Piramida holografică de pe Ceahlău (III)

Al treilea episod, al treilea material sursă. În primulele două a fost vorba despre o ”piramidă” fizică. Urmează inevitabila ”piramidă” holografică:

Nicolae și Elena Țicleanu – ”Piramida umbră”,

în ”Munții Carpați”, an III, nr. 12/1999, pg. 7-10 și 92-95.

Update: Transcrierea articolului:

Umbra piramidă

Nicolae și Elena Țicleanu

Elena și Dumitru Coman

The Pyramid Shadow

The Ceahlău Massif may be seen from hundreds kilometres. The form of mountain and the shadow leaved by the mountain, at the sunrise, in August, have aspect by pyramid. There are traces of habitation before 26,000 years. A holiday dedicated of Sun there are almost 5,000 years. A lot of data guide at the hypothesis that The Ceahlău Mountain served by model for the pyramids in Egypt. Acces from the Piatra Neamț and Vatra Domei towns.

• Ceahlăul putea fi zărit de la sute de kilometri • Tur de orizont de pe Vf. Toaca • Descoperirea din august 1998 • Sărbătoarea dedicată Soarelui • Urme de locuire de acum 24.000 ani • Centrul vechii civilizații europene

În urmă cu peste 270 de ani, în Descriptio Moldavie, Dimitrie Cantemir scria: ”Cel mai înalt dintre munți este Ceahlăul, care, dacă ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost tot atât de vestit ca și Olimpul, Pindul sau Pelias”…

”Înălțimea cea mare a muntelui se poate vedea mai cu seamă atunci când, pe timp senin, la asfințitul Soarelui, el poate fi zărit de la Cetatea Albă, cetate ce se află la șaizeci de ceasuri de drum depărtare, în întregime și atât de limpede, ca și când s-ar afla în apropiere, lucru care cu greu s-ar putea spune, după cum cred eu, chiar despre piscurile cele mai vestite”.

Deși din Cetatea Albă până în Ceahlău sunt 340 km în linie dreaptă, este probabil ca acest munte să ”fie zărit” de la o astfel de depărtare, dar numai în anumite condiții atmosferice, cu concursul unor fenomene optice ce se produc foarte rar. În mod similar, în unele dimineți senine, iarna, de la unele etaje superioare ale unor clădiri din nordul Bucureștilor se văd Munții Bucegi, deși sunt situați la peste 125 km spre nord nord-vest. Și în acest caz, uneori, imaginea este ireal de apropiată și clară, evident tot datorită unor fenomene optice ce se produc foarte rar.

Vizibilitatea de la distanțe neobișnuit de mari constituie caracteristica principală a Ceahlăului, definită foarte bine de I. Simionescu (1941), care menționa: ”Faima lui nu stă numai în amănunțita arhitectură a formelor de piatră, care au răscolit imaginația poporului; nu i-a stabilit-o numai impunătoarea-i înfățișare înălțându-se deasupra celorlalți munți învecinați, cât faptul că prin aceasta e în adevăr un far zărit de la mari depărtări”.

Contrastul de altitudine de 500-1000 m dintre platoul central al muntelui, mărginit de pereți verticali și culmile din jur este determinat de structura geologică: o stivă de conglomerate, groasă de peste 500 m, așezată peste o alternanță de marne, marnocalcare și gresii, ultimile tipuri de roci fiind mult mai puțin rezistente la eroziune decât primul. Prezența unor intercalații de gresii în masa conglomeratelor a determinat formarea unor trepte gigantice, ce dau muntelui aspect de zigurat. Cea mai de sus intercalație de gresie a dus la formarea Platoului central de la Lespezi, continuat spre sud până în Vârful Ocolașul Mare (1907 m) și spre nord până la baza piramidei Vârfului Toaca (1900 m).

Datorită faptului că Ocolașul Mare este înconjurat de pereți abrupți doar spre sud și est (foto 1), spre nord și vest pantele sale stingându-se lin în Platoul central, Toaca rămâne cel mai spectaculos vârf (foto 2), de formă piramidală, ridicat la peste 100 m deasupra platoului, de care este separat printr-o pantă puternic înclinată, totuși relativ ușor de urcat, dar în rest înconjurat de abrupturi amețitoare, pe care numai jnepenii și caprele negre se încumetă să se cațere. Dacă la toate acestea adăugăm că de jur împrejur, cât vezi cu ochii, toate vârfurile sunt mult mai mici, cele mai înalte fiind situate la 60 km spre nord nord-vest (Munții Căliman) și Ia 150 km spre sud (Munții Ciucaș), înțelegem de ce Ceahlăul, mai exact Vârful Toaca este un adevărat ”far” și de ce acesta constituie unul dintre cele mai performante puncte de belvedere din toți munții noștri. Călătorul ajuns pe Vârful Toaca are o senzație copleșitoare de suspendare între cer și pământ, de desprindere de lumea materială.

***

Într-o zi senină, un tur de orizont de pe Toaca oferă imagini de neuitat. De aici, spre est, la poalele muntelui se întinde, în toată splendoarea sa, oglinda Lacului Bicaz, sprijinită pe malul opus în culmile domoale ale Munților Stânișoara, ce alcătuiesc un imens arc de cerc, începând de la nord cu Vârful Bivolu (1529 m) și culmile de la nord de el, continuând cu culmi din ce în ce mai domoale spre est și terminând cu Vârful Cozmița (1015 m), spre est sud-est, unde se observă barajul de la Bicaz, o mică pată albă în imensitatea verde a culmilor acoperite cu păduri de molid.

Dincolo de Munții Stânișoara, spre nord-est și est, culmile mărunte ale Subcarpaților se pierd în pâclele ce acoperă luncile Moldovei și Siretului, iar spre est sud-est – peste Muncelul Pângărați (1153 m) – în depărtare se zăresc câteva blocuri din orașul Piatra Neamț, mărginit de Culmile Pietricica și Cemegura (850 m).

Peste aceste culmi, neguri albăstrii acoperă depresiunea Cracăului. Noaptea, pe aceeași direcție se văd luminile orașelor Piatra Neamț și Roman, ultimul aflat la 75 km de Toaca.

Muntele Sima (1119 m), situat la confluența Bistriței cu Bicazul, este ultimul bastion al Ceahlăului spre sud-est, direcție pe care mult mai departe, spre orizont, se ridică scurt Vârful Murgoci (1293 m) din Munții Goșmanului. Sectorul cuprins între direcțiile sud-est și sud este acoperit de Munții Tarcăului de unde mai evidente sunt Vârfurile Măgura Tarcăului (1492 m) și Ardeluța (1589 m), acoperite cu păduri nesfârșite de molizi și peticite ici-colo cu verdele gălbui al poienilor.

Spre sud, platoul de la poalele Vârfului Toaca mai cuprinde două mici vârfuri, Lespezi și Bâtca Ghedeonului și se termină în Ocolașul Mare (1907 m) printr-un abrupt de peste 300 m, dincolo de care, la peste 33 km, spre izvoarele Văii Dămucului, Creasta Lupului (1321 m) face trecerea spre Munții Ciuc.

Pe direcția sud sud-vest, la 22 km, Munții Suhard (1589 m), în dreapta și Munții Hăghimaș, în stânga, formează două spinări pietroase dispuse de o parte și alta a Cheilor Bicazului. Mult mai departe, peste Vârful Hăghimașul Mare (1783 m) se zăresc Munții Harghita, de origine vulcanică. Spre sud-vest, la peste 20 km depărtare se ridică Vârfurile Hagota (1603 m) și Licaș (1672 m) din Munții Giurgeului, iar în depărtări albăstrii se ghicesc piscurile din lavă încremenită ale Munților Gurghiu.

Sub Toaca, spre vest, se deschide un abis de peste 900 m în care se găsesc contraforturile muntelui: Piciorul Scurt, Piciorul Calului, Obcina Târșoasei. Tot aici, dar dincolo de Pârâul Pintec, încep Munții Giurgeu, cu Culmile Bâtca Rotundă, Beneșul Mare și Vârful Arcoza (1292 m), pe direcția căruia se află culoarul Mureșului dintre Munții Gurghiu, la sud și Munții Căliman, la nord, din care se observă doar golul alpin al Vârfului Iezerul Călimanilor (2031 m).

Munții Bistriței apar frumos aliniați pe direcția nord-vest, unde încep cu Măgura (1548 m) și continuă cu Grințieș (1756 m) și Budacu (1859 m). Spre nord nord-vest, prin spațiul larg săpat de Valea Bistriței, la 66 km, apar foarte clar crenelurile Rarăului (1663 m), cu Pietrele Doamnei, iar în stânga se ridică cocoașa inconfundabilă a Giumalăului (1857 m). Puțin mai spre dreapta de Vârful Rarău apar primele culmi din Munții Stânișoara, punctul nostru de plecare în turul de orizont.

***

În mod firesc, ca de pe orice alt vârf de munte, imaginile se modifică de la o clipă la alta, depinzând de poziția Soarelui, intensitatea luminii, puritatea atmosferei și multe altele, numai că de aici, de pe Vârful Toaca, la răsăritul Soarelui, în anumite condiții atmosferice, spre vest, poate fi surprins un fenomen unic: apariția umbrei – piramidă a vârfului – piramidă, fenomen nesemnalat ca atare până în prezent, înfățișat nouă în toată plenitudinea sa într-una din zilele lui august 1998.

În dimineața aceea am urcat spre vârf sub lumina lunii, în timp ce geana zorilor creștea văzând cu ochii. Sub noi, hăurile parcă neatinse dormeau încă sub marea de pâcle albe din care ițeau ici-colo insule solitare și negre ale piscurilor mai semețe. Lumina liliachie a orizontului pălea trecând în roz, apoi în auriu din ce în ce mai intens și, deodată, parcă printr-un salt imperceptibil, maiestuos și grav, discul roșu de aramă încinsă al Soarelui apare undeva departe, deasupra unei mări violacee. Totul a părut încremenit pentru un moment, fermecat de măreția unui nou răsărit pe Toaca, răsărit repetat de multe miliarde de ori dar totuși unic de fiecare dată.

Spre apus, o adevărată minune!… culmile sunt copleșite de umbra – piramidă (foto 3) a Vârfului Toaca, muntele – piramidă; mai clară, mai evidentă și mai misterioasă decât originalul! Nu-ți poți crede ochilor, ai sentimentul unei vedenii! Ca într-o imensă hologramă, umbra-piramidă se înfățișează privirilor: puternică, măreață, încărcată de semnificații. Culoarea sa albastru-întunecat este mult mai intensă și net deosebită de umbrele celorlalți munți. Spre stânga umbrei principale, jocul umbrelor și penumbrelor conturează cealaltă latură, mai luminoasă, a umbrei – piramidă, accentuând imaginea tridimensională a acesteia și sporindu-i autenticitatea și ezoterismul.

Încet, pe măsură ce astrul zilei se ridică, umbra – piramidă se retrage tăcută spre obârșie, văduvind culmile de taina sa, dar dăruindu-le sărutul soarelui, apoi treptat se ghemuiaște și dispare în chiar materia care i-a dat naștere.

Abia acum, gândind la această mirifică desfășurare, se ivesc înțelesurile ritualurilor solare perpetuate mii de ani pe acest munte, căruia tocmai Vârful Toaca, prin unicitatea sa, i-a conferit sacralitate. Astfel, după cum rezultă din cercetările noastre, umbra – piramidă se arată în toată splendoarea ei doar în prima jumătate a lunii august, când prelungirea liniei imaginare ce ar uni punctul de răsărit al Soarelui cu Vârful Toaca este perpendiculară pe fețele estice ale culmilor situate la apus de vârf. Aceste culmi paralele, orientate nord-sud, cu altitudini crescătoare spre apus, dispuse întocmai unor jaluzele, alcătuiesc un imens și ideal ecran pe care se proiectează uriașa piramidă, timp de 90 de minute, începând de la 30 de minute după răsărit.

Posibil ca tocmai acest fenomen optic, cu totul ieșit din comun, de natură să confere hierofanie prin însăși singularitatea și măreția sa (despre caracteristicile hierofaniei vezi M. Eliade. 1964) i-a determinat pe sacerdoții din vechime să fixeze ziua Muntelui Ceahlău în prima parte a lunii august. Această sărbătoare rituală dedicată Soarelui s-a menținut aici, probabil de peste cinci mii de ani.

R. Vulcănescu (1985; 360-61) considera că sărbătoarea Muntelui Ceahlău face parte din ”fondul ancestral al ascensiunii spre cer al românilor”; autorul relatează magistral, ca martor, ritualul urcării pe Ceahlău, când. în ajun, urcau pe munte patru buciumași, care o dată ajunși pe platou aprindeau patru focuri mari în cele patru puncte cardinale și buciumau îndelung. Era semnalul de urcuș pentru pelerinii (copii, femei, bărbați) de toate vârstele, veniți la poalele muntelui din apropiere sau din depărtări, cu toții îmbrăcați sărbătorește. Tăcuți și gravi, urcau la lumina făcliilor, din cele patru orizonturi, spre rugurile aprinse la vârf, iar o dată ajunși petreceau în jurul acestora până în zori, când, ”cum răsărea Soarele toți se ridicau în picioare cu fața la răsărit, ridicau mâinile spre Soare, apoi îngenunchiau și mulțumeau cerului că li sa dat prilejul să mai urce un an pe munte și să trăiască aceste clipe fericite de înălțare sufletească”.

O dată cu apariția creștinismului, sărbătoarea muntelui s-a împletit cu două mari sărbători creștine: Schimbarea la față, la 6 august și Sfânta Maria Mare, la 15 august, sincretism caracteristic ortodoxiei din țara noastră, fapt ce îi conferă un plus de sacralitate.

Desigur că aspectul perfect piramidal și grandoarea Vârfului Toaca i-a uluit întotdeauna pe cei care au văzut-o, iar sacerdoții au considerat-o hierofanie. În acest context, umbra – piramidă constituie un nou și important argument în sprijinul ipotezei noastre (N. și E. Țicleanu, 1997, 1998) conform căreia Vârful Toaca reprezintă un posibil arhetip al piramidelor din Egipt. Ipoteza se bazează, în primul rând, pe identificarea unor similitudini tulburătoare între parametrii geometrici ai Vârfului Toaca și cele trei tipuri de piramide de pe Valea Nilului, care – după G. Rachet (1997; 238) – sunt rezultatul unei ”evoluții inspirate a gândirii”. De asemenea, semnalăm credința în viața de apoi atât la locuitorii spațiului carpato-dunărean, cât și la egiptenii antici. Un alt argument indirect se referă la existența unor dovezi arheologice (vezi C. Preda și alții, 1994, 1996) privind numeroase locuiri străvechi în jurul muntelui și chiar pe acesta, prima fiind datată 24.000 Î.Hr.

După cercetările noastre se pare că însăși numele Pion, primul și cel mai vechi nume dat de localnici părții estice a muntelui, constituie un argument în sprijinul unor legături între locuitorii ariei est-carparice și lumea vechiului Egipt. Anterior, R. Vulcănescu (1985) și apoi N. și E. Țicleanu (1998) au considerat că Pion = Kion era numele vechi al Panaghiei, coloana de piatră înaltă de peste 70 m (foto 4), situată la nord-est de Vârful Toaca, posibil una dintre ”coloanele cerului” ale grecilor antici (= Kion ouranu), situate – după Homer (Odiseea) – pe un munte din țara ”divinilor pelasgi”.

Pornind de la interpretarea dată de L. Cueșdean (1998; 64) toponimului Pion (Pi + On = ”altarul lui Ion”), considerăm că numele era într-adevăr compus din două părți, dar cu alte semnificații corespondente în istoria Egiptului antic. În acest sens, după G. Rachet (1997), în Delta Nilului exista un oraș Pi-Ramses (= casa lui Ramses) și un altul, mult mai vechi, predinastic, numit Iun sau On (= coloana), pomenit și în Biblie (Ieș. 1.11.). Deci Pi + On ar însemna ”casa coloanei”, denumire perfect potrivită cu aspectul complexului Toaca – Panaghia (foto 4, 5). În acest caz este de presupus că numele Pion are o vechime cel puțin egală, dacă nu mai mare, cu sfârșitul perioadei predinastice a Egiptului (circa 4000-3300 î.Hr.), adică de peste 5000 mii de ani. Această vechime este posibilă dacă avem în vedere că în spațiul carpato-dunărean s-au păstrat, aproape neschimbate, numeroase oro- și hidronime majore cum sunt Carpatos (= Carpați), Alutus (= Olt), Maris (= Mureș), Ardessus (= Argeș) si altele, atestate în urmă cu peste 2000 de ani. De asemenea, se cunosc nume de localități vechi de aproape 2000 de ani, printre care Berzobiu (= Berzovia), menționat de împăratul Traian. Desigur, la păstrarea denumirii de Pion un rol esențial l-a avut faptul că muntele era considerat sacru și plasat într-o zonă greu accesibilă pentru viețuitorii din zorii istoriei.

Este cunoscut că în preistorie primele culte erau dedicate divinităților feminine, practică identificată atât în Egipt (vezi M.E. Matie, 1958), cât și în aria carpatică (vezi Gimbutas, 1989), iar reprezentarea hierofanică cea mai des utilizată în cultul Zeiței Mamă (Gea Mater) era coloana. Cultul coloanei este atestat arheologic în mai multe locuri din țară, de exemplu în templul de la Trușești (județul Botoșani) aparținând culturii Cucuteni A (circa 3700-3400 î.Hr.) și în templul de la Căscioarele (cultura Boian, faza Șpanțov, 4000-3800 î.Hr.).

În ambele arii comparate, cultului Zeiței Mamă i-a urmat cultul uranian al Soarelui, ale cărui simboluri au cuprins și coloana, prin transfer de sacralitate. Existența în cultura ceramicii cucuteniene (vezi D. Monah și St. Cucoș, 1985) a unor simboluri solare evidente (cercuri, crucea înscrisă în cerc, spirale și altele) precum și dispunerea concentrică, în câte 5-9 cercuri, a unor localități cu 1500-2000 de locuițe ale aceleiași culturi, ne determină să presupunem coexistența îndelungată pe aceste meleaguri a celor două culte, până în epoca bronzului (circa 2000-1150 î.Hr.) când, după M. Petrescu-Dâmbovița și alții (1995), ”trece pe primul plan adorarea forțelor naturii, în special a Soarelui”.

Acceptând etimologia propusă pentru Pion, se deschide posibilitatea unei noi etimologii a cuvântului piramidă, a cărei ”origine grecească este obscură”, după cum afirma G. Rachet (1997). Dacă acceptăm formarea acestuia din trei cuvinte Pi + Ra + Midă și că ultimul cuvânt pare să aibă origine comună cu actualul to made (= a face, în limba engleză), atunci traducerea ar fi ”casa făcută lui Ra”. În mod similar cărămidă (cf. DEX, 1975 ”din neogrecescul keramidi”), pornind de la Ka = suflet, suflare (limba egipteană), poate semnifica ”făcută cu suflarea lui Ra”, fiind cunoscut faptul că inițial, atât în Egipt cât și în Grecia cărămizile se uscau la soare.

Existența toponimului Pion, cu etimologia posibilă în cuvinte vechi egiptene și prezența în limba română a unor cuvinte în care Ra, Re (= zeul Soare la egiptenii antici), după L. Cueșdean (1998), poate avea acest înțeles (rază, rai, răsărit, mare, soare etc.), la care se mai adaugă piramidă, cărămidă și altele presupune existența unor cuvinte comune celor trei popoare antice: locuitorii spațiului est-carpatic, greci și egipteni. O astfel de posibilitate nu este exclusă; dacă ținem seama că, pe de o parte, la egipteni și la greci apar hiatusuri între paleolitic și neolitic (G. Rachet, 1970, 1997) și că, pe de altă parte, după același autor ”fenomenul de neolitizare a Europei septentrionale și occidentale se datorește țăranilor dunăreni”, există posibilitatea ca aceștia din urmă să fi influențat într-o oarecare măsură și neoliticul din Grecia și chiar din Egipt. Existența în spațiul carpato-balcanic a centrului vechii civilizații europene a fost susținută printre alții și de M. Gimbutas (1989). în același sens pare interesantă ipoteza emisă de M. Țicleanu și alții (1993) referitoare la plasarea ”patriei primare a zeului egiptean Thot” în aria Lacului Pannonic. Desigur, deocamdată, toate acestea reprezintă ipoteze de lucru, urmând ca prin intensificarea cercetărilor și accentuarea caracterului interdisciplinar al acestora să obținem răspunsuri mai clare privind valabilitatea lor.

În încheiere subliniem importanța noilor argumente, în special umbra – piramidă și stabilirea unei noi și posibile etimologii pentru oronimul Pion prin străvechi cuvinte egiptene, pentru susținerea ipotezei noastre (N. și E. Țicleanu, 1997, 1998) privind posibilitatea ca Vârful Toaca să fi fost arhetipul piramidelor din Egipt.

În acest fel, Ceahlăul (= Pionul), individualizat între munții ce îl înconjoară prin altitudine, morfologie spectaculoasă, peisaje, floră, legende, mituri și nu în ultimul rând prin existența umbrei – piramidă și legat de aceasta a unei sărbători rituale dedicată Soarelui, cu o vechime sigură de peste 2000 de ani și posibilă de peste 5000 de ani, constituie un obiectiv turistic deosebit de valoros și totodată un reper important în pre-, proto- și istoria ariei carpato-dunărene.

Desfășurarea optimă a cercetărilor noastre a fost facilitată de ajutorul prietenesc dat de profesorii Mihail și Camelia Alexandrina Mancaș din Piatra Neamț și de meteorologul Pavel Crețu de la stația meteorologică Toaca. De asemenea, mulțumim domnului asistent Mihai Popa pentru o sugestie dată pe parcursul redactării articolului.

Bibiografie

Cantemir, D. (1973, Descrierea Moldovei, Edit. Acad., București; Cueșdean, L. (1998), Zămislirea popoarelor, Edit. Karat, București; Dicționarul explicativ al limbii române (1975), Edit. Acad.. București; Eliade, M. (1964), Traité d’histoire des religions, Edit. Payot, Paris; Gimbutas, M. (1989), Civilizație și cultură, Edit. Meridiane, București; Matie, M.E. (1958), Miturile Egiptului antic, Edit. Științ., București; Monah D., Cucoș, Șt. (1985), Așezările culturii Cucuteni din România, Edit. Junimea, Iași; Petrescu-Dâmbovița, M. și alții (1995), Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Edit. Did. Ped. R.A., București; Preda, C. și alții (1994, 1996). Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României. I, II. Edit. Enciclop., București; Rachet. G. (1970), L’univers de l’archeologie: technique – histoire – bilan, Edit. Gerard și Co., Verviers; Dictionnaire de la civilisation egyptienne, (1997), Larousse, Paris; Simionescu, I. (1941), Prin munții noștri, Edit. Cartea Rom., București; Țicleanu. M. și alții (1993), Refletes des réalitées paléogéographiques prémésolitiques (préholocenes) du bassin Pannonique dans la tradition mythique européenne et ouest-asiatique, Actes du XII-e Congr. Int. Sci. Prehist. Protohist., Bratislava; Țicleanu. N. și Țicleanu, E. (1997), Similitudini tulburătoare între Vârful Toaca din Ceahlău și Piramida lui Keops, Asachi, Rev. de cultură, 103, VII, sept. 1997, Piatra Neamț; Munții Ceahlău. Posibil arhetip al unor vestite construcții antice, (1998), Rev. Munții Carpați, II, 6, București; Vulcănescu, R. (1985), Mitologie Română, Edit. Acad., București.