Piatra Teiului (județul Neamț) este în prezent unul dintre cei mai cunoscuți megaliți de pe cuprinsul țării noastre. Cu cel puțin trei profile orientate la 120°, intervenția antropică pare pentru unii de domeniul evidenței. Dar n-a fost întotdeauna așa…
Legenda acestei klippe a fost culeasă de Alecu Russo în 1839 și publicată ulterior (”La pierre du tilleul”, 1840; ”Scrieri”, 1908). Vrând să pedepsească pe oameni, diavolul a rupt un ștei din Ceahlău și l-a purtat în zbor cu gând să zăgăzuiască Bistrița și ”să înece Moldova”. Surpins de cântatul cocoșilor care anunțau ivirea zorilor, Diavolul înaripat scapă piatra și fuge să se ascundă pe unde apucă. Este o încercare naivă de a explica originea pietrei, izolată și singulară într-o poiană aproape plată. O variantă a oferit și Ovid Densușianu1 (”Tradiţii şi legende populare”, în ”Calendar pe anul 1851”, Iaşi).
În ”Baltagul” (1930), Mihail Sadoveanu contestă veridicitatea legendei prin gura negustorului David. Acesta se miră, pe bună dreptate, de inconsecvența Diavolului care ar fi putut reveni să-și termine răutăciunearămasă fără finalizare. ”Piatra stă aici de pe când nu erau oameni, nici diavoli”2, concluzionează șugubățul evreu. Just! După cercetări recente:
”În urma cercetărilor întreprinse, o echipă de specialişti a stabilit că această piatră, a cărei vârstă numără nu mai puţin de 140 de milioane de ani, era un «recif pigmeu» pe care animalele marine îl foloseau ca loc de refugiu din calea unor vertebrate mai puternice. Examinată la microscop, «Piatra Teiului» a dat la iveală cochilele unor întregi generaţii de corali, moluşte sau foraminifere, care, în decursul mileniilor, i-au împrumutat acesteia forma turnului semeţ şi solitar, înalt de aproape 23 de metri”3.
Ciudat este că nici tradiția, nici notele de călătorie, nici scriitorii și nici măcar ziariști mai recenți nu au observat chipurile de om ale stâncii, care azi par subînțelese.
În reportajul său, George Demetru Pan (1938) se centrează pe Piatra Teiului, ”o stâncă enormă, în formă de turlă”. Pe lângă o fotografie sugestivă și legenda lui Russo (preluată din C. Matasă, ”Călăuza jud. Neamț”), călătorul de ocazie oferă și o perspectiva unui alpinist ad-hoc:
”După măsurătoarea făcută de fostul învăţător, d. Leon Mrejeru, Piatra Teiului are 28 metri înălțime”4.
O aproximare destul de bună. Valoarea exactă (DMT) este de 26 m.
Ion Istrati (1955) descrie ”o coşcogemite stâncă precum un turn de cetate”5. Aceeași metaforă o folosește și Alecu Russo (”turn singuratic”).
Nici Petre Comănescu (1965) nu remarcă aspectul uman, cu toate că nu ratează aspectul Panaghiei din Ceahlău, ”stânca ce seamănă cu un cap de om în profil”6.
Primul care afirmă posibilitatea ca Piatra Teiului să fie o arhaică sculptură megalitică este ing. Silviu N. Dragomir. De-abia în 1975, în celebra rubrică de gherilă publicistică ”Tribuna cititorului”7:
La scurt timp, Ioan Chintăuan (1978) indexează Piatra Teiului printre megaliții clasici. De parcă ar fi fost ceva de la sine înțeles:
”Există numeroase forme bizare de piatră identificate, a căror origine şi geneză n-a fost explicată suficient de convingător. Să ne reamintim de câteva dintre cele care apar pe teritoriul ţării noastre: (…) «Piatra Teiului» – lacul Bicaz…”.
Și de-aici totul e poveste…
***
Am întâlnit aceeași situație în cazul Sfinxului din Bucegi. Plecând de aici am observat un model. Sunt multe stânci cu chip de om în România, perfect individualizate, dar tradiția nu le-a fixat decât rar ca atare. Este curios cum numeroșii corifei ai megalitismului românesc n-au făcut această observație înaintea noastră. Sau poate doar n-au avut interesul s-o publice.
Amicul George Gioga remarca un fel de ”orbire” – începi să vezi doar după ce ți se indică ce-i de văzut. Aici poate fi luarea vălului de pe ochi, dar și o condiționare. După cum și aparenta ”orbire” poate fi condiționată, la rândul ei. Cultural.
”– Pentru că, vezi dumneata, domnule, piatra asta-i piatra dracului!
– Cum a dracului? Dar atunci de ce-i zici a teiului?
– De ce? Odată, un cioban vrednic, cum se găsesc mulți prin părțile noastre, și-a pus în gând să scape stânca din ghearele necuratului. Într-o bună zi, și-a luat baltagul pe umăr, și-a pus în glugă merinde pe o săptămână – și a coborât, s-a dus în pădurile de la șesuri. De acolo a adus un pui de tei, care prin munții noștri nu se află. Și după ce a dat la pământ brazii cei vechi, care împresurau pe atuncea stânca blestemată, s-a aburcat voinicește până deasupra. Cățărându-se pe crengi, înțepenindu-se cu mâinile și cu picioarele, a răsădit sus teiul – dar jos nu s-a mai coborât… Mlada a prins rădăcină, dar de atâtea veacuri, iaca așa cum o vezi, tot închircită a rămas….”9.
Legenda Pietrei Teiului are o puternică influență creștină. De altfel și în prezent stânca este încoronată cu o cruce metalică. De obicei, și noi am urmat-o până la un punct, narațiunea populară este considerată ca explicație a originii. Însă, la un nivel mai profund, ea surprinde și creștinarea unui monument păgân.
”Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!” (Ieșirea, 20:4)
Poate aici este cheia. Și, revenind în final la Silviu N. Dragomir, îi repetăm întrebarea: ”Piatra Teiului… un chip cioplit?”.
Note: 1Anda Raicu – ”Piatra Teiului”, în ”România pitorească”, nr. 6/ iunie 1988, pg. 17; 2Mihail Sadoveanu – ”Baltagul”, Ed. Ion Creangă, București, 1987, pg. 76; 3Tiberiu Târcob, Gheorghe David – ”Piatra Teiului” la… microscop”, în ”Scânteia”, nr. 9032/ 19.01.1972, pg. 2; 4George Demetru Pan – ”Valea Bistriței, un paradis în paragină”, în ”România”, nr. 159/07.11.1938, pg. 4; 5Ion Istrati – ”Pe valea Bistriței”, în ”Iașul literar”, nr. 10/ octombrie 1955, pg. 82; 6Petre Comănescu – ”La monumentele de la Neamț. Jurnal de călătorie”, în ”Ateneu”, nr. 6/iunie 1965, pg. 17; 7Silviu N. Dragomir – ”Piatra Teiului… un chip cioplit?”, în ”România pitorească”, nr. 7/iulie 1975, pg. 19; 8Ioan Chintăuan – ”Enigme în piatră”, în ”România pitorească”, nr. 12/decembrie 1978, pg. 16; Alecu Russo – ”Piatra Teiului”.