Știm cum este definită (vag) paleoastronautica, știm etimologia termenului, știm ce propune ea și care ar fi elementele pe care se susține.
Ceea ce nu știm este perioada de timp la care se referă. Cuvântul compus pe baza prefixului (paleo-) vine la pachet cu o sugestie – ”vechi”. Cât de vechi nu este o problemă: unele ”dovezi” se referă la urme de pași în rocă, implicând că scoarța Terrei nu se solidificase complet atunci când extratereștrii hălăduiau pe Pământ. Deci foarte-foarte vechi. Vechi de te doare mintea…
Cât de nou? Aici e aici; colportorii teoriei s-au chinuit s-o afunde-n zorii timpului, fără a se îngrijora neapărat de limita superioară. Chestiune de rigoare și seriozitate.
Ar putea fi alese câteva repere din epoca modernă:
-
-
- 21 noiembrie 1783, primul zbor liber al unui balon cu aer cald (Jean-François Pilâtre de Rozier și François Laurent d’Arlandes);
- 18 martie 1906, primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul (Traian Vuia);
- 12 aprilie 1961, primul zbor în spaţiul extraatmosferic (Iuri Gagarin).
-
Ideile paleoastronautice nu sunt direct relaționate cu aventura cosmică a omului. Dovadă, eseul lui Dumitru Drăghicescu, un pionier al paleoastronauticii, publicat în… 1938 (”Revista de filosofie”, nr. 2, pg. 124-147). Însă fondarea sa ca (pseudo)știință și amețitoarea sa priză la public țin de ”Efectul Sputnik” – lansarea pe orbită a primului satelit artificial (4 octombrie 1957).