Peştera cu Oalele – misteriosul dolmen de pe M. Lespezi (I)

Extras din Cezar Bolliac – ”Archelogia. Peştera de la Obîrşia Ialomiţei. Peştera cu Oalele. Comoara din Cumpăna Ciocîrlanului. Valea caselor şi Mormintele de pre Vulcana mare”. Articol publicat în ”Trompeta Carpaţilor”, VIII, 1870, nr. 846 (20.VIII – 1.IX). Transcrierea noastră a fost făcută după Cezar Bolliac – ”Opere”, vol. II, ESPLA, Bucureşti, 1956, pg. 259 şi 268-271:

”… acest scurt articol, pre care ni-l inspiră un moment de repaus silit de ploaie în torente în Peştera cu Oalele, în muntele Lespezei, din josul muntelui Şeaua, pre care-l ocoleşte Podul cu florile în faţa lacului Roşu, unde se scaldă, se luptă şi se împreună vulturii, şi cu care comunicau odată locuitorii acestor vârfuri prin drumul zis din neştiinţă al tatarilor, ale cărui urme rezistă de mulţimi de secoli tuturor vînturilor, cam pre la jumătatea distanţei între Petroşiţa şi peştera cea mare cu schitul de la obîrşia Ialomiţei. [pg. 259]

[…] Din Petroşiţa am mers prin comuna Moroenii, cele din urmă case cari mai sunt pre aceşti munţi, şi de unde este cu neputinţă de a mai sui cineva altfel decît călare sau pre jos; am urcat pre Plaiul Domnesc d-a stînga Ialomiţei, am suit pre muntele Priporul, apoi pre muntele Brînduşele, […]

Aci, în muntele Brînduşele, a trebuit să poposim, pentru că d-aci trebuia să coborîm, ca să urcăm muntele Orzea, care cine ştie şi el al cui nume poartă, ca dupe dînsul să coborîm la Ialomiţă, pre care să o trecem ca să urcăm pre muntele Lespezei, din josul muntelui Şeaua, pre care muntele Lespedei se află Peştera cu Oalele.

Din muntele Orzea pînă la Peştera cu Oalele calul nu mai poate să meargă, coborîşul este răpede şi gîrla plină de bolovani. A trebuit să urcăm în sus pre Ialomiţă cu piciorul, până să putem găsi loc ca să trecem gîrla pre bolovani, sau punînd lemne din bolovan în bolovan. Apa venea mare şi tulbure, dară aveam oameni buni cari cunoşteau bine locul.

Aci se încep adevăratele nevoi; plouă de varsă, nici închipuire de vreo potecă măcar, şi muntele Lespezei tare şi drept ca peretele pre aceste locuri. Trebuia să te sprijini de un brad ca să te avînţi spre altul, să te întăreşti pre un colţ ca să te poţi agăţa de altul. Astfel, aproape de o oră, urcam vreo zece inşi pre acest munte către acea localitate care se cheamă Peştera cu Oalele.

D. Manolescu, subprefectul acestei plăşi, a fost în adevăr admirabil, mai cu seamă în aceste ore foarte dificili. Am spus că ploua de vărsa. Tot bagagiul şi restul trupei, în care şi dame, rămăsese în muntele Brînduşele, la o slabă adăpostire.

Am ajuns în fine pre şesul muntelui. Numele nu m-a înşelat şi osteneala mi-a fost răsplătită.

Ca să dau o idee arheologilor despre primul aspect al acestei numite peştere, le recomand desenul «dolmanul danez» şi «cercul de pietre sepurcrale», fig. 98 şi fig. 99, din admirabilul urvagiu Omul înainte de istorie al lui Sir John Lubbock.

În adevăr, un asemenea lucru eu n-am întîlnit până acum, în 14 ani de cînd frămînt în toate verele vîrfurile şi văile munţilor noştri. În adevăr că aici se vede cineva în faţa unei clădiri de uriaş, în adevăr că omul a trebuit să fie tare în braţele şi spetele lui ca să apuce, ca să aşeze, ca să construieze asemenea locuinţă p-asemenea locuri, fără machinărie, fără unghi, fără cumpănă, fără mistrie; negreşit că oamenii aceia au trebuit să fie vîrtoşi în muşchi şi tari în credinţă; tari în credinţă pentru că aci repauză şi se află cenuşa morţilor lor.

Preste pietre mari, un lespede pietroi formează un acoperemînt preste două încăperi, una de 15 picioare lungime şi 8 picioare largul, c-o intrare şi cu o ieşire împotriva intrării de 7 palme, înalte şi largi de trei palme; bolovani mari drept praguri şi cîte un alt bolovan ca treaptă de coborît într-una. Intrînd în întru acesteia, pre deschizătura de către apus, la dreapta, este un bloc de piatră în formă pătrată, altar negreşit, înălţime de 4 palme şi tot atîtea de cîte 4 laturile. Pre acest altar numai cenuşă şi cioburi amestecate cu un fel de nisip, pre care l-au băgat aci vijeliele negreşit pe timpi de secetă. D-aci numirea acestei capişte, Peştera cu Oalele. Oalele le-au spart dupe vremi oamenii care vor fi intrat să se adăpostească aci, daca nu şi ceva romani în goana dacilor sau şi unii şi alţii, din toate undele de barbari ce va fi rătăcit p-aci hazardul în curs de cîteva mii de ani.

Am luat cîteva din aceste hîrburi, toate vinete şi albite pre dinafară şi am strîns şi o cătăţime din acea cenuşă […]. Albuliul de pe aceste oale este negreşit exalarea leşiei cenuşei dintr-însele. Aceasta am observat-o în mai multe ocaziuni. Tradiţiunea spune că sunt bătrîni cari au apucat aci multe oale întregi: erau unele pre trei picioare şi în mărimi deosebite. Negreşit că nenorociţii cari au zdrobit aceste relicve au căutat bani în cenuşa ce conţinea aceste oale. Acum însă cestiunea nu mai este aci. Descoperirea cea mare este că dacii acelei epoce, cel puţin pre cînd aceste capiste îşi da oficiul divin, dacii-şi ardeau morţii.

Iată o descoperire atestată, necontestabilă. […]

Ardeau oare dacii pre femeie şi îngropau pre bărbaţi? Timpul şi cercetările serioase vor putea să dezlege această importantă cestiune.

Faptul este că aci, în această capiste dacă, şi pre acest altar din capiste, sunt mulţime de oale sparte, cari au servit drept urne ce au fost pline cu cenuşă, negreşit nu cu cenuşă de lemne, ci cu cenuşă de om.

Plouă de varsă şi începe a fi tîrziu.

Alături cu această sală, despărţită printr-un zid format dintr-un singur bloc de piatră şi acoperită numai cu acelaşi bloc de piatră care acopere şi prima sală, în formă de tindă, de umbrar aci, este o altă sală mai mică decît cea d-întîi, fără altar într-însa şi fără nici o îngrădire.

A încetat ploaia. Seara este aproape. Ar fi un sacrilegiu să se facă cercări de săpături nesocotite într-un asemenea loc. A dormi aci este cu neputinţă. A trebuit să plec luînd cu mine numai cenuşă şi cîteva hîrburi din vasele sacre ce au conţinut-o, şi silind să mă întorc unde rămăsese bagagiul şi restul companiei, spre a merge d-aci să ajungem, cît de tîrziu, la Peştera de sub obîrşia Ialomiţei, care era capătul excursiunii mele.

Aceasta s-a şi făcut, pentru că oricum omul coboară mai iute decît se suie, mai vîrtos pre un aşa alunecuş, şi curând am putut fi la ceilalţi ai noştri, spre a urma potecele la Schitul de la Peştera.

Din muntele Brânduşele am trecut în muntele Surlele, care în adevăr are un ecou mai mare decât ceilalţi munţi; …”. [pg. 268-271]

N.B. Cele două ilustraţii sunt reproduse după John Lubbock – ”Pre-historic times, as illustrated by ancients remains, and the manner and customs of modern savages”, Williams and Norgate, London, 1865, pg. 84 – fig. 98 şi pg. 85 – fig. 99, conform trimiterilor autorului.