”Am folosit metoda critică potrivită pentru a analiza ceea ce mulți considerau doar gunoi cultural”.
Umberto Eco
1743. Templul megalitic de la Avebury (Marea Britanie) este descoperit de John Aubrey în iarna anului 1648. Pur și simplu, nici contemporanii și nici înaintașii nu-l remarcaseră, fiind cumva ascuns la vedere, în toată splendoarea. O paralelă s-ar putea face cu celebrul Sfinx din Bucegi, al cărui profil semnificativ a fost observat de-abia la începutul anilor ʼ30, deși mulți bucegiști îi dăduseră neștiutori târcoale.
În 1743, William Stukeley, un mason pasionat de antichitățile britanice, îi dedică o carte remarcabilă: ”Abury, a temple of the British Druids, with some others, described” (aici).
Din punct de vedere geomantic, reținem următoarele:
⦁ Conceptul de ”templu natural”, o noțiune pe care un prieten al nostru o consideră un fel de revelație proprie. A întârziat niște sute de ani:
”Într-adevăr, au făcut temple uriașe de coloane imense în colonade, ca o mică pădure; sau vaste concavități de cupole pentru a reprezenta cerurile; ei au făcut coloși gigantici pentru a-și reprezenta zeii; dar druizilor noștri britanici le-a fost rezervată onoarea unei idei extinse și execuția ei. Ei au făcut câmpiile și dealurile, văile, izvoarele și râurile să contribuie la formarea un templu cu o lungime de trei mile. Ei au marcat o țară întreagă cu amprenta acestui caracter sacru, și asta de cea mai permanentă natură. Templul de aur al lui Solomon a dispărut, mândra structură babiloniană a lui Belus, templul Dianei de la Efes, cel al lui Vulcan din Egipt, cel al lui Jupiter Capitolin, au pierit și au fost șterse, în timp ce Abury, îndrăznesc să spun, mai vechi decât oricare dintre ele, cu foarte puține ani în urmă, la începutul acestui secol, exista în întregime; și chiar și acum, au rămas suficiente urme, prin care putem învăța noțiunea perfectă a întregului”;
⦁ Tratează edificiul și împrejurimile la nivel simbolic, evidențiind cercul și șarpele, cu variațiile lor înaripate (zburătoare).
Prezentarea lui Stukeley a fascinat publicul și a deschis calea unor noi cercetări. Găsim în lucrare elemente care, deși doar în stare de germene, vor deschide noi orizonturi interpretative în a doua jumătate a secolului XX. Astfel, șarpele trecut prin cerc va inspira, în lectură alchimică, punctul de intersecție și influență reciprocă a forțelor cosmice și telurice, dar și relația dintre farfuriile zburătoare (ați citit bine!) și rețeaua de curenți subterani. Mai mult chiar, fraza ”Aici vedem respectul sacru acordat șerpilor din China până în Marea Britanie” va constitui fundația pe care s-au legat rețelele Ley de Feng Shui și acupunctură în melanjul intercultural New Age. Anno Domini 1743.
1870.Nu se cunosc foarte multe date despre viața și teoriile englezului William Henry Black (1808–1872), funcționar public, colecționar de antichități, pastor baptist de Ziua a Șaptea. Deși intenționa, a murit înainte să-și publice opera și manuscrisul pare pierdut. S-a păstrat sinteza1 unei comunicări ținute de acesta la Hereford, în 6 septembrie 1870, cu ocazia Congresului British Archaeological Association.
Plecând de la observații de teren, puține, multe, câte or fi fost nu știm, H. W. Black tinde să vadă în ele ”rezultatul regulii, metodei, ordinii, legii și științei”. Într-un rezumat cu granulație mare, de vreme ce detaliile lipsesc:
⦁ Teritoriul este acoperit de un sistem de axe care unește vechile monumente:
”Există monumente care marchează mari linii geometrice, linii ce acoperă întreg vestul Europei, trecând dincolo de Britania spre Irlanda, Hebride, Shetland, Orkney, până la Cercul Arctic. Toate aceste linii au fost trasate după un principiu pe care am avut norocul să-l descopăr”.
⦁ Acest sistem desăvârșit și instituționalizat în Imperiul Roman, are o origine mult mai veche și avea un rol complex: era în același timp o rețea primitivă de triangulație, un sistem de orientare în teritoriu și un set de marcare a hotarelor:
”Însă vechii autori nu greșeau în privința longitudinii, deoarece metoda lor era aceasta: își acopereau teritoriul cu monumente aflate într-o strânsă relație geometrică unele cu altele”;
”Am avut plăcerea să expun câteva dintre aceste mari linii pe Credenhill, pentru a explica scopul în care a fost folosit acel deal. Pe vremea împăratului Maximus sau în jurul acelei epoci, Britania romană a fost subdivizată în mai multe provincii mai mici. Această parte a țării a devenit o astfel de mică provincie. Era necesar să existe un punct central de observație de unde să pornească liniile de măsurare spre provinciile vecine. Acest centru este Credenhill. Dar acest sistem este mai vechi decât Imperiul Roman și are o extindere mult mai largă. El există în India, China și în provinciile din Orient, toate fiind împărțite în mod asemănător. Din câte monumente au fost descoperite, cele mai vechi hotare care există sunt perfect analoage celor din această țară”.
⦁ Deși autorul pornește de la rolul utilitar al tumulilor, integrează și monumente de importanță secundară:
”La fel și în cazul crucilor, adesea reconstruite în Evul Mediu, de pildă, Crucea Albă (White Cross): nu contează cine a reconstruit-o; o cruce se afla acolo încă din vremea împăraților romani. Sunt multe asemenea exemple. Știm din istorie că împăratul Constantin și alți împărați au ridicat cruci în diverse părți ale imperiului; iar măsurătorile mele arată că un reper de hotar trebuie să fi existat acolo”.
⦁Pe baza observațiilor enunțate, și aici tindem să identificăm un scop în sine, se afirmă continuitatea populațiilor în teritoriul de referință:
”… hotarele tuturor orașelor și vechilor târguri din această țară, așa cum au fost ele stabilite în 1832, pot fi testate prin măsurile romane. (…) În târguri, domenii și parohii, lucrarea lor a fost atât de durabilă, încât patrularea hotarelor fixate de ei s-a păstrat în cele mai multe cazuri exact ca în vremea romană; astfel încât abaterile sunt rare și se explică mai ales prin acte parlamentare sau schimburi de proprietăți făcute de oameni care nu știau ce prejudicii cauzează. Dar peste tot unde a existat o continuitate neîntreruptă, unde nu știm nimic contrar, reiese că fiecare punct s-a păstrat exact cum l-au trasat romanii”.
Există dovezi2 circumstanțiale care statuează influența indirectă avută de H. W. Black asupra lui Alfred Watkins, pionierul Liniilor Ley.
Note1Journal of the British Archaeological Association, 27, 268–274 (1871). Extrasul, republicat în ”British Geomantic Pioneers 1570–1932”, ed. Nigel Pennick (ed.), Institute of Geomantic Research, Bar Hill, Cambridge, 1982, a primit numele de împrumut ”Boundaries and Landmarks”; 2David Adams, The Black–Watkins Connection, în Journal of Geomancy, vol. 2 no. 2/ian. 1978.
1911.Walter Y. Evans Wentz (1878-1965) a fost un antropolog de obediență teosofică, cunoscut de yogiștii dâmbovițeni pentru scrierile sale tibetane. Printre altele, a studiat la Oxford mitologia celtică. Teza sa, ”The fairy-faith in celtic countries” (aici), publicată în 1911, este un amestec bizar de etnografie, ocultism și paranormal.
Găsim în carte anumite pasaje de interes geomantic, aflate sub directa influență a lui W. B. Yeats (membru de marcă al HOGD) și a unei clarvăzătoare (numită abscons ”Mrs. X”):
⦁ ”se pare că există anumite locuri favorizate pe Pământ, unde forțele sale magnetice și chiar mai subtile sunt cele mai puternice și cel mai ușor de simțit de persoanele sensibile”1;
⦁ ”și din acest motiv, (enunțat anterior, locul prezentat- n.n.), a fost probabil selectat de către vechii săi preoţi-constructori ca mare centru al practicile religioase, pentru celebrarea misterelor păgâne, pentru adunările tribale, pentru observații astronomice și, foarte probabil, pentru a stabili şcoli în care să se educe neofiţii pentru preoţie”2;
⦁ Controlul unui astfel de centru psihic, însemna controlul psihic asupra întregii regiuni3;
⦁ ”Un mistic irlandez și un clarvăzător de mare putere, cu care m-am întâlnit și am discutat de multe ori detaliile credinței în Zâne, consideră «cărările» sau «trecătorile» zânelor adevărate artere magnetice, ca să spunem așa, prin care circulă magnetismul pământului”4;
⦁ O clasificare ”psihică” (un fel de sinteză a informațiilor obținute prin clarvedere – n.n.) a ființelor spectrale în cinci categorii: ”(4) «Oamenii buni» sunt ființe înalte și frumoase, la fel de înalte ca noi înșine (…) Ei direcționează curenții magnetici ai pământului”5.
Sintetizând: locuri antice de concentrare a energiilor telurice, care asigură controlul maselor umane și suprafețelor geografice prin medierea căilor de distribuție, amintindu-se vag și niște entități specializate.
Note 1,2,3Walter Y. Evans Wentz, , ”The fairy-faith in celtic countries”, Henry Frowde Oxford University Press, 1911, p. 14; 4Idem, p. 33; 5Idem, p. 243.
1952. George Hunt Williamson, personalitate controversată, aventurier și pionier al ”farfuristicii”. Un om complex, cu o biografie sinuoasă, marcată încă de numeroase pete albe. Căzut pe nedrept, dar probabil nu gratuit, în uitare.
”Revoluţia este precum Saturn, îşi devorează propriii copii!”, zicea odată Pierre Victorin Vergniaud. Iar Williamson a fost o victimă indirectă a propriilor intreprinderi ”revoluționare”.
A fost unul dintre primii contactați (contactee), care au reușit sau au pretins că se află în comunicare cu extratereștrii. A folosit mai multe procedee și cei care sunt familiarizați cu practicile spiritiste vor ridica o sprânceană:
”În diferite etape ale recepționării mesajelor următoare, ne-am modificat metoda de contact la cererea inteligențelor din spațiu. După cum s-a menționat mai sus, primul nostru contact a avut loc prin scriere automată, folosind o coală de hârtie și un creion. A doua metodă a fost adoptată pentru a ne ușura munca și pentru a accelera transmiterea cuvintelor. Am luat o coală mare de hârtie de ambalaj obișnuită și am desenat pe ea literele alfabetului și cifrele de la 1 la 10. Nici această metodă nu s-a dovedit complet satisfăcătoare, așa că am realizat ceea ce am numit ulterior «tabla». Aceasta conținea aceleași litere și cifre, plus cuvintele «Da» și «Nu», precum și un semn plus pe partea dreaptă și un semn minus pe partea stângă. Aceste semne indicau pozitiv și negativ.
Această metodă era mult mai ușoară decât să ținem un creion o perioadă lungă de timp. Un pahar de sticlă era întors cu gura în jos și folosit ca «indicator». Se mișca pe suprafața hârtiei cu destulă ușurință. Deoarece literele și cifrele erau acum aranjate într-o formă circulară, transmisia mesajelor a fost mult accelerată”1.
Așadar scriere automată, o placă Ouija artizanată, telepatie. A încercat/reușit să comunice cu ET chiar și prin… Codul Morse. Cartea sa ”The Saucers Speak!”2 grupează numeroase mesaje ”recepționate” de el și de alții, în perioada3 august 1952 – februarie 1953.
În ceea ce ne privește, reținem din cartea sa ”The Saucers Speak!” două comunicări:
”23 august 1952, 5.18 p.m.
Nah-9 vorbește: «(…) Noi nu zburăm așa cum înțelegeți voi zborul, ci plutim sau alunecăm de-a lungul liniilor de forță magnetică. Nu avem nevoie de combustibil. Funcționăm într-un Câmp Electromagnetic Rezonant, exact cum o fac corpurile planetare».”4
”La ora 6:30 p.m. a fost stabilit un nou contact prin tablă.
«Aici Ankar-22 de pe Jupiter. Jupiter este centrul de cercetare mentală al acestui Sistem Solar. Vom continua să vă ajutăm. Pe Pământul vostru există anomalii magnetice. Oamenii voștri de știință se întreabă de ce cad meteoriții într-un anumit tipar și în locații specifice din lume. De asemenea, se întreabă de ce marile civilizații se găsesc acolo unde se găsesc și meteoriții. Răspunsul este simplu. Anomaliile atrag meteoriții, iar aceste aceleași anomalii amplifică influxul Universal din spațiul cosmic. Prin urmare, veți găsi condiții de viață mai bune, artă și muzică mai rafinate în aceleași locuri unde găsiți meteoriții».”5
Prima leagă sistemul de propulsie, implicit de alimentare al OZN-urilor de câmpul magnetic terestru. A doua, este sămânța unei teorii ventilate până-n ziua de azi, cu pretenții de scientificitate. După cum vede, de pe… Jupiter.
Dar să nu exagerăm.
”Trebuie doar să ne amintim cât de dificil este să stăpânești arta scrisului pentru a înțelege că, în toate cazurile, este necesară cooperarea propriei minți a individului – deși nu neapărat a conștiinței sale. Scrierea automată a fost adesea produsă, în mod demonstrabil, de către medici, din subconștientul pacienților; și este rezonabil să concluzionăm că subconștientul mediumului este activ atunci când o astfel de scriere este impulsionată de un comunicator exterior.
Cercetătorii din domeniul fenomenelor psihice au susținut că această scriere poate proveni fie din subconștientul mediumului, fie de la o entitate fără corp. Dacă acest lucru este adevărat, atunci putem înțelege cum telepatia, sub forma scrierii automate, ar putea fi realizată între două ființe vii aflate pe același plan de existență, dar situate în zone foarte îndepărtate. Distanța, fie ea de două mile sau două milioane, nu ar reprezenta un factor important”6.
Williamson amintește rolul minții umane și a palierelor sale, lăsând să se înțeleagă că sursa mesajelor ar putea fi internă. Ceea ce e mai rezonabil.
Note 1George Hunt Williamson, The Saucers Speak, Neville Spearman, London, 1963, din care cităm în continuare. P. 45; 2Prima ediție, George Hunt Williamson & Alfred C. Bailey, New Age Publishing, Los Angeles, USA, 1 februarie 1954; 3GHW, op. cit., p. 13; 4Idem, p. 59. NAH-9, ”Liderul Grupului Solar X, un grup de contact de pe Planeta Neptun”; 5Idem, p. 98; 6Idem, p. 44.
1953. ”Întregul Omnivers are o natură magnetică; chiar și cultura este influențată de legile magnetismului”1. (George Hunt Williamson)
Trebuie avut în vedere că autorii de gen folosesc adesea termeni științifici uzuali cu un înțeles propriu, nou și adesea obscur, nedefinit corespunzător. Pentru că, nu-i așa, puțină incertitudine nu strică, mai ales că ea împiedică verificarea afirmațiilor. Vorba ceea, paza bună…
Nici George Hunt Williamson nu face excepție:
”Când am menționat anterior un câmp sau un vortex electromagnetic, ne refeream la a Patra Mare Forță Primordială, sau Câmpul Electromagnetic Rezonant (RMF), despre care știința actuală nu știe nimic, deși bănuiește existența lui”2.
Întărind confuzia, acestei energii/forțe i se dă o componentă tradițională, pe vechi așadar:
”Tradiția străveche afirmă existența unei fântâni a vieții în adâncurile Pământului și la Polul Nord. Este «sângele» Pământului, curentul electro-magnetic care circulă prin toate arterele sale; și despre care se spune că este depozitat în «buricul» Pământului”3.
Aceste RMF-uri pot fi generate articicial, iar farfuriile zburătoare le folosesc pentru tracțiune:
”Deoarece Câmpurile Electromagnetice Rezonante se găsesc pretutindeni în Omnivers, ele interacționează între ele, și doar o Farfurie Zburătoare sau o navă spațială dotată cu un RMF artificial și controlat poate călători în mod interstelar”4.
Treabă serioasă, de vreme ce-o susțin și deja celebrii cercetătorii britanici. De 1 Aprilie:
”De la Laboratoarele Delawarr din Oxford, Anglia, vine următoarea informație: «Am reușit să materializăm particule de energie într-un câmp magnetic controlat și suntem de acord că materializarea ”farfuriilor zburătoare” în anumite puncte ale câmpului magnetic al Pământului este pe deplin posibilă». (B.S.R.A., CQC-B-7, 1 aprilie 1954)”5.
Următoarea secțiune merită însă toată atenția, deoarece formulează teoria, pe atunci originală, a magnetismului cultural:
”Înainte de a încheia, este firesc să discut ceea ce consider a fi cea mai mare descoperire în domeniul științelor antropologice. Oamenii de știință s-au întrebat de mult: ce este cultura? Ce constituie cultura? De ce cultura?
Cosmetologia este numită știința care se ocupă cu efectul fenomenelor cosmice asupra vieții. Dacă o privim din perspectiva magnetismului și a efectelor acestuia asupra umanității și culturii, ea devine, într-un fel, o știință a magnetismului cultural.
În The Saucers Speak!6, o inteligență spațială a spus: «Pe Pământul vostru există anomalii magnetice. Oamenii voștri de știință se întreabă de ce cad meteoriții într-un anumit tipar și în locații specifice din lume. De asemenea, se întreabă de ce marile civilizații se găsesc acolo unde se găsesc și meteoriții. Răspunsul este simplu. Anomaliile atrag meteoriții, iar aceste aceleași anomalii amplifică influxul Universal din spațiul cosmic. Prin urmare, veți găsi condiții de viață mai bune, artă și muzică mai rafinate în aceleași locuri unde găsiți meteoriții».
În geologie, o anomalie reprezintă o abatere de la atracția gravitațională normală, așa cum este ea calculată pentru un anumit punct de pe suprafața Pământului. Oamenii de știință spun că, atunci când este pozitivă, această anomalie indică prezența unui material foarte dens sub suprafață; iar când este negativă, a unui material foarte ușor. Exemple de astfel de anomalii magnetice sunt: Vortexul din Oregon; Locurile Misterioase din Santa Cruz, San Jose, Guerneville și Los Gatos, California; locul misterios din St. Augustine, Florida; și alte locații cunoscute în diverse părți ale Statelor Unite. Există numeroase vortexuri în Valea Ojai, altele în Canada, în Mexic etc. Oamenii de știință care au investigat aceste ciudate anomalii au concluzionat doar că nu știu absolut nimic despre cauzele efectelor vizuale bizare și ale altor distorsiuni ce apar în acele zone.
O anomalie are propriul său vortex, care este un sub-vortex al RMF-ului Terrei. Anomalia acționează ca un radio universal, pentru că amplifică tot ce vine din spațiul cosmic. Persoanele foarte sensibile au experiențe neobișnuite când pătrund într-o zonă cu anomalie. Capacitatea lor de recepție se intensifică într-un mod uimitor. Dacă omul de pe Pământ dorește să comunice cu alte planete, ar trebui să își instaleze echipamentul într-unul dintre aceste vortexuri!â
Una dintre laturile interesante ale studiului meteoriților este distribuția lor pe suprafața Pământului. Dacă privim o hartă mondială care arată distribuția meteoriților de fier, observăm imediat că acolo unde cad meteoriți există mari civilizații sau popoare extrem de civilizate. Așa cum s-a menționat anterior, acest lucru se datorează faptului că meteoriții sunt atrași de anomalii, iar aceste anomalii sunt amplificatoare ale cunoașterii Universale, care pătrunde neîncetat în tot spațiul sub forma «muzicii sferelor». Marile centre culturale se află deasupra sau în apropierea acestor anomalii! Cei care trăiesc în astfel de zone sunt receptori ai acestei cunoașteri universale, iar ea se manifestă prin mari opere de artă, muzică, literatură, realizări științifice, arhitectură, filosofie etc. În funcție de vibrația în care operează un individ, el va crea în unul dintre aceste domenii.
Iată, în sfârșit, răspunsul la întrebarea: De ce cultura? Studii atente ale hărților geologice corelate cu numărul cazurilor de cancer din diferite regiuni l-au condus pe Brunler7 la concluzia că radiația (acțiunea vortexuală?) a Pământului are un rol important în această boală. Așadar, tot ce face, gândește, spune sau creează omul este de natură magnetică! Magnetismul este cu adevărat «Eu Sunt-ul Universal».
Un studiu al principalelor falii tectonice ale Pământului arată, de asemenea, că dezvoltarea culturală urmează aceste linii, deoarece de-a lungul lor se găsesc anomalii magnetice, dar și vulcani. Urmăriți liniile de falie pe harta mondială din Placa II și observați unde traversează zone de mare avans cultural. Nu înseamnă neapărat centre „civilizate”. Popoarele native au creat multe lucruri culturale remarcabile, care nu au fost niciodată egalate de civilizația modernă.
Numeroasele întrebări complexe legate de originea anumitor trăsături culturale pot primi răspuns prin investigarea zonelor cu anomalii, care urmează liniile de falie ale Pământului. Este interesant de notat că cele Șapte Shangri-La sau cele Șapte Mari Orașe Ascunse, menționate de Brown Landone8, se află direct deasupra unor linii de falie majore ale Terrei! Orice centru de adevăr cosmic care păstrează înțelepciunea antică ar trebui să fie situat într-o astfel de zonă. Locuitorii săi ar avea nevoie de calitățile de amplificare ale anomaliei pentru a-și putea continua cercetările metafizice superioare în calitate de maeștri”9.
Într-o formă simplificată, teoria magnetismului cultural a fost aportată și popularizată la un alt nivel de francezul Robert Charroux. Desigur, fără a-și cita sursa de inspirație. Prin el, ea a devenit cunoscută și în România. Deși explicațiile lui Williamson pot părea (sau chiar sunt!) puerile, legătura dintre falii tectonice, seismicitate, vulcanism și arealul marilor civilizații se susține.
Cum am arătat deja, la Williamson, magnetismul, electro-magnetismul și gravitația par noțiuni interschimbabile. Cu o mare probabilitate, ideea de geo-vortexuri energetice (identificabile prin radiestezie), devenită bun comun în cadrul corpusului New Age, identificabile prin radiestezie, îi aparține.
Note1George Hunt Williamson, Other tongues, other flesh, Akoshin Baba Production, 2005, p. 5-6. Este ediția din care cităm în continuare. Prima ediție: Amherst Press, Amherst, Wiscounsin, 1953; 2,3,4,5Idem, p. 24, respectiv 28, 29, 30; 6Vezi capitolul precedent; 7Este vorba de Dr. Oscar Brunler (1892-1952); 8Este vorba de Brown Landone (1847-1945), exponent de frunte al mișcării New Thought și YMCA. Cel mai probabil, trimiterea este la cartea acestuia, ”The Prophecies of Melchizedek in the Great Pyramid and the Seven Temples” (NY, 1940); 9GHW, op. cit., p. 31-33.
II. PE CULMILE KOGAIONONULUI
1988. ”Rezultatele cercetării care fac obiectul acestei lucrări au fost prezentate în public (iniţial într-o formă artistică – sub titlul Pe culmile Kogaiononului), începând din 15 martie 1988, textul fiind publicat integral în revista Arca nr. l şi nr. 2, din 15 mai, respectiv 1 august 1990”:
În biserică, domnișoara Pănculescu (n. 23.04.1946) a fost încreștinată cu frumoasele prenume Cristiana Georgeta. Nu știm de ce-și zice altfel decât a adus-o preotul în fața lui Dumnezeu. Singura referință creștină din ”Pe culmile Kogaiononului” este pasagera trimitere la ciclul Graalului. În schimb, extinderea postdecembristă ”Taina Kogaiononului. Muntele sacru al dacilor” ne face să credem că mesajul Sfinxului, Kogaiononului sau a ce-i mai vorbește domnișoarei în cap are o variabilitate adaptivă. Iar pentru naivii care cred într-o schimbare la față prin înduhovnicire, pagina de FB a cucoanei spune cu totul altceva.
1994.După câte cunoaștem, Emil Străinu a produs prima apariție în volum a teoriilor domnișoarei Cristiana Pănculescu. Ca-ntre colegi de serviciu (au lucrat o vreme în aceeași instituție). Redăm mai jos capitolul dedicat din cartea OZN. Universuri paralele. Este vorba de un rezumat, mai mult sau mai puțin exact sau relevant:
”Centrul energetic-informațional al Terrei se află în Bucegi
Emil Străinu
În Bucegi, în apropierea vârfului OMU, se află cel mai important Centru energetic – informaţional natural al Planetei. Aceasta este părerea cercetătoarei Cristina Pănculescu din Bucureşti.
Iată în esenţă câteva lucruri despre aceasta teorie.
Existenţa «Centrului» este semnalată de toate tradiţiile străvechi. Astfel, în ezoterismul musulman este «Muntele Polar» sau «Muntele QAF». În India şi Tibet i se spune Shambala sau Muntele Meru. În occident se vorbeşte de «Monsatvat» sau «Sediul Graalului» – «acolo unde timpul se preface în spaţiu». La chinezi este «Muntele Tai» – sediul nemuritorilor. El se mai regăseşte şi sub denumirea de «Axis» sau «Cardines Mundi», «stâlpul cerului», «piramida cosmică». În creştinism este «crucea» sau «arborele vieţii».
Acest Centru are proprietăţi cu totul speciale. În lucrarea pe care autoarea a elaborat-o în urma acestor cercetări (finalizate în 1988), sunt descrise o serie de efecte energetice speciale ale centrului în cauză – surprinse pe peliculă foto, electronografice şi mostre de rocă cu proprietăţi stranii, prelevate de pe vârful respectiv. Aceste probe confirmă pe parcursul lucrării (deosebit de vastă) activitatea Centrului.
Structura energetică a Terrei este mult mai complexă decât se crede. Centrul energetic din Bucegi este cel mal important, însă nu este singurul. Mai există şase centri energetici de primă importanţă (pe lângă mulţi alţii secundari), care sunt în corelaţie cu acesta, şi este posibila localizarea lor pornind de la cel din Bucegi. Acest «centru», precum şi toţi ceilalţi centri secundari sunt cheile care vor da acces «Omului Mare» care este Umanitatea la oceanul infinit al energiei şi informaţiei cosmice.
Pentru întreaga structură a universului nostru, există o cheie. Această cheie apare în tradiţie sub denumirea de Axis sau Cardines Mundi, care nu reprezintă altceva decât locul geometric al centrelor tuturor structurilor macrocosmice ale Universului nostru şi în acelaşi timp locul geometric al tuturor universurilor. Există un sistem energetic – informaţional natural, în care tot este în contact cu totul, făcând posibilă comunicarea şi schimbul, în realitate, Centrul din Bucegi reprezintă o adevărată «poartă» de ieşire din universul terestru, el constituind punctul planetei Pământ plasat pe acest loc geometric de conexiune universală.
Prin proprietăţile pe care le are acest centru ar rezulta că timpul (a patra dimensiune terestră), poate fi abolit, deci poate fi controlat, şi în acest caz, viteza luminii încetează de a mai fi o barieră în calea omului spre cosmos.
În urma cercetărilor a rezultat că acest centru are o activitate (prezentând maxime şi minime) ciclică, cu perioada de un an. Din datele furnizate de tradiţii, rezultă că aceste cicluri anuale sunt înscrise în nişte cicluri mult mai mari care se întind pe milioane de ani. Un ciclu complet, în tradiţia vedică, se regăseşte sub denumire de Mahayuga. Un ciclu Mahayuga se compune din patru yuga sau vârste ale umanităţii. Aceste patru perioade nu sunt egale. O serie de argumente pledează pentru ipoteza că începând cu anul 1986 intensitatea activităţii centrului a depăşit «pragul de latenţă», urmând şi în prezent o creştere accelerată.
Zonă care conţine acest centru este Sanctuarul principal al Kogayonului, deci, Muntele Sacru al dacilor. Găsindu-se în Bucegi, el se compune din trei trepte supreme de iniţiere, la care se adaugă altele douăsprezece, superioare şi numeroase trepte inferioare de «învăţătură», accesibile numai iniţiaţilor.
Strămoşii noştri nu au ales întâmplător acest munte. Ei cunoşteau existenţa acestui Centru, precum şi legile care guvernează funcţionalitatea lui. Chemaţi de Sfinx strămoşii noştri ştiau a se face nemuritori. Aceste legi pot fi redescoperite.
Teoria prezentată de Cristina Pănculescu la televiziune, radio şi în presă a suscitat un viu interes, cercetători de renume din întreaga lume arătându-se interesaţi de «straniile fenomene» din munţii noştri”1.
Note 1Emil Străinu, OZN. Universuri paralele, Editura UMC, București, p. 43-44.
1980. ”N-am identificat încă nici una din peşterile de pe vârfurile munţilor unde era adorat (Zalmoxis – n.n.), cu atât mai puţin marele său sanctuar Kogaionon de care vorbeşte Strabon. (…) Investigaţiile de ultimă oră ne dau tot mai mult certitudinea că Olimpul geto-dacic este situat în munţii Bucegi, inclusiv Kogaiononul despre care ne dă detalii Strabon (în ”Geografia”, VII, 3, 5), în zona sacră a centrului de cult zamolxin din Bucegi aflându-se numeroase altare, Babele, Sfinxul, ”Peştera”. Zona sacră este încadrată în triunghiul ale cărui vârfuri sunt marcate de Omul, de Zamora şi de Tâmpa, concordând cu descrierea strabonică”1.
Fragmentul de mai sus a văzut lumina tiparului în revista doljeană ”Ramuri”. Autor? Prietenul nostru, Ion Pachia Tatomirescu. Anul? 1980!
Câteva rânduri ieșite de sub plumbul tiparului veștejesc pretențiile unei domnișoare amnezice, cum că ea este prima și la acea vreme singura care plasa Kogaiononul în Bucegi, în urma unor cercetări debutate în… 1984. De altfel, în prezentarea lui Ion Pachia Tatomirescu găsim și alte elemente ”brevetate” ulterior de cucuiata duduie.
Cât despre ”investigațiile de ultimă oră” la care se face trimitere, recunoaștem influența maiorului Florin Olteanu (†). I-am publicat opera de căpătâi în cadrul efortului nostru de recuperare și conservare a memoriei culturale (”Triunghiul sacru. Centre de cult religios păgân la geto-daci”, Editura Nobiscum Deus, București, 2022, aici).
Cele de mai sus nu înseamnă că negăm sau minimalizăm în vreun fel contribuțiile reale (numeroase am spune!) ale domnișoarei Cristiana Georgeta Pănculescu în relația Bucegi – Kogaionon.
Pentru conformitate, în facsimil, articolul lui Tatomirescu din ”Ramuri”, aici.
Note 1Ion Pachia Tatomirescu, ”O ipoteză asupra spațiului spiritual”, în ”Ramuri” (Dolj), nr. 8(194)/15.08.1980, pg. 11
1943. Pe o binecunoscută centură socială, dna. Gina Ciobanu, o apropiată a Cristianei Pănculescu, îi răspunde unui nedumerit despre centrii energetici ai Terrei, Bucegi, cercetările ei împreună cu domnișoara și receptarea lor de către public. Alăturăm câteva comentarii și dezvoltăm subiectul.
Formularea este paradoxală, despărțind acești centri de resimțirea manifestă a unor energii asociate lor. Posibil, fie! Într-adevăr, oamenii de munte au rar asemenea idei; ele aparțin mai degrabă celor care n-au de-a face cu înălțimile.
Unde nu putem fi de acord: ”Înainte de decembrie 1989 nimeni în afară de Cristina Pănculescu nu a scris despre centrii energetici ai Terrei”. Bănuim că se referă la spațiul românesc, de vreme ce chiar autoarea își plasează inspirația în publicistica francezului Robert Charroux. (Ar mai fi niște pasaje din Eliade…). Dar nici în privința priorității autohtone n-are dreptate.
Dăm cuvântul lui G. Lungulescu:
”Când Annie Besant, în aceeaşi măsură şefa teosofiei mondiale şi a unei asociaţii oculte femenine, cu vădit caracter anticreştin a crezut că poate afla în cercurile marilor mistici, indieni şi tibetani cheia tainelor spirituale ale lumii, aceia i-au făcut singura favoare de a-i indica doar munţii Carpaţi şi Dacia «drept al 7-lea centru spiritual al lumii».
Socotind muntele «Deva», – care în sanscrită înseamnă «divinitate», drept locul privilegiat al Cerului, Annie Besant, cu un an înaintea morţii Bucurei Dumbravă , care a însoţit-o în misteriosu- i pelerinaj , – a dormit o noapte în vârful cetăţii, unde tradiţia şi scriitorii saşi, afirmă , că s’ar fi petrecut şi scena jertfei supreme a lui Decebal”1.
Așadar, încă din 1943 Lungulescu asociază România – Dacia, Carpații – cu un centru energetic și nu oricare, ci al șaptelea, Sahasrara, exact ca domnișoara P. Mai mult chiar, este foarte probabil ca afirmațiile lui Lungulescu să fie contribuție originală, propriile fandaxii. Iată de ce:
Între 17-22 mai 1929, are loc la Budapesta Congresul Teosofic Mondial. Consecutiv, Annie Besant și un numeros grup de teosofi pun de-un sejur la Hunedoara:
”Un grup de teosofi străini la noi. În ziua de 23 Mai, d-na Annie Besant însoțită de Monseigneurul Wedgwood și de un grup de 80 teosofi de pe întreg pământul, vor sosi la Hunedoara pentru o sărbătorire spirituală.
Cu această ocazie prefectul județului a organizat primiri în fiecare gară cu delegații în portul național.
E posibil ca d-na Besant să vină însoțită de un grup mai mic, la București, pentru o conferință publică”2.
Însă, ca în bancurile cu Radio Erevan, nu era motocicletă, era bicicletă și nu i-a fost dată, i-a fost luată. Într-adevăr, amintitul ritual de incubație viza Castelul Huniade și nu Cetatea Devei, iar Prințul Rákóczi era Maestrul înălțat al celei de-a șaptea raze, Conte de St. Germain și nu centrul energetic.
Lungulescu nu face confuzii, ci mistifică pe linie, întoarcând realitatea la 180° doar pentru a-și susține ideile proprii. Cam ca donșoara al cărui nume este atât de necunoscut, încât nici nu mai merită pronunțat.
Pe 24 mai 1929 , Besant se întoarce la Budapesta:
”Vineri seară, Annie Besant a fost primită de guvernator, care a stat trei sferturi de oră în conversație directă cu Annie Besant, care luptă pentru revizuirea Tratatului de pace de la Trianon și pentru dreptate pentru Ungaria”3.
Teosoafa octogenară A. Besant era o susținătoare a naționalismului maghiar și a revizuirii Trianonului, nicidecum o îndrăgostită de România. Periculoase rău aceste babe băgăcioase.
Cât despre G. Lungulescu, ne autogratulăm că am reușit să-i redescoperim, din colbul timpului și noapte uitării, numele, opera și contribuția. Mai avem multe de spus despre el; de exemplu de unde și până unde Deva. De la filonul dacoman hindo-sanscrit interbelic, al cărui apropiat era. De acolo!
Note1G. Lungulescu, ”Cununa de spini a Mântuitorului”, în ”Universul”, nr. 113/ 28.04.1943, pg. 3; 2***, ”Un grup de teosofi străini la noi”, în ”Dimineața”, nr. 8057/ 24.05.1929, pg. 8. Știrea apare și în Adevărul, nr. 13930/25.05.1929, pg. 2; 3S.I., ”Miért utaztak Annie Besant és hivei Vajdahunyaarda?” , în ”Ujság”, nr. 117/26.05.1929, pg. 11.
III. MPORTÂND MITOLOGIE. DE LA HOIA LA SAHASRARA
1992 și după.Serialul Twin Peaks (1990-1991) a deschis calea unui gen televizionistic aparte și lui i se datorează sinistra serie X files, o galerie de conspirații impachetate artistic și livrate unui public care nu a știut să facă diferența dintre fantezie și realitate. (Toate elementele debilizante rulate la nesfârșit în pandemie se regăsesc la loc de cinste în X Files, deși propagandiștii oficiali trimit la ruși, Putin și Sputnik).
Twin Peaks a fost difuzat și în România:
1992. La TVR serialul a rulat sâmbăta, în intervalul 16 mai – 5 decembrie 1992 în jurul orei 19.30, de cele mai multe ori încadrat de ”Actualități” – emisiunea principală de știri a zilei – și ”Săptămâna sportivă”, ambele cu un public semnificativ.
1998. În 1998 Antena 1 a reluat serialul Twin Peaks în perioada 12 mai – 18 decembrie 1998. După mici ajustări de debut, s-a difuzat inițial joia, apoi vinerea, cu reluări.
Ulterior, serialul a mai fost redifuzat la A1(2000) și Pro cinema (2006).
Nu știm în ce măsură a influențat apetitul publicului spre paranormal și suprarealism; știm în schimb că unii ziarici1 au creat mitologie locală sub influența lui. Succesul la public sau doar lenea și lipsa de imaginație creativă a determinat preluarea de elemente din film în narațiuni autohtone, cărora li s-au dat locații geografice concrete. Una dintre acestea este pădurea Hoia de lângă Cluj, o Mecca a paranormaluilui românesc cu termen de garanție expirat.
Pentru cei familiarizați cu celebra pădure Hoia, și mai ales cu ceea ce se afirmă despre ea, anumite asemănări cu dezvoltările din serial sunt frapante. Nu este vorba nici de coincidență, nici de întâmplare. E o construcție deliberată, a cărei rădăcini s-au pierdut în timp. Vehiculele? Fițuici New-Age care confundau realitatea cu fantezia și amestecau minciuna deliberată cu doze homeopatice de adevăr.
Deținem mai multe elemente în acest sens; prezentăm doar unul: ”Harta enigmelor și a locurilor din România unde se petrec cele mai multe fenomene paranormale”2. Pădurea Hoia-Baciu nu putea lipsi…
Transcrierea textului:
”«Sălașul Negru» (s.n.) – Pădurea Hoia Baciu de lângă Cluj
Este poate locul de care s-au legat cele mai stranii ipoteze, locul unde sătenii spun că ar fi «Poarta spre Iad» (s.n.), locul în care până acum nici o echipă de ziarişti sau de reporteri TV nu a reuşit să filmeze sau să facă fotografii. Unul dintre cei care au studiat fenomenul este renumitul specialist clujean Adrian Pătruţ, dar nici el însuşi nu a putut până în prezent să găsească vreo explicaţie pentru bruştele schimbări de vreme din zonă, sau pentru materializările unor chipuri sau obiecte luminoase ce apar pe puţinele fotografii ce mai pot fi developate din filmele întregi făcute în Hoia Baciu.
Una dintre cele mai remarcabile astfel de fotografii se află astăzi în posesia noastră: este vorba de un ciudat obiect luminos ce pare a veni drept spre obiectivul unui aparat cu ajutorul căruia se dorea imortalizarea unei stranii formaţiuni de nori deasupra pădurii”.
Nu ne propunem să analizăm toate aberațiile cuprinse în cele câteva fraze. Reținem doar că ”sătenii” nu vorbesc nici despre ”Sălașul Negru”, nici despre ”Poarta spre Iad”, și în general nu prea vorbesc despre fenomenele paranormale din pădure. Deoarece, surpriză!, nu s-au întâlnit cu ele. Iar cei care mai știu una-alta, le-au aflat din mass-media sau de la ”cercetători”, nu din memoria colectivă orală.
Așa că, în lipsă de altceva, nu strică să luăm elemente ficționale din seriale TV și să le prezentăm publicului necunoscător ca autentice și … autohtone.
Note1Termen creat și consacrat de inspiratul pamfletar Răzvan Boanchiș; 2Dracula, nr. 70/1995, coperta și p. 4-5; textul reprodus este de la p. 4.
1993. Apare în ”Tinerama” sub semnătura lui Dinu Ispas articolul ”Pădurea Baciu. Frontiera spre lumi paralele”. Bizar ilustrat cu Gregorian Bivolaru şi yoghini pepoziţii, articolul face referire la Robert Charroux (1909-1978) şi ”ultimele numere din revista Planete”:
”Pentru majoritatea dintre noi, această zonă nu reprezintă nimic, însă pentru cercetători şi pentru cei străini, în special – printre ei fiind şi Robert Charroux – Pădurea Baciu este considerată unul dintre puţinele «Puncte de trecere spre lumi paralele» (puncte SAS, s.n.), alături de Triunghiul Bermudelor sau Marea Diavolului…”;
”Pe lângă rezultatele concrete, palpabile, cred că ar trebui acordată o atenţie şi o importanţă deosebite analizelor intime, personale, asupra senzitivităţii, realizate atât de grupurile de cercetători români (îl remarcăm pe cel condus de dl. Adrian Pătruţ, realizatorul volumului «De la normal la paranormal») cât şi de străini (reflectate în ultimele numere ale prestigioasei reviste «Planete»)….”.
Că Dinu Ispas nu stăpânește deloc subiectul, este clar. Charroux n-a spus (scris) un rând despre Pădurea Hoia-Baciu (Cluj), cât despre revista ”Planete”, nu mai apărea din anul… 1968! Și atunci a cui trompetă este? Să reținem trimiterile la Guru-Guru!
În 1995, apare la Cluj volumul monografic ”Fenomenele de la pădurea Hoia-Baciu”, grupând mai mulți autori sub coordonarea lui Adrian Pătruț. Capitolul 11 poartă ilustra semnătură a aceluiași Guru-Guru Gregorian Bivolaru:
”Pădurea Hoia-Baciu, din imediata apropiere a municipiului Cluj-Napoca, este considerată de mulţi yoghini din România un «sas» (s.n.), o poartă de acces spre o altă lume, misterioasă şi bogată în fenomene stranii şi aparent inexplicabile”.
Ecce homo! Însă lui Ispas, amplificatorul de sunet și efecte al lui Guru Bivolaru, îi filează o lampă care creează distorsiuni la redare: ”sas = orificiu, fantă, cameră de decompresiune permițând trecerea dintr-un mediu în altul, dintr-un univers în alt univers”. În schimb, SAS n-are niciun sens în context. Să urmărim firul – istoria, poveniența – ideii.
Robert Grugeau (Charroux) – n. 7 aprilie 1909, †24 iunie 1978 – s-a născut la Payroux (Vienne, Franța). A lucrat ca poștaș angajat la PTT (Poșta de stat franceză) până când și-a dezvăluit talentul literar. Este cunoscut publicului sub pseudonimul său literar Robert Charroux (Charroux este o comună din Vienne). A debutat ca scriitor SF, apoi a abordat un stil care asambla non-ficțiunea cu notele de călătorie și cu o imaginație debordantă.
A fost o personalitate polivalentă: poștaș, campion la atletism, jurnalist, scriitor, căutător de comori, arheolog amator, producător de film, globetrotter și foarte probabil, deși nu îndeajuns documentat, spion și agent de influență.
Din punct de vedere al influenței, se afirmă că ar fi fost inspirat de ”Dimineața magicienilor”, lucrarea celor doi compatrioți Louis Pauwels și Jacques Bergier, inspirând la rândul său prima lucrare a elvețianului Erich von Daniken. Afirmațiile se bazează mai mult pe termeni cronologici de anterioritate și posterioritate, de fapt acești autori (și mulți alții…) influențându-se și citându-se reciproc într-un mod cu adevărat greu de urmărit.
În scrierile sale, a promovat curentul celtist, un fel de naționalism transregional, bazat pe o interpretare proprie (forțată și fantezistă) a istoriei și mitologiei celte. Este de ajuns să menționăm că celții lui Robert Charroux au cucerit și colonizat toată lumea, călătoreau în cosmos, pe scurt, tot ce există pe planeta Pământ are într-un fel sau altul origine și influențe celte. Cam ca dacii noştrii…
Alături de celtismul său, a fost unul dintre pionierii promovării Primistoriei. Adesea considerată, pe buna dreptate, excluzionistă și interpretabilă, Primistoria (re)creează un puzzle uriaș într-un veritabil milieu al unui trecut alternativ a umanităţii, paralel cu preistoria sau chiar înaintea ei. Luată per ansamblu, Primistoria abordează crearea omului și zorile primele civilizații dintr-o nouă perspectivă, implicând posibilitatea existenței unor civilizații terestre avansate în trecutul îndepărtat, distrugerea lor prin unul sau mai multe cataclisme, posibilitatea unor contacte extraterestre, continente scufundate, ș.a. bazându-se atât pe unele probe materiale pe care le reinterpretează discreționar, cât și pe mituri, legende, tradiţii şi religii, decodate într-o cheie materialistă.
Materialistă? Da. Robert Grugeau a fost, alături de mai toți intelectualii francezi ai epocii sale, un om de stânga. Dovezile acestei orientări – socialism, comunism, maoism – mustesc în scrierile sale, rămânând de discutat dacă era un agent “de conștiință” sau era și remunerat pentru asta.
Scrierile sale s-au tipărit, parțial sau integral, în mai multe limbi, printre care și în română. Cele mai renumite exemplare sunt cele din editura franceză Robert Laffont (Histoire inconnue des hommes depuis cent mille ans – 1963, Le livre des secrets trahis – 1966, Le livre des maitres du monde -1967, Le livre de mysterioux inconnu -1969, Le livre des mondes oublies -1971, Le livre du passe mysterieux – 1973, L’enigme de Andes – 1974, Archives des autres mondes – 1977, Le livre de ses livres – postumă, toate editate, de-a lungul anilor, și în limba română).
Deosebit de interesante sunt și coperțile acestor ediții Laffont, una dintre ele înfățișând chiar Sfinxul Românesc din Bucegi (Le livre de mysterioux inconnu), publicată prima dată în anul 1969. Copertile poartă un simbol, vizibil și pe Cartea cărților sale, publicată la Pro Editura și Tipografie în 2007. Asupra acestui simbol vom reveni cu altă ocazie, deoarece merită analizat atât ca sens și structură, cât și ca utilizare.
Unele elemente românești prezente în lucrările lui Robert Charroux par a fi fost influențate de Doru Todericiu, emigrant român prieten cu scriitorul francez. Prezentarea manuscrisului Conrad Haas de la Sibiu într-o lucrare, este un exemplu de transfer de informație, recunoscut și menționat ca atare de Charroux însuși. Doru Todericiu a scris la rândul său astfel de literatură (sub pseudonimul literar Pierre Carnac), fiind în legătură cu personalități care adordau domeniul (printre care și peruvianul Daniel Ruzo). Poate ca Robert Charroux a aflat de excursia lui Ruzo, împreună cu Todericiu în România aceluiași an, poate că şi-a ales fotografia coperții tocmai pentru a crea autorităților române un climat optimist. Poate…
Un prag de trecere între lumi. Francezul Robert Charroux a fost un om complex, cu preocupări diverse. Sportiv de performanță, explorator, scafandru. Urmărind cum extinde creativ definiția de dicționar a «sas»-ului – ”= orificiu, fantă, cameră de decompresiune permițând trecerea dintr-un mediu în altul, dintr-un univers în alt univers”1 – înțelegem de unde i-a venit ideea. De la scufundări și de la camera de decompresie, menționată deloc întâmplător. Dar și dintr-o succesiune de asocieri, procedeu care-i definește modelul de gândire:
”Un sas pentru o altă lume? La 12 decembrie 1959, o agenție americană publica o informație ciudata, care a trecut totuși neobservată:
Unul dintre rezultatele experienței Argus US este că deasupra Africii, la o altitudine de 20000 km, se află o gaură unde câmpul magnetic și câmpul electric al Pământului nu există.
Particulele electrice produse de cele trei bombe atomice ale experienței franceze din Reggane au ocolit această gaură fără să pătrundă în ea…
În fond, această gaură se prezintă precum «cepul» universului nostru terestru, sasul mirific al scriitorului Marc Heimer («Surhommes et Surmondes», Ed. Julliard, 1961) prin care omul de pe Pământ, în pericol, ar putea să scape spre lumea antimateriei. (…)
Printr-un sas de acest fel – fără câmp magnetic și electric – ar evada mediumii din universul nostru, s-ar explica transferul dintr-un univers în altul și trecerea de materializări prin materia compactă: pâinea părintelui Amon, demonii magicienilor, pietrele poltergeist-ului etc.”2.
Cu un termen-umbrelă în buzunar, racordat ”științific” printr-o știre de agenție de presă și aliniat printr-o simplă mențiune din literatura de avangardă, îi rămâne doar să-i confere tradiție și ”istorie”:
”În mitologia vechilor celți găsim un motiv fascinant, cel al castelului primejdiilor, cu ziduri care se deschid și se închid la porunci neștiute și îngăduie eroului să pătrundă într-un univers ordonat după dimensiuni necunoscute. în care spațiul-timp este o noțiune măsurată după cu totul alte reguli decât cele pământene. Iar asta ne face să gândim că și scările din Ceylon trebuie să fi fost săpate spre a servi unor personaje – sau, în orice caz, unor entități – dintr-o altă lume, unor fantome, unor zeități, unor ființe stranii și străine, care știu să meargă de-a lungul prăpastiilor, pentru a trece prin porțile de piatră… care sunt sasurile care leagă celelalte universuri de al nostru.
În această ipoteză, ușile săpate în relief pe pereții stâncoși ar da într-o țară minunată, un tărâm interzis muritorilor, în afara cazurilor în care li se face excepționala favoare de a fi invitați să pătrundă în acea lume neștiută de noi”3.
Pentru ca apoi să-l moduleze-n bandă, ori de câte ori se ivește ocazia:
• în relație cu Epopeea lui Ghilgameș:
”Suntem frapați de asemănarea pe care o are această odisee cu cea a eroului grec Hercule: grădina cu mere fermecare, călătoria în America (?!), «sasul» sau trecerea prin care trebuie să știi să treci ca să ajungi la destinație!”4;
• în relație cu Ciclul Graalului:
”În plus, ca în universurile paralele, se ajunge în Cealaltă Lume – spun textele – printr-o «poartă deschisă», adică printr-un sas prin care călătorul poate să treacă în anumite condiții”5.
Aparent, această ipostază paradoxală a relicvei sfinte este sugerată de forma de potir-clepsidră (vom reveni la aceste aspecte!);
• în relație cu un călător modern pe planeta Baavi (nu insistăm!), care a intrat la bordul navei extraterestre printr-un sas:
”O vaidorgă nu poate fi așezată la sol; ea se stabilizează la 1,470 m. dacă se dă această comandă din sasul de ieșire. Anumiți observatori au semnalat trei puncte de impact la sol după plecarea navei: aceasta provine din faptul că folosește trei parâme plutitoare străbătute de un flux electromagnetic. Aceste parâme nu ating solul. Prin ele este dezvoltată o tensiune care atrage la extremitatea lor plutitoare corpurile mici de pe sol. Acest puțin lest este suficient pentru evitarea alunecărilor laterale ale navei”6;
• în relație cu o sectă condusă de Lola Rofocale, ”preoteasă” a Iadului după numele extras din grimoarele goetice:
”Astăzi, se spune că mai multe secte care continuă tradiția templelor americane dețin documente vechi de șapte sau opt mii de ani și considerate autentice.
Ceremoniile de inițiere din aceste culte aparțin celui mai pur aparat clasic.
Adepții sunt puși în contact cu «centrele nucleice» cosmice, la care au acces doar Maeștrii care știu să treacă prin «sas».
Tranzitul fluidic folosește un «sceptru» de putere și crește treptat rata de vibrație a corpului adeptului”7.
Pentru cunoscători, ultima frază a fost interpretată într-un fel anume de Guru Bivolaru, și în ceea ce privește ”fluidul”, și în ceea ce privește ”sceptrul” dintre picioare;
• Tot pe linie yogică, în relație cu spațiul multidimensional (?!):
”După tradiție, yoghinii din Himalaia mai primesc și azi un desen care reprezintă o ușă închisă, simbolizată în scrisul nostru prin litera A. Ceea ce înseamnă opreliște. Trecerea aceasta inaccesibilă este însoțită de câteva cuvinte: «Vino să ni te alături».
Yoghinul știe să se abstragă, să devină literă, cifră sau ecuație; el a ajuns prin exercițiu îndelungat, la detașarea eului său superior de propria lui materie și de imperativele pământești și universale. Acesta este momentul când el devine Altul. Eul său imponderabil urcă atunci scările muntelui, unde urmează să se alăture celor care l-au chemat, deschide ușa schițată cu dalta pe suprafața stâncii și pătrundeîn granitul compact, închis ermetic, unde, cu o precizie miraculoasă și ținând de domeniul matematicii pure, îi găsește pe cei ce îl așteaptă într-o fisură a ceea ce noi numim spațiul-timp al lumii noastre. În urma yoghinilor, toate porțile muntelui sunt barate cu o cruce”8.
Trăgând linia de deasupra totalului, observăm că R. Charroux găsise un cuvânt cu lipici, pe care l-a folosit în situații din cele mai diverse. Unele pe placul yogiștilor de Dâmbovița, care l-au adoptat, raportându-se la scriitorul francez ca la un fel de autoritatea celor două lumi. Fiecare cu nivelul lui!
Am afirmat anterior că ”metoda” francezului Charroux constă în asocieri succesive, de colaționare a unor elemente preluate de la terți, extinse apoi prin interpretări creativ-liberale. Ultima parte a frazei e un eufemism: omul se îndepărtează flagrant și de spiritul și de litera pieselor componente, iar scrierile sale, o lectură plăcută și imspiratoare, n-au totuși nicio valoare documentară. Se pleacă de la conceptul structurant al unei matrici energetice a Terrei, și prin extensie a viului, o teorie luată de la Jean-André Richard1, un autor de literatură ”de spionaj” (un Pavel Coruț de-al lor, mai puțin galonat):
”Psihosfera. Pământul, explică Jean-André Richard, s-a născut din plasma originară, de unde s-a declanșat elaborarea lentă a structurilor polimorfe care, prin complexitatea lor succesivă, au dat naștere regnurilor, de la mineral la animal superior.
Această plasmă era un câmp de forțe electrice. Aparte, forța psihică reprezintă psihosfera terestră.
Din psihosferă, care are o prezență eternă, Viul (tot ce trăiește, și îndeosebi materia organică) își extrage energia spirituală și mentală: clarvăzătorul-viziunea sa, înțeleptul-meditația, răutăciosul-instinctul de a face rău, inițiatul-cunoașterea, iar hazardul-legile sale de serie.
Apa reprezintă catalizatorul și dizolvantul acestei forțe psihice, parțial antrenată de curenții hidrotelurici care alimentează izvoarele, puțurile, iazurile și râurile.
Radiesteziștii și numeroși observatori au afirmat existența unui raport constant între, pe de o parte, acești curenți, iar pe de altă parte, punctele de trăsnet, casele, locurile vrăjite și, spun ei, «punctele negre» de pe drum.
Unii clasează într-o categorie vecină, dar diferită, curenții electrotelurici care, de fapt, se identifică cu primii”2.
În realitate, conceptul psihosferei îi aparține lui Oliver L. Reiser:
”Reiser a teoretizat existența unei bănci psi, un fel de câmp magnetic al memoriei în jurul planetei. Banca psi acționează ca un depozit pentru formele gândirii și este ținută în loc de benzi electromagnetice în jurul Pământului. Reiser a preferat acest model celui care afirmă că ideile sunt cuprinse în creier. El a gândit creierul ca o stație de amplificare și recepție pentru informațiile stocate în psihosfera băncii psi.
Lucrările lui Reiser asupra benzilor magnetice ale băncii psi au prefigurat descoperirea centurilor de radiații Van Allen…”3.
(Oliver L. Reiser a fost un om de știință autentic, iar teoriile sale nu merită a fi expediate printre rânduri. De aceea am preferat să apelăm la un citat-rezumat, rămânând datori cu elaborări ulterioare. Reținem referința la centurile de radiații Van Allen.)
Pe nesimțite (și cu o vădită nesimțire), Charroux leagă psihismul delocat, dar contenționat magnetic, al lui Reisler ( vezi ideile oarecum similare ale lui Ludwig Wittgenstein), cu teoria curenților telurici.
Temeliei îi așează un prim cat, inspirându-se din Guy Tarade:
”Sasul din Thule. Capitala Hiperboreii, potrivit tradițiilor, era Thule care, la antici, reprezenta extrema limită nordică a lumii cunoscute, de unde și numele său de Ultima Thule. (…)
Thule se găsea la poarta unui «sas» (= orificiu, fantă, cameră de decompresiune permițând trecerea dintr-un mediu în altul, dintr-un univers în alt univers) de ieșire din universul terestru, la postul de comandă a curenților telurici.
Capitala Hiperboreenilor se afla deci într-o situație care i-a sugerat o teză interesantă lui Guy Tarade, președinte al CEREIC din Nisa.
Potrivit lui Guy Tarade, polii erau «porțile cosmosului », adică cele două drumuri de evadare de pe globul nostru unde se curbează centurile lui Van Allen ale căror straturi radioactive îi înspăimântă pe cosmonauți.
Este ceea de altfel spunea patriarhul Enoh care înainte de potop, mergea în țara primilor Tați, la limita nordică, unde se găseau «porțile de acces către cer».
Și se știe că Enoh era un călător interplanetar iar primii Tați inițiatori veneau din cer, deci erau cosmonauți.
Aceste drumuri ale centurilor lui Van Allen ar fi, potrivit lui Guy Tarade, calea de sosire și de plecare a inițiatorilor antici. (…)
În plus, acești călători din spațiu – pe care îi numim Hiperboreeni – erau deținătorii unei științe superioare celei ale noastre, ceea ce este probabil, aveau această posibilitate-cheie, posibilitatea de a «pulsa» în sistemul nervos al globului – curenții telurici – o energie capabilă, într-o anumită măsură, de a condiționa comportamentul uman.
Este exact ceea ce se petrece astăzi cu televiziunea care modelează, potrivit arhetipului fiecărei națiuni, comportamentul psihologic al telespectatorilor.
Situarea geografică a Hiperboreemlor le permitea în acest caz să fie cu adevărat Stăpânii lumii”4.
V-am avertizat să păstrați memoria centurilor Van Allen! La vremea aceea, Guy Tarade, la care ne vom referi într-un capitol viitor, se ocupa cu OZN-uri și curenți telurici. Ca și adepții Pământului gol, el credea că OZN-urile folosesc spațiile polare (de la Polul Sud și Nord) pentru a traversa atmosfera terestră.
Ce adaugă (de la sine) Robert Charroux? Legătura dintre OZN-uri, paleo-astronautică (prin Enoh!) și Thule (aflată conform tradiției în extremul nord). Apoi, profitând de încatenarea psihosferei cu rețeaua de curenți telurici, o instrumentalizează ca mijloc de putere și control. O tehnologie extraterestră, ajunsă prin hiperboreeni până la noi. Elegant, dar afirmațiile mai trebuie și dovedite!
Și totul se leagă, implauzibil, de Graal, plasat în Thule de lirismul lui Johann Wolfgang von Goethe („Der König in Thule„, 1774):
”Graal-ul ezoteric este deci matricea omenirii superioare, prin analogie cu «fantele» scoarței terestre, adică: sursa inițială de unde se primește o iradiere telurică, cosmică, care conferă virilitate și putere inconștientului mulțimilor. (Tradiția situează în Hiperboreea sursa inițierilor masculine… Aceste credințe ale celților și chinezilor converg deci spre același punct al globului unde ar fi acumulate forțe cu mare potențial)
Se înțelege atunci interesul pentru ordinele de cavaleri și societățile hegemonice de a găsi în realitatea fizică, dacă nu în potențialul psihic, acest Graal energetic unde rasele pot să-și ia forțele vitale”5.
Rămași fără cuvinte, oferim o explicație grafică: cu ceva imaginație, centurile Van Allen conturează imaginea unui potir, similar cu unele redări medievale ale Graalului. Cât de subțire este argumentul lui Charroux, judece orișicine!
Note1Jean-André Richard (a nu se confunda cu actorul Jean Richard), a semnat titluri de mare angajament literar ca: ”Pour U.532 terminé” (1954), ”Les nuits de lʼenfer” (1956), ”Mission zéro” (1956); 2Robert Charroux, ”Cartea cărților”, Pro Editură și Tipografie, București, 2007, pg. 167-168; 3Mark Heley, ”The Everything Guide to 2012”, pg. 291; 4Robert Charroux, ”Cartea cunoașterii interzise”, Ed. Elit, Ploiești, f.a., pg. 132-133 și nota 73/pg. 340; 5Robert Charroux, ”Cartea secretelor trădate”, Ed. Lucman, București, f.a., pg. 240-241.
În mintea francezului. În continuare vom prezenta teoriile francezului despre curenții telurici și fantasticele asocieri care i-au născut ideea că ele ar putea fi un instrument de putere.
Existența în mantaua terestră a unor curenți electrici numiți ”curenți telurici” este demonstrată științific prin măsurători ai parametrilor fizici.
Însă, în termenii lacși și vagi ai teroiilor New Age, sintagma ”curenți telurici” îmbracă forme diverse, nu îndeajuns de clare. În cadrul literaturii de profil, termeni fizice ca ”energie”, ”vibrație”, ”electric”, ”magnetic” nu fac obligat referire la noțiunile cărora le împrumută numele.
R. Charroux:
”Globul terestru este străbătut de o rețea de curenți electrici, care este într-un fel sistemul lui nervos, cu centri (chakre) și zone care, în funcție de natura lor, au o influență asupra comportamentului și sănătății oamenilor.
Există zone în care trăiești cu un sentiment de teamă, unde te simți stingherit, având o dorință nemotivată de a fugi departe, oriunde.
În schimb, există alte locuri unde simți că înflorești; locuri unde ți-ar plăcea să trăiești. (…)
Agronomul Claude Trouve, unul dintre cei mai buni specialiști francezi, a observat că pământurile omogene, cu subsol și constituenți chimici identici, aveau calități extrem de diferite. Pe același câmp, plantele cresc în mod remarcabil într-un loc, iar alături totul vegetează și plantele sunt pipernicite.
Aceste fapte inexplicabile rațional pun în evidență existența unui misterios necunoscut subteran: curenții telurici de care știința nu se sinchisește”1.
Plecând de la aceaste observații, presupus empirice, își croșetează teoria.
Primul aport, A. Bouguenec, esoterist pendulând între suprarealism și alchimie:
”Există locuri magice, scrie Andre Bouguenec. Trebuie să considerăm globul terestru ca o ființă vie, organizată, cu o fiziologie la fel de complexă ca și a noastră.
Matricea sa a fecundat mai multe «ombilicuri» cu cordoane ombilicale de hrănire cărora oamenii le-au pierdut urma.
Aceste zone sunt erogene, în sensul că produc efluvii de dragoste. Omul trebuie deci să caute afinități cu mama sa Terra și, găsindu-le, să-și pună în acord cu ea planurile psihice și fizice”2.
Și continuă, dezvoltând ideea unei dualități electrice de atracție – respingere, benefic – malefic (întâlnită la Charroux și în legătură cu fotografiile Kirlian):
”… se pare că există pe glob așa-numitele puncte ale dragostei, adică locuri legate de alegerea lor de către anumite fenomene inexplicabile, într-un anumit punct privilegiat în care se unesc, se împerechează și se nasc curenții de inteligență ai cerului și ai Terrei. Totul este posibil, inclusiv improbabilul și miraculosul, în aceste locuri unde sălășluiesc spiritul și dragostea, unde materia se cristalizează sub impulsul energiei, într-o imensă dorință de creație. (…)
Dualitatea este mai probabilă și mai perceptibilă decât trinitatea.
Lui plus i se opune semnul minus, binelui i se opune răul, micimii mărimea, iar luminii – întunericul. Globul pământesc este presărat prin urmare și cu puncte de agresivitate, a căror menire este aceea de a echilibra efectul zonelor benefice. în anumite locuri omul se află sub influențe nefaste, animalul se îmbolnăvește iar copacul se usucă fără nici un motiv vizibil și logic”3.
Apoi modelul și efectele curenților telurici sunt cumulate ce cei atmosferici. Prin intermediul lui Pierre Devaux, autor de SF și popularizator științific:
”Pierre Devaux a studiat problema, adăugând la acțiunea curenților telurici pe cea a potențialului electric al atmosferei”4.
Rămâne de explicat efectul psiho-fiziologic postulat: ”posibilitatea de a «pulsa» în sistemul nervos al globului – curenții telurici – o energie capabilă, într-o anumită măsură, de a condiționa comportamentul uman”5.
Misterul asupra metodei de inducție persistă – Charroux nu se deranjează să-l explice. Probabil nici n-ar fi avut cum. În schimb, mecanismul acțional este preluat de la un doctor, Pierre Chevalier:
”Echilibrul lui + și –. Impulsul nervos, fiind asimilat curentului electric, poate să fie considerat ca fiind format dintr-un flux neîntrerupt de particule de materie electrică ale căror sarcini sunt electro-pozitive (protoni = +) și electro-negative (electroni = -).
Starea de sănătate ar rezulta dintr-un echilibru, totdeauna același pentru un anumit individ, între cantitatea de protoni și cea de electroni. Cea mai mică rupere a acestui echilibru se manifestă prin alterarea sănătății, care constituie dovada unei pierderi de electroni cu predominanța consecutivă a unui număr mai mare de protoni.
Atunci ar rezulta o adevărată pozitivare electrică organică…”6.
În bogata sa publicistică, Robert Charroux amintește constant de curenții telurici, deși este oscilant și nehotărât asupra naturii și caracteristicilor lor. Pare mai degrabă a le adapta parametrii în funcție de context. În rândurile de mai sus prezumția este că se referă la o rețea magneto-electrică, apropiindu-se de știință, dar rămânând ferm pe poziții în afara ei. După cum am văzut anterior, există teorii care încearcă să explice aparițiile paranormale și OZN-urile prin influența variabilă în timp și spațiu a unor câmpuri magnetice de origine necunoscută.
Note1,2Robert Charroux, ”Cartea stăpânilor lumii”, Ed. Lucman, București, f.a., pg. 153-154, respectiv 154. Redăm și conținutul unei scrisori trimise de André Bouguenec prietenului său Robert Charroux în data de 20 Nov. 1966: ”Oui, Robert, je pense que nous avons perdu le sens des centres érogènes de notre Terre. Il y a des lieux «magiques»… Je crois qu’on peut considérer notre Terre Gaïa comme un être vivant, magnifiquement organisé d’une physiologie aussi complexe que la nôtre.
C’est «Notre Mère» Mater-ia! Sa matrice féconde plusieurs «ombilics», il y a des cordons nourriciers. Ils sont perdus. Ces zones sont ce que j’appelle = érogènes, éros-gènes, qui engendrent les effluves de l’Amour. Qu’il y en ait qui soient contraires, opposées, cela va de soi dans la structure homogène et hétérogène de l’univers…
L’homme doit chercher ses affinités avec sa «Mère»; c’est alors qu’elle devient son «Epouse». Mais la Mère rejette les avortons, les tourmenteurs de sa «chair» terrestre et son «sein» se révolte, ses éruptions ou ses «pleurs» sont «signés», et dangereux… Vous voyez qu’on peut concevoir toute une Mythologie, peut-être pas si inexacte, sur le thème de Madame Mappemonde (Miss Tère!). Elle est peut-être une Miss Univers qui veut des Amants dignes de ses charmes… !
Elle semble savoir ce qu’elle veut, car elle en change souvent, elle regrette peut-être son premier Amant, l’Adam où elle avait mis ses espoirs. Folle jeunesse, folle genèse, toujours déroutante !”; 3Robert Charroux, ”Cartea trecutului misterios”, Ed. Elit, Ploiești, f.a., pg. 253; 4Robert Charroux, ”Cartea stăpânilor lumii”, pg. 154; 5Robert Charroux, ”Cartea cunoașterii interzise”, Ed. Elit, Ploiești, f.a., pg. 133; 6Robert Charroux, ”Cartea stăpânilor lumii”, pg. 157.
III. ”COMANDAMENTUL” CURENȚILOR TELURICI
1986-7. În cartea ”Taina Kogaiononului – Muntele Sacru al dacilor”1, Cristiana Georgeta Pănculescu s-a ferit să intre prea adânc în substratul șovin care-i animă teoriile. A recuperat pe centurile de socializare, recte Facebook:
”S-a întâmplat că în 1986 am localizat acest „CENTRU” în Bucegi, în zona Vârfului Omu, şi am scris pe larg şi am demonstrat asta fără putinţă de tăgadă în cartea „Taina Kogaiononului – Muntele Sacru al dacilor”2.
”Printre Virtuţile acestui „CENTRU” se numără şi faptul că este „Postul de Comandament al Curenţilor Telurici” – acest aspect nu l-am dezvoltat ci numai l-am trecut în revistă în carte. Însă tocmai acest aspect a interesat şi interesează anumite mari „Puteri Oculte”, cum a fost cazul celor din spatele lui Hitler care credeau / credea „CENTRUL” în Munţii Caucaz, iar ulterior au fost şi sunt „capii” Noii Ordini Mondiale / Bilderberg care ştiu cu precizie că „CENTRU” este în România iar românii îi cam încurcă. Aceştia din urmă, asemenea lui Hitler, sunt mânaţi de convingerea că cei ce vor pune stăpânire pe acest „CENTRU” – care este cu adevărat şi CENTRUL MANIFESTĂRII FIZICE – vor deveni stăpânii absoluţi ai Lumii”3.
”Din 1987 am încercat să alertez autorităţile că este foarte probabil să ni se „coacă” / „pregătească” ceva teribil pentru că între timp aflasem / citisem despre interesul / planul ultra-secret al lui Hitler de a lua în stăpânire acest „CENTRU” pe care el îl credea în Munţii Caucaz; aflasem de dezastrul pe care îl provocase atât propriei armate cât şi teritoriului, poporului şi armatei acelei ţări (era vorba de U.R.S.S.) prin încercarea de a-şi pune în practică planul. Din 1988 am început să prezint în public rezultatele cercetărilor mele şi să continui să încerc să alertez, fără succes, până în zilele noastre, autorităţile”4.
”CENTRUL LUMII pe unde trece AXIS MUNDI şi se face LEGĂTURA dintre CER şi PĂMÂNT a fost căutat de foarte mulţi de-a lungul mileniilor, cum ar fi, de exemplu, templierii şi mulţi alţii asemenea lor, precum şi Hitler, localizarea acestui CENTRU fiind bănuită în diferite zone ale Terrei – Hitler l-a crezut în munţii Caucaz şi era convins că dacă reuşeşte să-l ocupe va câştiga războiul şi va deveni stăpânul Lumii”5.
Ideile domnișoarei Pănculescu nu sunt neapărat originale, după cum vom vedea mai jos. Ce e nou e împreunarea nefirească, contra naturii, între Pawels&Bergier (”Dimineața”, secțiunea ”Rugăciunea de pe Elbrus”6) și Eco (”Pendulul”). O veritabilă unire a contrariilor, de vreme ce primii fabulau, iar ultimul, îi satiriza, ce-i drept, cu mare finețe. Originală este în schimb relocarea bucegistă, congruentă cu autohtonizarea miturilor urbane de import.
Note1Cristina Pănculescu, ”Taina Kogaiononului – Muntele Sacru al dacilor”, Ed. Ștefan, București, 2008; 2-4Facebook GeorgetaCristiana Ppănculescu, 25.03.2022; 5Idem, 10.05.2022. Textele sunt chiar mai vechi, fiind adesea repostate, șterse, modificate, în funcție de dispoziția autoarei. Cu toate acestea, se păstrează un filon de ideație liniar. Am păstrat grafia originală, care ar putea interesa psihiatrii; 6Louis Pawels, Jacques Bergier, Dimineața magicienilor, Ed. Nemira, București, 1994, pg. 244-245.
1980. Că știe sau nu, teoriile domnișoarei Pănculescu sunt, în esență, de natură geomantică. Așa încât, să-i dăm cuvântul unui geomant veritabil, englezul Nigel Pennick, care a abordat la rândul său problema Elbrus, ce-i drept într-o cheie mai elaborată:
”Acel munte al lumii, sacru pentru arienii care se închinau lui Ahura Mazda, nu era altul decât Elbruz. (…) Elbruz are o semnificație aparte: este cel mai înalt vârf din Caucaz și, prin urmare, cel mai înalt din Europa continentală”.
”Ceea ce trebuie reținut este că o școală de cercetare bine dezvoltată a fost, în esență, confiscată de statul SS. Înainte de ascensiunea naziștilor la putere, în 1933, cercetătorii geomantici erau grupuri sau indivizi autonomi. Statul totalitar i-a considerat utili scopurilor sale și i-a absorbit. Motivele lui Himmler erau, probabil, mai ascunse decât simpla promovare a cunoașterii păgâne sau a gloriei eroilor germani de altădată. Raison d’être-ul său era controlul”.
”Meditația asupra unui punct geomantic sacru era o modalitate de a influența psihic regiunea afectată de acel centru geomantic (s.n.)”.
”Să revenim la Elbruz. Îi lăsasem pe membrii Diviziei de Munte în vârf, arborând steagul cu svastica al naziștilor. Hitler nu înțelesese ce căutau acolo. Himmler, în schimb, ar fi înțeles. În orice sistem, conquista omfalului central marchează răsturnarea acelui sistem.
Creștinii au înțeles acest lucru când au convertit sanctuarele vechilor religii pentru a le dedica propriului lor Dumnezeu. Fiecare revoluție, religioasă sau seculară, se manifestă prin distrugerea simbolurilor puterii statului precedent. Dărâmarea statuilor – ale Țarului, ale lui Kwame Nkrumah sau ale Reginei Victoria – are mai mult decât o valoare simbolică: ea șterge tiparele mentale generate în privitor de asemenea embleme ale puterii. Distrugerea mausoleului tatălui șahului iranian și transformarea locului într-un urinariu pentru pelerini este doar cel mai recent exemplu al acestui fenomen.
Atunci când cel mai sacru loc al unei religii sau al unui sistem este cucerit, are loc o cucerire psihică (s.n.).
Sfântul Patrick a convertit Muntele Sacru al Irlandei – care astăzi îi poartă numele: Croagh Patrick. Glastonbury Tor a fost curățat de prezența lui Gwynn ap Nudd de către creștinul Collen. Iar armata rusă a arborat steagul roșu pe Poarta Brandenburg din Berlin, când orașul a căzut în 1945. Chiar și Luna a fost «cucerită», însemnată cu Stars and Stripes. Avem, așadar, numeroase exemple de cucerire simbolică. Incidentul de pe Muntele Elbruz capătă o semnificație clară atunci când este privit prin prisma scrierilor lui Kurt Gerlach.
Gerlach a studiat colonizarea Boemiei (azi Cehoslovacia) de către germanii Imperiului Ottonian, un proces realizat prin intermediul cavalerilor militari. Aceștia au ridicat mănăstiri în poziții strategice, alese geomantic. Punctul-cheie al acestei scheme de control era Muntele Sfântului Gunther, numit după sfântul omonim care, se spunea, stătea retras în chilia sa și controla psihic întreaga țară prin meditație.
Este aproape sigur că Himmler a încercat să facă același lucru pentru Germania prin Wewelsburg.
Echipa de alpiniști de pe Elbruz încerca, în mod similar, să oprească valul războiului printr-un act simbolic în Rusia.
A eșuat”.
Pennick propune un soi de ”acupunctură psihică”, aplicată în punctul geomantic și simbolic, în scop de control. Omul are stil, pentru că pur și simplu, așa ceva nu poți demonstra, ca atare nici combate. În schimb, Pănculescu acreditează o variație instrumentală, geofizică, măsurabilă și ca atare lesne de rebutat.
Note1Nigel Pennick, ”Mount Elbruz: A chapter in Nazi geomancy”, în ”Ancient Mysteries”, Bar Hill, Cambridge), No. 16/1980, p. 14-21.
1960. Urmărind scrierile unui autor, poți observa evoluția lui în timp, nu doar la nivel stilistic, ci și ideatic. În unele situații ar putea părea inconsecvent sau contradictoriu, dar este firesc să fie așa: nu lucrează cu dogme, ci cu susțineri perfectibile pe măsură ce apar date noi din cercetările altora sau când propriul eșantion de cunoaștere se îmbogățește. Există și fixiști, bine de ocolit; sunt ca apa stătută, o baltă colmatată care începe inevitabil să miroasă urât.
Louis Pauwels și Jacques Bergier, cetățeni francezi, unul etnic evreu, celălalt rus, au lansat în anii ’60 o carte cult, ”Le Matin des magiciens” (tradusă și în lb. română cu titlul ”Dimineața magicienilor”). În ea găsim articulată teoria că nazismul a fost o creație a societăților secrete. Mai mult chiar, că ar fi fost un cult întunecat, demoniac. Plecând de la cei doi și de la cartea lor, nazismul magic s-a distilat în zeci și sute de teorii, sute și mii de cărți, milioane de oameni gata să jure cu mâna pe inimă și cu carnea-n gură că știu ei garantat 100% că a fost așa.
În 1974, la un buletin distanță, Bergier publică ”Visa pour une autre terre”, tradusă în engleză cu titlul ”Secret doors of the Earth”. Ce afirmă:
”Mulți autori, printre care mă număr și eu, au subliniat faptul că Germania neagră a fost cea care a culminat cu nazismul. Existența unei astfel de Germanii negre nu poate fi din păcate susținută (s.n.; ”cannot be argued”, n.n.). Dar, din întâmplare, a apărut opusul ei – Germania albă. Și tot nazismul însumat nu a putut distruge centrul său. Acesta este singurul centru din lume care este capabil să autorizeze în zilele noastre fondarea unei societăți inițiatice. Ultima dintre aceste autorizații a fost acordată Zorilor Aurii (H.O.G.D. – n.n.) la sfârșitul secolului al XIX-lea. Licența desemna centrul prin inițialele S.D. A. Acest centru este, de asemenea, organizația care a dat permisiunea de a construi «cercurile cosmice» ale scriitorului Ștefan George. Mulți ofițeri care au participat la atentatul împotriva lui Hitler din 20 iulie 1944 au luat parte și ei la aceste «cercuri cosmice».
Odată cu moartea lui Alexander von Bernius, marele poet contemporan și alchimist german, am pierdut singura pistă pe care o aveam în încercarea mea de a localiza acest centru. Cu toate acestea, existența sa este de netăgăduit, la fel ca și faptul că a intervenit în 1770 pentru a-l salva pe Goethe”1.
Prin Germania neagră autorul desemnează persoane și societăți aplicând magia meagră, prin Germania albă, opusul. Formularea ”mulți autori, printre care mă număr și eu” e doar o formă de modestie, mai mult sau mai puțin prefăcută. Cert este că însuși inițiatorul teoriei nazismului magic o plasează în zona ficțiunii. ”Nu poate fi din păcate susținută”.
În aceeași carte, J. Bergier abordează și problema curenților telurici. Tranșant:
”Să profităm de această ocazie pentru a clarifica lucrurile: Locurile enigmatice de pe suprafața pământului sunt adesea menționate ca fiind puncte de intersecție a curenților telurici. Să clarificăm o dată pentru totdeauna că nu există curenți telurici. Există curenți electrici vagabonzi în pământ, dar aceștia sunt de intensitate slabă, cu aspect firav și nu au decât cel mult cincizeci de metri lungime. Acești curenți apar cel mai des atunci când obiectele metalice îngropate încep să se descompună.
Nu există linii de curenți telurici care să formeze în pământ o rețea (”gridling” în original) și nici intersecții ale acestor linii (s.n.). Trebuie să căutăm în altă parte o explicație a ușilor secrete”2.
Domnișoara Cristiana Pănculescu se înspiră masiv din Louis Pauwels și Jacques Bergier când plasează în ”Centrul Lumii” din Bucegi, Ombilicul care dă posibilitatea controlării curenților telurici, căutat, zice ea, și de posedatul Adolf Gitler.
Aminteam la început de autori dinamici și autori calcifiați. Își va schimba donșoara Christiana opiniile în baza noilor de informații prezentate (noi pentru ea, că ele sunt vechi de jumătate de secol)? Sigur că nu, nici ea și nici alții. Cât mai sunt proști de prostit în țărișoara asta, ulciorul merge la apă, chiar dacă izvorul nu este tocmai curat. Dar care este adevărul despre aventura nazistă pe Elbrus?
Note1Jacques Bergier, ”Secret doors of the Earth”, Henry Regnery Company, Chicago, 1975, pg. 73; 2Ibidem, pg. 53.
1942-3. În ”Dimineața magicienilor”, Bergier și Pawells fac o serie de afirmații nefondate, perpetuate ulterior din lene, incurie și interes. Subtitlului ”Rugăciunea de pe Elbrus” îi corespunde următoarea dezvoltare:
”În primăvara următoare, când trupele au invadat Caucazul, avu loc o ceremonie bizară. Trei alpiniști S.S. s-au cățărat pe culmea Elbrus, munte sacru al arienilor, leagăn al vechilor civilizații, pisc magic al sectei «Prietenilor lui Lucifer». Acolo au înfipt drapelul cu svastică, binecuvântat după ritul Ordinului Negru. Binecuvântarea drapelului pe culmea Elbrus trebuia să marcheze începutul noii ere. De atunci încolo, mersul vremii avea să se supună, iar focul să învingă gheața timp de milenii. Anul precedent se întâmplase o serioasă decepție, dar nu fusese decât o încercare, ultima înaintea adevăratei izbânzi spirituale. Și, în ciuda avertismentelor meteorologilor clasici care anunțau o iarnă și mai groaznică decât cea dinainte, în ciuda miilor de semne amenințătoare, trupele urcară spre nord și Stalingrad, ca să taie Rusia în două”1.
Deși contrafactuală, cartea celor doi francezi, unul rus și unul evreu, e foarte bine scrisă. Te prinde în mreje, te poartă prin vise și dacă-ți lipsește spiritul critic, începi nu doar să crezi, dar și să propăvăduiești teza realismului fantastic.
În studiile sale marcate de omfalomanie (obsesia compulsivă a Centrului), domnișioara Cristiana Pănculescu consideră citatul de mai sus ca realitate incontestabilă și solidă temelie pentru propriile construcții imaginare. Care este realitatea?
Citat din memorialistica lui Albert Speer:
”Exact atunci a sosit la Cartierul General ştirea că un detaşament al trupelor de munte germane a cucerit Elbrusul, vârful cel mai înalt al Caucazului; pe acel munte, înalt de 5600 de metri, înconjurat de gheţari uriaşi, soldaţii noştri arboraseră drapelul german. Evident, era vorba de o operaţiune inutilă, de foarte mică anvergură, de altfel, ea trebuia considerată ca o aventură a unor alpinişti exaltaţi. Noi am avut toată înţelegerea pentru această năzdrăvănie care, în rest, ne părea lipsită de urmări şi total nesemnificativă. L-am văzut deseori pe Hitler la mânie, rar însă mi-a fost dat să asist la o asemenea izbucnire de furie ca atunci când a primit această ştire. A vociferat ore în şir, ca şi cum tot planul său de campanie ar fi fost ruinat prin operaţiunea respectivă. Trecuseră deja câteva zile, dar el tot mai continua să-i înjure pe «cretinii ăştia de alpinişti care ar merita să fie duşi în faţa tribunalului de război», în plin război, se ambiţionaeră prosteşte să cucerească muntele, în ciuda dispoziţiilor lui de a se concentra toate eforturile în direcţia Suhumi. «Iată cum se respectă ordinele mele!» spunea el”2.
Vom vedea că nici Himmler nu a ieșit satisfăcut din această aventură.
Episodul Elbrus pe larg3.
Operaţiunea Braunschweig, numită astfel după oraşul german omonim, desemna în anul 1942 acțiunile militare germane din Rusia, mai precis ofensiva de vară începută în ziua de 28 iunie. Prin Directiva nr. 45 (/23.07.1942), Hitler împărtea Grupul de Armate Sud în Grupul de Armate A (vizând Caucazul și Baku; Operaţiunea Edelweiss) şi Grupul de Armate B (cu obiectivul Stalingrad și, dacă este posibil, Astrahan; Operaţiunea Fischreiher). Bifurcarea este considerată una din cauzele dezastrului de la Stalingrad, dar este totodată şi punctual de început al aventurii Elbrus.
La începutul lunii august (sursele nu coincid în privința datei; 5 sau 9), generalul Karl Hubert Lanz de la 1. Gebirgs-Division îi încredințează ordonanței sale, căpitanul Heinz Groth, misiunea de a constitui o Sonder-Hochgebirgskompanie, cu ținta cuceririi Elbrusului. Este de menționat că superiorii ierarhici, în special comandantul XXXXIX Gebirgs-Armeekorps, generalul Rudolf Konrad, au acceptat tacit expediția alpină, deși i-a negat orice beneficiu tactic.
Cu sprijinul logistic al V. Fliegerkorps (feldmareșalul Robert Ritter von Greim), este efectuat un zbor de recunoaștere a muntelui, căpitanul Groth fiind și el la bordul avionului.
În data de 12 august grupul Groth atinge versantul sudic al muntelui Elbrus, instalează o tabără și pregătește ascensiunea.
În 16 august, grupul reușește să ia în stăpânire două obiective, un refugiu de mare altitudine – Elbrushaus (Prijut 11) și stația meteo din imediata apropiere (Prijut 9). Remarcabil este că datorită efectului surprinderii și negocierilor, țintele au fost preluate de la ruși fără a se trage niciun foc de armă. Soldaților și civililor sovietici li s-a permis să coboare în vale, neexistand victime din rândul lor. Obiectivul a fost fortificat cu o poziție de artilerie și un cuib de mitralieră.
În zilele de 19 și 20 august au loc două încercări de a atinge vârful, ratate din cauza vremii proaste. În 21 august, ora 3 am, soldații sub comanda lui Groth ating vârful (16 din 1. GD și 5 din 4. GD), in ciuda condițiilor meteo, care continuau să fie defavorabile.
Muntele Elbrus are de fapt două vârfuri, între ele fiind o șa, unde era aflat și refugiul. Vârful estic este mai mic (cota 5621), cel vestic fiind principal (cota 5642). Datorită vizibilității reduse, s-a greșit ținta: în ziua de 21 a fost atins din greșeală vârful estic.
În 23 august o altă echipă, condusă de sublocotenentul Herbert Leupold atinge vârful vestic. Inițial constituită din 8 alpiniști militari, 4 au fost nevoiți să renunțe din cauza epuizării.
Fotografiile așa-zis făcute în 21 și 23 sunt regizate, fiind ”trase” la o lună de la evenimente. În ambele zile vremea rea nu a permis să se facă fotografii sau să se filmeze pe peliculă cinematografică. În 7.09.1942, Hans Ertl, supreanumit ”fotograful lui Hitler”, un împătimit montaniard, a participat la o reeditare a ascensiunii, pentru a obține materiale pentru aparatul de propagandă. Episodul este povestit în detaliu în cartea sa, ”Als Kriegsberichter 1939-1945”.
O a patra echipa, formata din doi alpiniști, dispunând de o dispensă specială din partea generalului Konrad, rateaza în septembrie 1942 atingerea vârfului. Ambii au decedat în timpul ascensiunii și cadavrele lor nu au fost găsite niciodată.
În jurnalul lui Heinz Groth se menționeaza intenția unui grup SS de a escalada muntele, dar este mai mult reflexia literară a unui zvon. Nu există nici o dovadă că personal din SS a urcat în perioada 1942-1943 pe Elbrus.
Episodul Elbrus este bine documentat de istorici; pete albe mai există doar în privința unor nume individuale, deși unitățile participante sunt cunoscute. Situația din teren nu permitea unei expediții SS să treacă neobservată:
⦁ Ideea ascensiunii nu a plecat in nici un caz de la Heinrich Himmler. Generalul Rudolf Konrad nu ar fi fost în acest caz atât de sceptic, fiind periculos la acea vreme să-ți exprimi și mai ales să-ți transpui în scris îndoielile la o cerere a lui Himmler în persoană;
⦁ Citatul din memoriile lui Speer nu lasă urmă de îndoială; Adolf Hitler nu s-a aflat la originea acțiunii;
⦁ Componenta echipelor Groth si Leupold este cunoscută, din nici una nu făcea parte personal SS;
⦁ Toate echipele au tranzitat Elbrushaus, poziție fortificată și unde a staționat permanent o mică garnizoană germană. Groth a găsit acolo o poziție rusească; nu trecuse nici picior SS prin zonă;
⦁ Nici Hans Ertl și nici rușii care au survolat și ulterior recucerit vârful n-au găsit urme ale prezenței, mai mult sau mai puțin ritualice, a SS-ului. Hans Ertl nu ar mai fi fost trimis acolo, cât despre ruși, propaganda sovietică ar fi exploatat la maxim situația.
Ideea ”cuceririi” Elbrusului a pornit de la dorința de aventură a unor alpiniști militari, reușind să stârnească furia lui Hitler și să ofere material propagandistic ministerului lui Goebells. Ulterior, niște minți poznașe au brodat o legendă într-o carte din anii ʼ60, iar domnișoara Cristiana Pănculescu a înghițit-o cu fulgi cu tot. Că așa fac cercetătorii cherry-picking, fără să verifice sursele dacă ele sunt convenabile…
Note: 1Loius Pauwels, Jacques Bergier – ”Dimineața magicienilor”, Ed. Nemira, București, 1994, pg. 244-45; 2Albert Speer – ”În umbra lui Hitler – Memorii” (vol. I); 3Următorul fragment este tradus, adaptat, verificat și sintetizat, urmând datele de aici.
1988. Asemenea ”Dimineții magicienilor”, ”Pendulul lui Foucault” este o carte-cult. Ambele etalează o imensă erudiție, dar o folosesc în sensuri diametral opuse: una pentru a sprijini o cauză, cealaltă pentru a o satiriza cu rafinament. Însă ”Cei care se joacă prea subtil cu vorbele, pot cu ușurință să le corupă sensul”1. Vom vedea ulterior ce și cum. Deocamdată un citat din ”Pendul”:
”Am încercat şi am reuşit. Pământul e un mare magnet, iar forţa şi direcţia curenţilor săi sunt determinate şi de influenţa sferelor cereşti, de ciclurile anotimpurilor, de precesiunea echinocţiilor, de ciclurile cosmice. De aceea sistemul curenţilor e schimbător. Dar trebuie să se mişte ca firele de păr care, pe măsură ce cresc pe toată calota craniană, par că sunt generate în spirală dintr-un punct aflat în creştet, acolo unde ele ascultă mai puţin de pieptene. Identificând punctul ăla şi punând în el staţia cea mai puternică, ar fi putut fi dominate, dirijate, comandate toate fluxurile telurice ale planetei (s.n.). Templierii înţeleseseră că secretul nu consta numai în a avea harta globală, ci în a cunoaşte punctul critic, Omphalos-ul, Umbilicus Telluris, Centrul Lumii, Originea Mecanismului. Toată afabulaţia alchimică, coborârea htoniană a operei la negru, descărcarea electrică a operei la alb nu erau decât simboluri, transparente pentru iniţiaţi, ale acestei auscultaţii centenare al cărei rezultat final ar fi trebuit să fie opera la roşu, cunoaşterea globală, dominarea fulgurantă a sistemului planetar al curenţilor. Secretul, adevăratul secret alchimic şi templier, consta în a identifica Obârşia acestui ritm intern (…).
«Totu-i perfect», zicea Diotallevi. «Dar când, până la urmă, ştii să dirijezi curenţii telurici, ce faci din ei? Morişcă de vânt?».
«Haida-de», ziceam eu, «nu sesizaţi scopul descoperirii? Fixaţi în Ombilicul Teluric fişa cea mai puternică… Faptul că posezi staţia aceea îţi dă putinţa de a prevedea ploile şi seceta, de a dezlănţui uragane, taifunuri, cutremure, de a desprinde continentele, de a scufunda insulele (cu siguranţă, Atlantida a dispărut din cauza unui experiment dus prea departe), de a face să se înalţe-n aer pădurile şi munţii… Vă daţi seama? E altceva decât bomba atomică, ce-i face rău şi celui care o lansează. Tu, din turnul tău de comandă, îi telefonezi, să zicem, preşedintelui Statelor Unite şi-i spui: până mâine vreau un catralion de dolari, sau independenţa Americii Latine, sau insulele Hawaii, sau distrugerea rezervelor tale nucleare, altfel falia Californiei se deschide definitiv şi Las Vegas-ul devine un tripou plutitor…».
«Păi Las Vegas e în Nevada…».
«Şi ce contează, controlând curenţii telurici tu dezlipeşti şi Nevada, ba chiar şi Colorado. Şi pe urmă telefonezi la Sovietul Suprem şi le spui: prieteni, până luni vreau tot caviarul din Volga şi toată Siberia ca să fac cu ele un depozit de produse congelate, altfel vă înghit Uralii, vă fac Caspica să se reverse, vă trimit Lituania şi Estonia în derivă şi vi le scufund în Groapa Filipinelor».
«E-adevărat», zicea Diotallevi. «O putere uriaşă. Să rescrii Terra cum ai scrie Tora. Să muţi Japonia în Golful Panama». «Panică pe Wall Street». «Altceva decât scutul spaţial. Altceva decât să preschimbi metalele în aur. Dirijezi salva trebuitoare, aduci în stare de orgasm viscerele pământului, le pui să facă în zece secunde ceea ce au făcut în miliarde de ani şi tot bazinul Ruhr îţi devine un zăcământ de diamante. Cunoaşterea mareelor fluidice şi a curenţilor universali, spunea Eliphas Levi, reprezintă secretul atotputerniciei umane»”2.
Umberto Eco a îmaginat un complot care se derulează de-a lungul istoriei, capacitând societăți secrete, state și indivizi remarcabili în încercarea de a obține dominația planetară controlând dintr-un punct geografic privilegiat (Buricul lumii) forța curenților telurici. Rândurile de mai sus detaliază scopul final: obținerea unei arme finale, geoclimatice.
Insistăm pe nota satirică a ”Pendulului lui Foucault”, afirmată chiar de Umberto Eco în interviuri, atunci când a realizat că exista riscul de a fi înțeles greșit:
”Am fost întotdeauna fascinat de oamenii paranoici care își imaginează conspirații. Mă fascinează, dar într-un mod critic. Pendulul lui Foucault era un exemplu grotesc al acestui tip de oameni (…) Bine, dar personal, am scris mereu împotriva acestui tip de paranoia culturală”;
”Dacă deschizi internetul, găsești o mulțime de astfel de lucruri. Așadar, este un fel de boală socială. Știi, acum 60 sau 70 de ani, un mare filosof, Karl Popper, a scris un eseu fundamental despre toate teoriile conspirației, arătând că ele sunt mereu o formă de a fugi de responsabilitățile noastre. Este un tip foarte important de boală socială prin care evităm să recunoaștem realitatea așa cum este și, totodată, ne eschivăm de la răspundere. (…) Conspirațiile și toate teoriile conspirației fac parte și ele din canonul falsurilor”3.
De altfel, indiciile de connoisseur – ”mareele fluidice” și ”curenţii universali” la care se referea ocultistul francez Eliphas Levi țineau de astral, nu de subteran și materialitatea grosieră – nu opresc și nici n-au oprit anumite persoane să concluzioneze în conformitate cu propriile idei delirante. Revenim, revenim…
Ce face domnișoara Pănculescu? Plecând de la fragmente din citatul de mai sus, își construiește teoria ”Comandamentului curenților telurici” de pe Vf. Omu din Bucegi. Apoi, circular, folosește aceleași fragmente ”ca probă”.
Mai afirmă că:
”Despre Umberto Eco se spune / ştie că a avut acces la o bibliotecă uriaşă deţinută de un „anume” abate, bibliotecă / informaţii la care nu pot avea acces decât cei „aleşi””4.
Desigur, Eco avea acces la biblioteca abației din ”Numele trandafirului”… Lăsând gluma la o parte, el chiar deținea o valoroasă colecție de cărți rare:
”Colecția mea de cărți rare se referă doar la cărți care nu spun adevărul. [râde] Sunt false. De exemplu, nu am Galileo, pentru că el a spus adevărul. Dar îl am pe Ptolemeu, pentru că s-a înșelat. Am fost întotdeauna foarte interesat de falsuri și de falsificare, pentru că, fiind filozof, sunt interesat de adevăr. Dar a stabili ce este adevărat e foarte dificil. Adesea, e mai ușor să stabilești ce este fals. Și, trecând prin fals, e posibil să înțelegi ceva despre adevăr; aceasta este o afirmație filozofică, luați-o ca atare”5.
Bună bază de susținere și-a ales distinsa autoare, în ” cărți care nu spun adevărul”! Ea mai invocă și o sincronicitate, semn că universul lucrează la finalitatea operei bucegiste:
”De remarcat 3 coincidenţe:
În 1988 lansează Umberto Eco a să carte „Pendulul lui Foucault”.
În 1988 îmi cade în mână cartea lui Daniel Ruzo „Los ultimos dias del Apocalipsis”.
În 1988 am început să prezint în public localizarea
CENTRULUI LUMII =TRONUL de pe Pământ AL LUI DUMNEZEU–SFÂNTA TREIME
Eroarea acestor domni, ce se cred ei „mari iniţiaţi” atotştiutori şi se vor stăpânii absoluţi ai Lumii, este că îL IGNORĂ PE DUMNEZEU, că au ignorat şi ignoră Principala Funcţie a acestui „CENTRU”, anume funcţia SPIRITUALĂ / DIVINĂ. Ei cred că Dumnezeu este pur şi simplu o Forţă Cosmică impersonală, inconştientă şi, în consecinţă, manipulabilă. Din păcate sunt mulţi cei care gândesc aşa, şi mă refer la cei care, mândrii de inteligenţa şi de aşa-zisa lor „superioritate”, se definesc a fi „libercugetători”, catalogându-ne pe noi ceilalţi – care ne închinăm Sfintei Treimi, Mântuitorului nostru Iisus Hristos – ca primitivi cu mentalitate medievală”6.
Adânc. Și asta parcă pentru a-i da dreptate italianului: ”personajele din Pendulul lui Foucault formau un grup de intelectuali pierduți în propriile lor fantezii literare, incapabili să facă față realității”7.
Note1William Shakespeare, ”A douăsprezecea noapte”; 2Umberto Eco, ”Pendulul lui Foucault”, Ed. Pontica, Constanța, 1991; 3,5,7interviewmagazine.com Interviu realizat de Chris Wallace cu umberto Eco, 2.11.2015 (aici); 4-6Facebook GeorgetaCristiana Ppănculescu, 25.03.2022. Textele sunt chiar mai vechi, fiind adesea repostate, șterse, modificate, în funcție de dispoziția autoarei. Cu toate acestea, se păstrează un filon de ideație liniar. Am păstrat grafia originală, care ar putea interesa psihiatrii.
Cu siguranța sărită. Textul pe care-l prezentăm mai jos a apărut în data de 30 iulie 2015 pe un site de umor, cotidianzilnic.ro (aici) din păcate dispărut între timp din peisajul digital:
”Un mason bătrân dezvăluie
– tunelurile din Bucegi duc către panoul de siguranțe al lumii.
Geoffrey Popescu, un mason de origine română de rangul 33 din Marea Lojă Reunită a Scoției și Irlandei «Walt Disney» dezvăluie adevărurile care ne neliniștesc despre zona Bucegilor.
De mult cunoscută de către fenomenologi și de către oamenii locului ca o zonă de confluență a unor energii tulburătoare, platoul Bucegilor a reprezentat un loc de temută venerare.
În anul 2006, Geoffrey Popescu, aflat pe patul de moarte într-un spital ultrasecret care servește numai elitele lumii, a început să dicteze unui biograf toate secretele pe care lumea trebuie să le afle.
Printre acestea a fost și adevărul despre tunelurile din Bucegi, o rețea de galerii secrete care se pare că duc către un panou de siguranță pentru energiile ezoterice ale lumii.
«Mi-a explicat, și trebuie să înțelegeți că risc viața dezvăluind asta, că masonii de mult stăpânesc anumite energii telurice despre care știința abia începe să afle. Este vorba despre energii care pot schimba bine în rău, vremea bună în vremea rea, sănătate în boală și așa mai departe.
Fiecare corp are energia sa, inclusiv corpul uman, energie care rezonează și se vede une ori sub forma chakrelor. Ei bine și Pământul are astfel de energii, la o scară mult mai mare.»
Se pare că astfel de energii sunt bine canalizate de masoni prin tot felul de conducte naturale sau artificiale, de exemplu proiectul HAARP. Pentru a preveni scurtcircuitarea conductelor energetice civilizațiile avansate care se știe că au locuit pe Pământ cu mult înaintea oamenilor au construit un panou de siguranțe. Nu ca cele cu care sunt obișnuiți oamenii, ci sub forma unei rețele de filoane de cristale și monoliți de quartz interschimbabili.
«Dacii au fost un popor care au știut să folosească aceste energii. Avem dovezi directe, arheologice. Însă ei nu erau racordați la panoul de siguranțe al lumii fiindcă nu au solicitat niciodată branșarea. Practic dacii ”furau” energii ezoterice.» spune biograful masonului decedat”.
***
cotidianzilnic.ro nu s-a pretins niciodată o platformă de știri, ci de umor. Dacă pleonasmul din nume scăpa neobservat, subtitlul ”tabloid infect” era mai mult decât lămuritor. Ca să nu vorbim de conținutul articolelor, care aveau ”stegulețe” de alarmă în fiecare propoziție. S-a întâmplat însă ceva: materialul a fost preluat integral de nenumărate site-uri cu pretenții de seriozitate, la categoria ”News/Știri”. Și a început să fie considerat ca atare. Desigur, am putea reproșa publicului imabilitatea de a remarca umorul în tușe groase și în doze industriale. Însă cei care au deturnat – prin metoda de furt calificat ”suveica” – intenția autorilor de la cotidianzilnic.ro sunt mult mai culpabili. Și câteva din instituțiile astea de presă iau acum bani de la Guvern pentru a informa publicul corect. Dacă nici ziariștii nu mai pot (sau nu mai vor?) să-și trieze sursele, ce-i putem reproșa unei pensionare și liotei ei de admiragtori pasiv-agresivi?
IV. PARANORMAL DE TRANZIȚIE
1992 Manolache (12)
1993. Andru (18.05)
Tunelul energetic din Bucegi. Anterior, am prezentat un articol de presă âcare includea elemente din preistoria ”tunelurilor energetice din Bucegi”, respectiv vagi trimiteri la o legătură între Tibet și Carpați pe cale de Shambala, ”marea peşteră pe sub continent”. Reamintim că promotorii nu s-au pus încă de acord dacă acest tărâm are o structură fizico-materială sau doar o existență eterată (orice-ar vrea să însemne asta!).
Rămânem în1993, cu ”Tunelul energetic din Bucegi”1 (aici), articol publicat de această dată în ”Flacăra” lui Arion. Câteve repere:
⦁ În mare, articolul preia teoriile domnișoarei Cristiana Pănculescu la mâna a doua, repovestindu-le mai mult sau mai puțin exact. Femeia nu are niciun amestec direct;
⦁ ”Corespondentul” este un arhitect din Reșița, Mugur Cernescu, pe care și noi am avut neplăcerea de a-l băga în seamă. Nu știm cum era în 1993, dar acum e clinic băiatul ăsta;
⦁ Cel mai probabil, falsa profeție despre cel de-al Treilea Război Mondial este o inserție a lui Cernescu;
⦁ ”Tunelul energetic din Bucegi” la care se face referire nu mai străbate subsolul, ca la Andru, ci reprezintă legătura dintre Cer și Pământ. Cristiana Pănculescu nu folosește acest termen nonsensual în context, tunelul.
Reamintim că Domnișoara Pănculescu și-a lansat la sfârșitul anilor ʼ80 și începutul anilor ʼ90 o serie de teorii bucegiste, preluate în parte și puternic modificate în acord cu interese meschine de diverși speculanți (exemplul Cernescu îl aveți mai sus). Doar recent autoarea a catadicsit (oare la sugestia cui?) să se delimiteze de aceste contorsionisme media. Însă și acum cu jumătate de gură și păstrându-și doza proprie de șovinism.
Note 1***, ”Tunelul energetic din Bucegi”, în ”Flacăra” (Arion) nr. 24/16-22.06.1993, p. 13
1994. În ”Cuvântul liber” (aici), dr. Cornel Podaru face o scurtă prezentare a radiesteziei, dintr-o perspectivă apologetică și scientistă. Domnia sa se prezintă ca parte a unui colectiv de cercetare aflat în relație cu ”renumita profesoară doctor în biologie – Marioara Godeanu de la Bucureşti – câştigătoarea unor prestigioase premii internaţionale din domeniul bioenergiei – care are mare tangenţă cu parapsihologia – efectul piramidă, inteligenţa şi sensibilitatea la plante etc”.
”Din presa scrisă şi din alte informaţii am auzit că în ţara noastră există o Asociaţie a Radiesteziştilor din România (este vorba de Societatea Română de Radiestezie, un SRL – n.n.) care şi în acest an de Sântămăria Mare (15 august – n.n.) au mers în jur de 500 la vârful Omul în Bucegi pentru a se încărca cu energie, fredonând tot felul de chemări mistice care au speriat personalul de serviciu de la cabane, iar un sobor de preoţi a făcut imediat feştania locului poluat de aceste spirite. Nu cunosc pe nici unul din această organizaţie.
De ce să trecem la o latură mistică şi să denigrăm o nouă mare ştiinţă a viitorului”1, se întreabă dr. Cornel Podaru.
De ce să trecem la o latură mistică? Chiar așa! Pentru că acea componentă ”mistică”, de fapt o grotescă parazitare a credinței creștin-ortodoxe majoritare, are rol de legitimare și portanță. Nu merge fară, mai ales atunci când încerci să autohtonizezi practici complet străine de sufletul poporului român.
Reținem că în 1994, paranghelia ”sârmistă” de 15 august din Bucegi era deja o tradiție.
Note Dr. Cornel Podaru, ”Radiestezia în parapsihologie”, în ”Cuvântul liber” (Mureș), nr. 184/17.09.1994, p. 4.
Bucegi: Cutremure și energii esoterice. Există diferențe uriașe între știința nu poate explica la modul absolut, știința nu poate explica încă, știința nu are suficiente date concrete pentru a explica și știința explică, dar n-o face pe înțelesul publicului.
În perioada mai-iunie 1993, în zona Valea Prahovei au fost cutremure. O raritate. Cel mai puternic a fost în 23 mai, cu 4.2 Richter și VI Mercalli, la pachet cu peste 200 de replici de o intensitate scăzută.
La nivel local a fost o oarecare agitație, propagată și la nivel național. Ca întotdeuna, explicațiile alternative au venit să compenseze deficitul de comunicare publică. Mesajele oficiale, greșit formulate și slab dozate, au fost înlocuite cu ”păreri” sărite de pe fix:
”suita de cutremure a dat naştere şi la o serie de concluzii uluitoare, la ipoteze fantastice. Un «specialist» în fenomene extrasenzoriale a afirmat de exemplu că asistăm la mutarea centrului de flux energetic cosmic în zona Vârfului Omul. Unii susţin că la Peştera Sinaia s-ar fi format un nou culoar, iar alţii iau în calcul faptul că la barajul de acumulare de la Bolboci – Lacul Scropoasa – s-au format acumulări de gaze în subteran şi că aceste acumulări răbufnesc când şi când…”1.
Activitatea seismică din 93 a fost un stimulent nesperat pentru teoriile despre Bucegiul energetic, Bucegiul subteran și despre baze militare secrete, îngropate sub Bucegi.
Există o Arheologie care urmărește sedimentul cultural pentru a surprinde transformarea ideilor în timp și propagarea lor în spațiu. Ei ar trebui să-i fie adăugat un Design al ideilor, despre felul în care elemente disparate sunt selectate și combinate pentru a genera un element de noutate.
Note1***, ”Explicații și «explicații»”, în ”Împreună”, nr. 7-8(20-21)/1993, p. 8
În Bucegi, în apropierea vârfului OMU, se află cel mai important Centru energetic – informaţional natural al Planetei. Aceasta este părerea cercetătoarei Cristina Pănculescu din Bucureşti.
Robert Grugeau (Charroux) – n. 7 aprilie 1909, †24 iunie 1978 – s-a născut la Payroux (Vienne, Franța). A lucrat ca poștaș angajat la PTT (Poșta de stat franceză) până când și-a dezvăluit talentul literar. Este cunoscut publicului sub pseudonimul său literar Robert Charroux (Charroux este o comună din Vienne). A debutat ca scriitor SF, apoi a abordat un stil care asambla non-ficțiunea cu notele de călătorie și cu o imaginație debordantă.
În 1974, la un buletin distanță, Bergier publică ”Visa pour une autre terre”, tradusă în engleză cu titlul ”Secret doors of the Earth”. Ce afirmă:
”În primăvara următoare, când trupele au invadat Caucazul, avu loc o ceremonie bizară. Trei alpiniști S.S. s-au cățărat pe culmea Elbrus, munte sacru al arienilor, leagăn al vechilor civilizații, pisc magic al sectei «Prietenilor lui Lucifer». Acolo au înfipt drapelul cu svastică, binecuvântat după ritul Ordinului Negru. Binecuvântarea drapelului pe culmea Elbrus trebuia să marcheze începutul noii ere. De atunci încolo, mersul vremii avea să se supună, iar focul să învingă gheața timp de milenii. Anul precedent se întâmplase o serioasă decepție, dar nu fusese decât o încercare, ultima înaintea adevăratei izbânzi spirituale. Și, în ciuda avertismentelor meteorologilor clasici care anunțau o iarnă și mai groaznică decât cea dinainte, în ciuda miilor de semne amenințătoare, trupele urcară spre nord și Stalingrad, ca să taie Rusia în două”1.
Operaţiunea Braunschweig, numită astfel după oraşul german omonim, desemna în anul 1942 acțiunile militare germane din Rusia, mai precis ofensiva de vară începută în ziua de 28 iunie. Prin Directiva nr. 45 (/23.07.1942), Hitler împărtea Grupul de Armate Sud în Grupul de Armate A (vizând Caucazul și Baku; Operaţiunea Edelweiss) şi Grupul de Armate B (cu obiectivul Stalingrad și, dacă este posibil, Astrahan; Operaţiunea Fischreiher). Bifurcarea este considerată una din cauzele dezastrului de la Stalingrad, dar este totodată şi punctual de început al aventurii Elbrus.
În zilele de 19 și 20 august au loc două încercări de a atinge vârful, ratate din cauza vremii proaste. În 21 august, ora 3 am, soldații sub comanda lui Groth ating vârful (16 din 1. GD și 5 din 4. GD), in ciuda condițiilor meteo, care continuau să fie defavorabile.