Probleme la direcție și la sistemul de frânare (TC-IV)

Trebuie operată o distincție fundamentală între fondul tradițional al superstițiilor, care se aseamănă unui strat sedimentar, și compostul cult, de dată recentă și adesea artificial. Primul, relativ stabil într-un cadru cultural dat, îi oferă fundația și-i împrumută elemente celui de-al doilea, mult mai dinamic și într-o continuă transformare.

O deosebire dramatică între cele două este dată de melanjul dintre elementele iraționalului modern și Teoria conspirației, de negăsit în formulele tradiționale.

Într-o eră a comunicațiilor rapide și a accesului aproape nelimitat la surse de informație, ideii de conspirație se construiește de la sine:

Se afirmă niște lucruri dificil sau imposibil de probat. Repetiția excesivă creează premizele ideii eronate – dar populare – că ”nu iese fum fără foc”. Și cum sursa flăcării nu poate fi găsită – în eventualitatea în care ea chiar există!-  apare nevoia conspirației, a tezei ascunderii ”adevărurilor tulburătoare”.

Schema este ciclică și se auto-alimentează, creându-și o viață proprie: informația circulă, se vorbește mult despre ea, capătă o existanță virtuală. Și cum nu se găsesc argumente pentru a-i dovedi valabilitatea, înseamnă că cineva a avut interes să le ascundă. Urmărind acest mecanism, nu se ajunge niciodată într-un punct mort: dacă subiectul se epuizează, prin recursul la interesul conspirației de a ascunde un anumit domeniu se introduce un subiect punctual nou, pe aceeași temă. Și așa mai departe, fără de sfârșit!

Cuplajul iraționalului cu Teoria conspirației se aseamănă cu o mașină ambalată, dar lipsită de sistem de frânare. Se jonglează pe trei paliere:

I. Publicul țintă își creează un mindset prin care se sugestionează că știe mai mult decât știe de fapt;

II. Sursele de autoritate ”oficială”, indiferent de gradul lor de implicare, sunt decredibilizate ca agenți ai conspirației;

III. Chiar și autoritățile din domeniu conspiro ajung să fie contestate dacă-și modifică, fie și nesemnificativ, discursul.

Cert este că un astfel de comportament creează o bulă de acceptanță, care elimină treptat atât contestatarii, cât și elementul neutru de raportare. În lipsa oricărui obstacol se creează o spirală ascendentă a auto-confirmării, care deja ne introduce într-un cadru (pseudo)religios.

Din acest motiv, mediul este ideal ca vector al propagandei. Dacă aceasta este ambalată discret printre temele comune, ea va fi preluată necritic, la pachet. Toată arta este ca mesajele să fie abil contopite, treptat, în masa de credințe, nemaiputând fi operată o departajare netă. Atunci ea va fi imposibil de contracarat prin mijloacele contra-propagandei obișnuite în cadrul grupului-țintă. Încercările de a contracara propaganda vor fi taxate ca un atac asupra sistemului de credințe; ea fi apărată până la capăt, cu prețul vieții și al rațiunii.