Peştera cu Oalele – misteriosul dolmen de pe M. Lespezi (II)

”Jurnalul”¹ lui Teohari Antonescu oferă răspunsuri inedite la câteva întrebări rămase în lipsă de răspuns, despre mobilurile obsesiei ”megalitice” care tulbura epoca și despre soarta ”Peșterii cu Oalele”, misteriosului domnen popularizat de Bolliac:

[18]95 iunie 24 Sâmbătă, ora 5 seara

”A doua zi eram invitat pentru dejun la M[aiorescu]. … Când a venit M. am scos din buzunar ciobul găsit în jos de Sf. Lazăr, care poartă desenuri şi are tehnica particulară olăriei din epoca de piatră: «ştiţi d-le M. că Iaşii a fost locuit în epoca de piatră de oameni şi că acum 5000 de ani, adică 3000 a.Ch. arienii cutreierau părţile acestea. O probă o am la mine, uite ciobul acesta, care e caracteristic. Vezi d-ta, teoria mea expusă în Convorbiri se adevereşte pe zi ce merge». «Aşa este, ştii d-le A. că am citit, este o vreme, în N[ew] Freie Presse, o dare de seamă în care se spune că ossieticii care trăiesc acum în Caucaz au în legendele lor ştiri sigure că odată dânşii au clădit Iasy, după cum se vede în numele acesta, osieticii = Iasy». «Păi da, teoria mea, care am luat-o în parte din Schrader, cu deosebire că în loc de sudul Rusiei am admis Dacia (s.n.), pare că capătă o întărire însemnată din faptul dolmenelor. Se aducea un argument contra Daciei ca patrie primitivă ariană faptul că aici nu s-au găsit aşa monumente şi dolmenele sunt caracteristice mormintelor arice. Lucrul însă se schimbă: căutând să văd de nu cumva există şi la noi asemenea monumente, am găsit în Cezar Bolliac o relaţie făcută asupra unor pietroaie uriaşe puse în formă de casă pătrată, exact, zice dânsul, cu un dolmen din occident, reprezentat în John Lubbock. Eu o să mă duc vara asta acolo, voi face săpături oarecare şi de se adevereşte lucrul, atunci ce frumuseţe pentru părerea susţinută. Vezi d-ta d-le M., ac[eşti] dolmeni au cam raportul de vechime între ele următorul: cu cât ne depărtăm de la vest spre est, pornind de la Oc [eanul] Atlantic, cu atât monumentele ac[estea] conţin obiecte cu desenuri mai primitive; precum, de asemeni, dolmenele din Suedia sunt mai noi în raport la cele din Pomerania. Pe de altă parte ele sunt mai noi în Indii şi mai vechi în Caucaz, pentru ca să fie cele mai vechi în sudul Rusiei. Prin urmare se impune părerea că există un centru comun, aici în Europa, de unde au pornit clăditorii acestor morminte uriaşe. Şi la noi trebuie căutat ac[est] punct». «Crezi d-ta d-le A. ca numai ac[est] dolmen să fie în România?» «Nu, dar nu au fost observate altele. …». «Ai să scrii d-ta asupra acelui monument dolmen dacă-îl găseşti în fiinţă după cum afirmă Bolliac?» «Da, d-le M.»”².

Așadar. Sub influența filologului german Otto Schrader (1855-1919) – care-o va tampona mai târziu și pe Marija Gimbutas – Teohari Antonescu deturnase mai la sud, mai la noi în Dacia³, patria arienilor. Rămânea problema vestigiilor megalitice, considerate specifice acestei populații, care nu erau de găsit – ”nu au fost observate” – tocmai în ”patria” lor. De aici furor-ul lui Antonescu și ulterior al altora (vezi Densușianu) de a găsi ce nu era de găsit.

Antonescu se agață de ”dolmenul” raportat de Bolliac în 1870 (aici), și-i promite solemn lui Maiorescu să-l regăsească:

 ”Eu o să mă duc vara asta acolo, voi face săpături oarecare şi de se adevereşte lucrul, atunci ce frumuseţe pentru părerea susţinută”;

”«Ai să scrii d-ta asupra acelui monument dolmen dacă-îl găseşti în fiinţă după cum afirmă Bolliac?» «Da, d-le M.»”.

Nu este clar de ce ar fi contat câteva piese când pentru susținerea tezei sale ar fi trebuit să găsească mult, mult mai multe. Dar măcar să fie acolo, de sămânță…

Concluzia apare de la sine. Teohari Antonescu și-a continuat neabătut questa megalitică, a și publicat ce-a găsit (aici). Mai puțin despre ”Peștera cu Oalele”…

De loc întâmplător, ca soluție de compromis s-a mizat pe ”sculpturile megalitice” in-situ, fără relevanță științifică și forțat asimilate culturii megalitice clasice (documentată istoric și arheologic). Episodul se va repeta întocmai în anii ’70, pe marginea pretențiilor traciste ale vecinilor de la sud de Dunăre, bulgarii, care-și scoseseră la înaintare menhirele, dolmenele și cromlech-urile de care nu duceau lipsă.

Note: ¹Arhiva Muzeului de Literatură a Moldovei din Iaşi, fond 8569; ²Teohari Antonescu – ”Jurnal(1893-1908)”, Ed. Junimea , Iași, pg. 213-214; ³Teohari Antonescu – ”Dacia, patria primitivă a popoarelor ariane”, în ”Convorbiri literare”, nr. 5/1895 nr. 5, pg. 426-447.