”Scarabeul” Ceciliei Dudu. Despre cum s-a puit Dl. Nicolae Densușianu cu Dna. Paleoastronautica și despre juniorul rezultat, un roman SF pe alocuri infantil.
”Cecilia Dudu, născută în 1923, scriitoare de proză SF, a lucrat inițial în colaborare cu Dumitru Todericiu. În 1964 i-a apărut volumul Foc pe cer în Ursa Mică, semnat împreună cu acesta, la Editura Tineretului. În anul 1967 a publicat romanul Scarabeul lui Rașid, după care a început o cariera independentă” (aici). Cât de ”independentă” noi nu știm, mai ales că linia de hotar e suprasaturată de ideile Todericiului.
”Scarabeul lui Rașid” (Ed. Tineretului, București, 1967) ne-a oferit o plăcută surpriză. Atribuiam trioul Densușianu – sculpturi megalitice – paleoastronautică lui Victor Kernbach (aici). Realizăm tardiv că inspiratorul real este Todericiu.
(Nu dorim să facem un rezumat al romanului.)
În aparență, narațiunea cărții este țesută cu firul nu prea dens al paleoastronauticii (singular, autoarea o numește ”paleocosmonautică”). Și, pe această pânză de păianjen face hopa-hopa sentimentalul și iubirea dilematică, elefantul din sufrageria scriitoarei. Avem impresia că filonul autentic este altul: în triunghiul amoros de savanți, doi au o preocupare obsesivă. Nu băgăul, nu! Vor să extragă adevărurile istorice din mituri:
El, dr. Tudor Pârvanu, român:
”Am introdus silogismul într-o încurcată și uriașă acumulare de experiențe, ca să stabilesc metoda științifică de a despodobi legendele de toate adaosurile vestimentare ale mileniilor, spre a ajunge la formele lor fecioare: adevăruri istorice”. Exemple: ”marile sculpturi de pe Ceahlău, Babele, Omul, unde arheostrămoșii lui Brâncuși își luau cândva soarele de model și munții drept marmore” (pg. 28).
Ea, amestec de sex-appeal, erudiție și dolari americani, Hellen Steelwin:
”Dar fusul filologiei comparate va sfârâi între degetele pricepute ale Hellenei, și dintr-o încâlcită urzeală folclorică, ea va toarce, răbdătoare, firul mitului inițial” (pg. 67)
Un al treilea, bărbat, e mai cu picioarele pe pământ, schiază. Probabil de aceea și moare spre final. Pragmaticii încurcă cauza și existau șanse să-i fure românului gagica.
Trei sferturi din roman, detaliile paleoastronautice sunt mai degrabă instrumentale, oferă un cadru speculativ lax. Ficționala platformă de la Dayam, terasă artificială și presupus antic cosmodrom impregnat de izotopi de-o constituție aparte își are corespondent în cea de la Baalbek, menționată și ea ”în sensul comparației” (pg. 40). Așadar, de la teoriile sovieticului M. Agrest pornește acțiunea. Pe parcurs nu sunt ratate temele clasice ale paleoastronauticii: de ex. Viziunea lui Ezechel, interpretată ca un paleocontact (pg. 75-76). Nu lipsește nici angoasa conflictului nuclear din străvechime (pg. 79).
Prin calcule elaborate și deducții de mare angajament, se teoretizează un al doilea cosmodrom – Amfidayam – în Gasherbrum (masivul Karakorum). O expediție pornește să-l afle. Deși dotați cu o tehnică de vârf, obstacole de netrecut (printre care o emisie radioactivă în crescendo) stau în calea descoperirii. Noroc cu intuiția cultivată a femeii-erou:
”… am înțeles că Hellen descoperise în peisajul din jurul taberei de la Gașer-La un fel de coloană megalitică.
Asta nu ar fi fost mare lucru dacă, cercetând folclorul regiunii, nu ar fi recunoscut această coloană într-o serie de variante ale unui basm tibetan, în care se vorbea de existența, pe o asemenea stâncă, a unui cuib de vultur cu ciocul de fier, vestitor al zeului Soarelui. Sau – după altă variantă, în care Soarele însuși își depunea ouăle – 366!” (pg. 113)
Este o tehnică similară cu cea brevetată mai târziu de V. Kernbach. Doar că la Dudu mitul nu mai este folosit doar pentru speculații paleoastronautice, ci conduce la probele materiale ale ipotezei. Astfel este descoperit un labirint subteran, alcătuit din cuburi care par a avea o voință centrală, proprie. În punctul culminant, eroilor le este proiectat un film holografic. Descrierea este confuză; înțelegem pe parcurs că este vorba despre Abaris Hiperboreeanul, templul lui Apollo din Insula Leuce, și ca să n-o mai lungim, despre moldoveni. Acțiunea se mută brutal din Himalaya în împrejurimile Focșanilor.
Ultima parte a cărții este o adevărată nebunie:
”Primii coborâtori din astre nu puteau să-și aleagă decât Pământul acestor oameni! Al acestor oameni cu suflet asemeni lor” (pg. 217).
În ciuda excesului de știință aplicată, metoda și scopul sunt limpezi:
”O resintetizare a epocii de la începutul acestui neam. Voi lega basm românesc de basm românesc prin firul mitologic comun tuturor, urmîrind succesiunea logicăa simbolurilor.
Toate aceste basme, care astăzi ne apar ca bucăți separate, au fost la originea lor cuprinse rațional într-o singură și mare istorie” (pg. 204) și,
”… teoria lui Tudor care știe atât de multe despre opera lui Densușianu” (pg. 216).
Ceea ce-i atribuiam lui Kernbach găsim în exces la Cecilia Dedu, inspirată la rândul ei de Todericiu. Metoda densușianistă referențiată în clar, contorsionismul mitologic, autohtonizarea tezei paleoastronauticii, legătura ei cu sculpturile megalitice, subterana, radioactivitatea ca reper și bornă topografică.
Ca o întărire, oferim un exemplu concret de siluire a basmului, cu cazne și perversiuni:
”După ce și-o pus straiele acelea anume a luat și calu. Da mai întâi i-o dat ceva nutreț: ca vreo două-trei farașe de jăratec, pe care calu le-o înghițit pe toate cu mare pohtă că tare flâmând era și de mult nu mai mâncase așa bunătăți. Și unde s-o scuturat odată cu putere și-o înviet. Drept care, eu, Toader Pârvanu, mai zic de calul acela că n-o fi fost el vreo Săgeată Zburătoare? Iar straiele alea acelea anume n-or fi fost ele niscai staie anume de zbor? Ba și de jăratec, de ce n-aș spune, că tare mi-I în gând a crede să fi fost el vreun combustibil solid, dacă nu plasmă ori reactiv fotonic.
Așa sau altfel porni Făt-Frumosu călare pe calu cel năzdrăvan cu șapte sau douăsprezece inimi – ca tot atâtea trepte de rachetă” (pg. 202)
(va urma)