăzi nu se mai văd decât nişte pietroaie acolo… Şi să vă mai spun ceva foarte curios. Din câte ni s-a spus nouă, calcarul a fost exportat atunci în Cehoslovacia şi, normal, ne-am mirat: ”De ce naiba importă cehii tocmai calcar, că doar ăsta se găseşte pe toate drumurile şi pe la ei?” Abia mai târziu am aflat că roca de aici, de la Poseşti, nu era una obişnuită, ci din ea a extras apoi o unitate specială sovietică uraniu radioactiv, element pe care ruşii l-au folosit la fabricarea bombelor lor atomice! Era într-adevăr o comoară ascunsă! Şi tot aici vreau să mai adaug că, la mică distanţă de bila de calcar, se află nişte formaţiuni ciudate, numite de oamenii locului «ţuţuiendre». De unde le vine denumirea, nu ştiu, însă mulţi afirmă că ar fi artificiale. Sunt ca nişte piramide cu trei laturi, cu o înălţime de 15 metri şi au o formă extrem de regulată, care pare a exclude ipoteza unor formaţiuni naturale. Este o enigmă cine le-a ridicat acolo şi de ce…»”¹.

Dacă vă întrebați de ce am numit sfera ”ou” sau ne bănuiți de vreo confuzie, vine urmarea, în episodul următor. Până atunci, vă reamintim ceea ce zicea Lawrence David ”Larry” Kusche despre un autor mai celebru: credibilitatea lui Berlitz ”este atât de scăzută încât practic nici nu există. Dacă Berlitz informează despre o barcă, care este de culoare roşie, posibilităţile de a fi o altă culoare în afara ei, constituie aproape o certitudine. Spune lucruri care pur şi simplu nu sunt sigure. Lasă la o parte materialul care-i contrazice misterul” (aici).

Notă: ¹Gabriel Tudor – ”Tărâmul enigmelor. Întâmplări, locuri și observații stranii în România”, Grupul de Presă Macri, f.a.a., pg. 121-122.