Tăblițele ”de la Sinaia”

Biblia ne spune că ”La început a fost Cuvântul” (Evenghelia după Ioan 1:1). Prin extensie, noi credem că povestitul stă, în zorii istoriei, la baza formării comunității umane, pe care o încheagă, o structurează și o individualizează.

Văzută la început ca simplă relatare, povestea a transmis experiențe și abilități care au crescut capacitatea de supraviețuire și adaptare comună. Ulterior, pe măsură ce s-a rafinat ca formă și conținut, a modelat credințe și valori culturale.

Însă rolul social indiscutabil de liant comunitar atemporal al poveștii poate fi considerat și o vulnerabilitate. Până la urmă ea este un vector (un purtător), codând și optimizând pentru retransmitere un set de informații. Cibernetica ne învață că intrările viciate vor genera ieșiri viciate (GIGO – „Garbage In, Garbage Out„). Iar povestea ar avea aici rolul de a masca conținutul nociv, făcând-l atractiv și ușor de împrăștiat.

În ”Scrisoarea 180” (draft neexpediat, 1956), J.R.R. Tolkien explică simbioza și interdependența dintre limbă și mitologia tradițională codată prin intermediul ei. Limbile artificiale sunt ”mult mai moarte decât limbile străvechi nefolosite” (cu trimitere explicită la Esperando),  deoarece nu au legende care să le susțină.

Aici trebuie căutată reziliența narațiunii nu tocmai solide a ”Tăblițelor de la Sinaia” – este livrate prin intermediul  legendelor, al poveștilor care încep cu ”se zice că…”.