Bâlciul nălucilor

Scurtă psihologie arhitecturală. Nicolae Ceaușescu a imaginat Casa Poporului ca o acropolă, un sanctuar motivat de frica dictatorului de cutremure, de bomba atomică și în final, chiar de propriul popor. Rațiunea inițială a fost frica, conștientizată sau nu ca atare. Însă, cumva, pe parcurs, ea s-a sublimat în grandomanie.

Istoric, românii au dezvoltat o arhitectură care stă sub semnul nesiguranței și al perpetuului provizorat. În observațiile sale, Teohari Antonescu coboară această stare de fapt până în preistorie:

Acéstă temere de a locui în vale, departe de vîrfurile inaccesibile de munți,  este un indiciŭ important pentru cunóscerea exactă a spirituluĭ populaţiunilor prei­storice din Gorj şi pentru viaţa frămîntată și nesigură a locuitorilor, carî nu îndrăsniaŭ să se deslipéscă de gâtlejurile munţilor și să se cobóre la vale1.

Teamă s-a atenuat în timp, lăsând locul unei mentalități a parvenitului. Fără nici o preocupare pentru estetic sau funcțional, regula de aur și aproape singura regulă este ca noua clădire să fie puțin mai mare ca cea a vecinului. Făloșenia deșartă este cuvântul-cheie.

Unde vrem să ajungem? Sunt mulți care consideră Casa Poporului o faraonie hâdă, o monstruozitate nespecifică arhitecturii autohtone. Și au dreptate. Însă această construcție urmează milimetric nesfârșita pendulare populară între complexul de inferioritate și cel de superioritate, că acceptăm sau nu, că ne place sau nu asta.

 

Notă: 1Raportul D-lui profesor universitar Teohari Antonescu, privitor la cercetarea locuinţelor preistorice din judeţul Gorj”, în ”Buletinul Oficial al Ministerului Instrucțiunii Publice şi al Cultelor” (1897).