Dacia preistorică și istorică

Hărțile austrice ale Primei Ridicări Josefine (Marele Principat al Transilvaniei;  1769-1773) plasează la Șinca Veche (Alt-Sinka) un lăcaș religios creștin și ortodox – o mănăstire.

 

Harta Șinca Veche

 

După două secole și încă ceva ani, patriotismul local, pseudoistoria marketizată în stil american, o sectă neotantică de pe malurile Dâmboviței, mass-media tabloidă și Internetul au transformat locul într-un pol al credințelor New-Age și al misterelor contrafăcute.

În serialul nostru, vom vedea cum și de ce trei rătăciri își dau mâna peste ansamblul rupestru de la Șinca Veche: rătăcirea dacistă, rătăcirea New-Age și rătăcirea misticismului de factură orientală.

***

În anul 1996, apărea în fosta revistă ”RUFOR” (Romanian UFO Researchers) un incitant articol semnat de Gheorghe Lucian Moldovan. Acest material a dat tonul și muzica întregului legendarium ”croșetat” ulterior despre ”Templul” de la Șinca Veche. După el, au urmat doar imitatori. Mai mult sau mai puţin izbutiţi.

Îl vom reproduce în întregime,  deoarece este un adevărat act de fondare:

 

Templul Ursitelor – Miraculoasa descoperire de la Şinca Veche – Judeţul Braşov

Gheorghe Lucian Moldovan

 

Sub dealul Pleşu, aflat în imediata apropiere a comunei Şinca Veche, Ţara Făgăraşului, judeţul Braşov, din vremuri imemoriale se află sculptat cu măiestrie un templu unic în întreaga lume.

Iniţial, templul era compus din două încăperi în care se putea intra printr-o singură uşa prin care se ajungea într-un hol mare, deasupra căruia se afla un turn mic, sculptat dinăuntru în afară. Din această încăpere se putea intra prin mai multe uşi în toate celelalte anexe subterane. În partea dreaptă era o cameră mică ce adăpostea un cuptor folosit probabil pentru încălzirea întregului edificiu. Tot în dreapta, printr-o uşă înaltă, se intra în primul locaş de cult şi cel mai mare, din care astăzi se mai poate vedea doar o jumătate, el continuându-se cu un altar despărţit de o arcadă larg deschisă sculptată de sus în jos. În partea stângă a altarului se află sculptată o firidă foarte bine finisată, spre deosebire de pereţii lăcaşurilor de cult neşlefuiţi, pe care se văd şi astăzi urme de daltă. În partea stângă erau două chilii mari, cu pereţi drepţi, bine ştefuiţi, ale căror urme se văd şi astăzi. Pe uşa din mijloc se intra într-o tindă deasupra căreia se înalţă un turn conic, înalt de zece metri, sculptat tot dinăuntru în afară. Din această tindă, printr-o uşă aflată în partea dreaptă, se intra într-o altă încăpere de cult, despărţită printr-un perete de cea din exterior. În perete, în apropierea celor două altare a fost sculptat un ochi magic care leagă cele două lăcaşuri învecinate. Din acest mic santuar se intra, pe o uşă mare foarte bine sculptată, într-un altar mai mic. Şi în partea stângă a altarului se afla o firidă asemănătoare cu cea din primul altar. În plus, acest altar mai are firida mică ce se află în spatele mesei altarului, care era tot din piatră, dar care a fost distrusă de căutătorii de comori. În această firidă se află sculptată cu măiestrie Steaua lui David având în interior Yin şi Yang. În partea stângă a firidei, cu spatele spre ea, privind către uşa altarului, este sculptat un bust foarte bine lucrat care înfăţişează un bărbat impunător, cu plete lungi, cu înfăţişare deosebită faţă de tot ce cunoaştem până acum. Linia frunţii se continuă cu nasul, iar între nas şi gură nu este nici o distanţă. Întreaga arhitectura a templului este curbată, cele două lăcaşuri de cult împreună cu cele două altare au forma rotundă asemănătoare cu Yin şi Yang. Turnul înalt, împreună cu lăcaşul şi altarul mic formează un sfânt [sic!] în care lumina fără umbră intră printr-o fereastră aflată deasupra uşii de la apus la răsărit.

Plecând de jos în patru colţuri, turnul se înalţă conic, terminându-se cu un vârf de piramidă la deschiderea spre cer. Acest amănunt se poate observa urcând pe deal deasupra deschiderii actuale a turnului care este mult mai mare decât cea iniţială din cauză că o parte din turn s-a rupt. Încăperea de sub turn are trei pereţi drepţi, cel de la intrare şi pereţii laterali, peretele din faţa intrării fiind săpat mult mai adânc, iar de la un anumit loc se înalţă spre turn înclinat, ceea ce dovedeşte fără tăgadă că cei care au sculptat şi folosit templul sfânt cunoşteau încă de la început efectele miraculoase ale cristalelor de cuarţ, pe care le-au folosit aici printre primii în lumea cunoscută nouă, pentru comunicări cu cerul şi alte civilizaţii de afară. Oricum, acesta este singurul loc în care putem vedea şi dovedi cu certitudine acest lucru. O parte din aceste cristale au fost găsite de un locuitor al satului în anii ’40, la care au fost văzute de mai mulţi martori. După mărimea şi aşezarea lăcaşurilor de cult se poate vedea că primul a fost folosit de preoţii cu un grad mai mic de iniţiere, care erau şi mai mulţi, din care cauză şi spaţiul era mai mare. Ei aveau voie să intre până sub turnul înalt, dar nu puteau pătrunde în sanctuarul din interior care era folosit numai de marii preoţi, stăpâni ai conştiinţei cristalelor. Din această cauză, uşa şi interiorul altarului mic erau mai bine sculptate, în el aflându-se în plus firida centrală, având în interior Steaua lui David cu Yin şi Yang, nemaiîntâlnite nicăieri, sculptate împreună, până aici. Şi ceea ce este fantastic, Yin şi Yang a căror autenticitate a fost recunoscută de Toader Şerban, de la Institutul de Studii orientale «Sergiu Al-George» din Bucureşti, apar aici cu mii de ani în urmă, probabil pentru prima dată în lume.

Curtea templului era formată dintr-un larg amfiteatru, închis de jur împrejur de stânci mari de gresie tăiate foarte drept. În câteva locuri nealterate de timp se mai văd şi astăzi aglomerări de stânci între care au putut fi locuinţe sau alte anexe ale marelui Templu.

Sunt sigur că în aceste locuri, prin săpături arheologice, se vor descoperi şi alte dovezi în susţinerea celor de mai sus. Lucrările vor fi începute în acest an de un colectiv al Universităţii din Sibiu, care, încurajat de perspectivele ce îi stau în faţă, s-a angajat să le efectueze cu costuri minime.

Eu am apreciat vechimea templului la 7500 de ani î.e.n., bazându-mă pe modul în care a fost construit, asemănătoare cu o formă sanscrită veche de 6000 de ani, pe configuraţia bustului din altarul mic şi pe o comunicare pe care am avut-o în vis. Unul dintre cei mai mari specialişti în radiestezie din ţara noastră, domnul Claudian Dumitriu, a apreciat vechimea templului la 7000 de ani î.e.n.

În apropierea templului a fost descoperită o aşezare dacică, datată secolul I î.e.n. La câteva sute de metri de această aşezare se află un gorgan numit «deluţ», care poate fi un mormânt pelasgic. Mai în sus, pe Valea Creţului, a existat o mănăstire de lemn care a fost folosită până în sec. al 19-lea. În alte locuri, pe văile munţilor, au existat alte trei mănăstiri din lemn, din care se mai păstrează una singură la marginea comunei Şinca Nouă, construită în anul 1735, în prezent adăpostind o valoroasă expoziţie de icoane pe sticlă, vechi. Localnicii numeau şi Templul subteran Mănăstire, dar nimeni nu-şi aminteşte ca în acest loc să fi existat călugări creştini, lucru confirmat şi de faptul că nici o sculptură nu reprezintă nici un însemn creştin. Nicăieri în lume n-au existat două lăcaşuri creştine unul lângă altul, cu arhitectura curbată şi forma rotundă. Mai mult, un document datând din secolul al XIX-lea ne spune că un primar al comunei Şinca Veche a dorit să renoveze templul care la acea vreme era părăsit, dar a fost oprit de autorităţile vremii. La prima vedere, intrând în oricare dintre cele două sanctuare de cult, ai impresia că intri într-adevăr într-o biserică creştină, formată din tindă cu turn deasupra, biserică şi altar. Dar, privind mai atent, îţi dai seama, cu uşurinţă că aici a fost cu totul altceva, mult mai avansat decât tot ce cunoaştem până acum.

Sunt sigur că bisericile creştine au fost construite după modelul unuia din aceste sanctuare, dar din păcate creştinismul a preluat numai jumătate din arhitectura şi învăţătura Marelui Templu. Creştinismul implora cerul, pe când marii preoţi, stăpâni ai conştiinţei cristalelor, erau în permanentă legătură cu el. Nimic din tot ce s-a construit în acest templu n-a fost făcut la întâmplare, totul a fost sculptat cu o precizie matematică, pentru a duce la scopul final, pe care cea mai avansată ştiinţă a vremii noastre îl confirmă abia acum – comunicarea cu alte lumi prin puterea cristalelor de cuarţ.

Se ştie că cea mai avansată civilizaţie a apărut în spaţiul pe care îl locuim noi astăzi. Această civilizaţie a întemeiat şi Templul Alb din insula Leuce, insula Şerpilor de azi. Acest templu avea nouă altare. Tot ei au întemeiat Oracolul din Delfi şi alte multe comori ale culturii şi civilizaţiei mondiale. Templul de la Şinca este prima şi cea mai mare creaţie a lor, cea mai uluitoare dovada păstrată de la înaintaşi până astăzi. Tradiţia locală păstrează multe obiceiuri ale acestei mari civilizaţii, ceea ce ne face să credem că aici a existat o continuitate permanentă de la întemeierea templului până azi.

Tot de la întemeierea templului s-a păstrat până în zilele noastre obiceiul ursitelor, care se practică pe dealul Pleşul de mai multe ori pe an, la lăsata postului de Paşti, la Sfântul Gheorghe şi la Schimbarea la faţă, în 6 august. Colindele şi cântecele locale ca şi anumite denumiri de locuri: Priboaia, Aninoasa, Plopoasa, Praveţ, Cristei, păstrează multe înrudiri cu prima şi marea civilizaţie pelasgă.

Dar, cea mai cutremurătoare dovadă o reprezintă încărcătura spirituală a marelui Templu sacru. Locul a fost ales anume datorită purităţii şi fineţii nisipului de cuarţ şi siliciu din care este formată roca de gresie sub care se află. Nisipul a fost depus în milioane de ani de Marea Sarmatică, mare care acoperea odinioară aceste locuri. Se mai observă şi astăzi câteva sondaje în alte părţi ale dealului, făcute înainte de a se hotărî aşezarea templului în acest loc. Templul este încărcat cu puteri supranaturale datorită timpului îndelungat îm care a fost folosit pentru comunicări prin cristale cu lumea de dincolo şi cu entităţile globulare invizibile cu ochiul liber, care îl caută şi astăzi.

Particulele foarte mici de nisip foarte fin, care conţin şi ele cristale mici de cuarţ, au înregistrat puterea şi înţelepciunea marilor preoţi, înţelepciune şi putere care se menţine activă până azi şi care va putea fi decodificată foarte curând.

Cunosc acest templu din copilărie. Nu aveam mai mult de cinci ani atunci când m-am furişat după un grup de copii mai mari şi am ajuns până la Templu, deşi ei nu voiau să merg cu ei fiindcă eram prea mic.

Din clipa când am intrat în templu, toată viaţa mea s-a legat de el. De unde până atunci locul preferat de joacă era în curtea bunicii şi apoi spre Dealul Talharia, Cristei şi Priboaia, locuri depărtate de Dealul Pleşu, ne-am mutat sediul jocurilor la Templu care ne atrăgea cu o forţă ascunsă, de nedescris. La Templu jocurile noastre erau jocuri de-a războiul, la care participau numai băieţii. Mobilizarea se făcea în cel mai strict secret, fiecare primea ordin de chemare o frunză de stejar, împărţită de un copil care alerga tot satul la data stabilită dinainte, care era de obicei o duminică. Jocurile s-au extins atât de mult încât după câţiva ani, în perioada 1940-1944 am dat de lucru jandarmilor care auzeau din sat bubuiturile tunurilor care nu erau altceva decât un fier rotund găurit în mijloc, în care intra un cui legat cu sfoară, în interior puneam praf de salpetru şi pucioasă care atunci când loveam cu el de un corp tare, exploda întocmai ca un obuz de tun adevărat. Foloseam grenade făcute din praf foarte fin adunat de la marginea drumului, pe care îl legam în hârtie de ziar şi îl aruncam în ochii duşmanilor, foloseam aruncătoare de flăcări şi făceam ceaţă artificială dând foc crengilor verzi de arin. Uneori, în încleştarea «luptelor», ajungeam la situaţii disperate încât eram nevoiţi să devastăm suprafeţe mari de culturi de cartofi, pe care le aruncam după duşmani, ceea ce aducea mari supărări părinţilor care erau nevoiţi să plătească recoltele distruse.

Templul ne primea paşnic şi tăcut. Nu intram niciodată în el decât cu mare evlavie şi, de cele mai multe ori, în prima încăpere – celelalte fiind foarte întuncoase, ne înspăimântau şi preferam să nu intrăm în ele. Templul aflându-se întreg, nu voia să fie descoperit. Toate vacanţele le petreceam la Templu, reluând jocurile din copilărie; locul de întâlnire a rămas definitiv aici, dar aproape în fiecare duminică plecam în excursii pe văile munţilor şi dealurilor din apropiere, ajungând să le cunoaştem atât de bine încât, pe distanţe de kilometri, ştiam locurile unde sunt cuiburi de păsări, locuri cu zmeură, cu mure şi alte fructe de pădure. Aşa am ajuns să descoperim un loc aflat pe Valea Persanilor, sub Dealul Talharia, unde erau două lagăre de prizonieri ruşi în perioada 1942-1944. Am luat legătura cu militarii români, care-i păzeau şi am organizat ajutorarea prizonierilor cu alimente. Au murit aici sute de oameni nevinovaţi, departe de casele lor, iar cei rămaşi arătau ca nişte umbre îmbrăcate în mantale cenuşii. După anul 1944, locul lor a fost luat de alte victime nevinovate: tineri, tinere, bărbaţi şi femei, saşi din Transilvania care erau trimişi în Urali să repete acolo tragedia întâmplată aici. După câţiva ani, în acest loc care se află pe şoseaua asfaltată Bucureşti-Braşov, au început să se întâmple o mulţime de accidente mortale inexplicabile. La locul accidentelor se plantau cruci metalice din ţeavă, care în anii 1970 au ajuns la peste 50 pe o distanţă destul de mică. Un prim-secretar de partid de la Braşov, trecând prin acest loc, a dat dispoziţie să dispară crucile pe care nu voia să le mai vadă. În scurt timp crucile au dispărut dar primul secretar n-a putut să mai vadă acest lucru fiindcă orbise. În anul 1967, în ziua de 3 martie, Seva Sverev, un cunoscut al meu din Sibiu, originar dintr-o familie de prinţi ruşi, refugiaţi în primul război mondial în România, trebuia să meargă la Braşov pentru susţinerea planului de aprovizionare la Centrală. Înainte de plecare a dat telefon rugându-i pe cei din centrală să-l programeze pentru altă zi, întrucât nu a putut obţine aprobarea. A plecat. Înainte de a ieşi din birou a sunat telefonul şi un şef de secţie solicita insistent o ladă de şuruburi. Întrebat de Seva în cât timp are nevoie de şuruburi, solicitantul i-a spus că în trei ore. El l-a înjurat şi i-a spus că în trei ore poate fi mort. Exact peste trei ore a murit în apropiere de unul din fostele legăre de prizonieri cu capul zdrobit de o ladă de şuruburi căzută dintr-o maşină care venea din sens opus. Nu mai încăpea nici o îndoială că ai săi l-au chemat la ei. În aceeaşi zi eu am câştigat la tragerea specială a mărţişorului loto, cu trei numere visate cu două săptămâni înainte, suma de 97.000 lei. Toţi care ne-au cunoscut pe amândoi şi-au dat seama că era mâna destinului, în care prizonierii morţi în aceste locuri, în condiţii anormale, au avut o mare contribuţie. Dar cei care cunoşteam adevărul despre aceste stranii întâmplări de aici eram foarte puţini, astăzi sunt singurul care îmi mai amintesc de aceste suferinţe aparent apuse, dar care îşi cer dreptul la lumină cu o forţă de nedescris.

În anul 1946, în vacanţa de vară, am ajuns la Templu un grup de 6 băieţi şi 6 fete, ne-am întâlnit în piaţa comunei şi am plecat la o nuntă în satul vecin, Ohaba. La intrare în Ohaba, o ţigancă lăiaţă ne-a dat din ghioc, mie mi-a spus: «Ai să suferi mult, dar vei ajunge departe, însă n-ai să te însori cu frumoasa de lângă tine». Am râs şi am plecat mai departe. La întoarcere ne-am hotărât să trecem pe la Templu.

Era în august, luna când la noi se făceau ursite. Fetele şi băieţii aruncă pe acoperişul caselor cununi împletite din flori de sânziene şi se gândesc cu cine se vor căsători. Am străbătut toată Valea Creţului prin holdele de grâu care se unduiau în valuri de aur. Erau aproape coapte. Ajunşi la templul sfânt, am intrat pentru prima dată în altarul mic, care era cufundat în beznă. În faţa mesei altarului mic am avut ideea să ne cununăm şi am început cu toţi în cor să cântăm: «Cunună-se robul lui Dumnezeu, loan, cu roaba lui Dumnezeu, Viorica…» şi aşa mai departe până ne-am cununat toţi. După cununie am ieşit afară, ne-am aşezat pe iarbă doi cu doi, aşa cum ne cununasem, unul era singur şi se numea Iosif Vulcan, un strănepot al marelui cărturar, el a început să ne scrie pe o coală de hârtie, aşa cum eram, ca să vadă câţi vom fi împreună peste 10-20 de ani. N-am rămas niciunul, iar eu din toamna anului 1948, până în anul 1968, nu m-am mai întâlnit decât în vise cu fata de lângă mine. Am intrat într-o zonă de dirijare din afară, foarte clară, aveam presimţiri în vise, dar şi în stare obişnuită. În vise mi se dezvăluiau întâmplări care s-au împlinit peste o zi, un an şi chiar peste 20 de ani. Dezvăluirile erau clare. Mi se făceau prin vorbe şi imagini atât de puternice încât la data împlinirii lor îmi dădeam perfect de bine seama că le-am trăit în vis cu adevărat. Aceste previziuni au fost şi sunt atât de multe, încât mi-ar lua timp şi spaţiu doar simpla lor enumerare. Întotdeauna am simţit imboldul de a le scrie şi a le face cunoscute, lucru ce l-am respectat în foarte multe cazuri cu ajutorul cărora pot dovedi multe din aceste întâmplări miraculoase.

Mi-am dat seama destul de târziu că toate aceste fenomene au fost întotdeauna în strânsă legătură cu Templul de la Şinca.

În ziua de 3 martie 1977 mă aflam la Bucureşti în drum spre Focşani şi Suceava, am întâlnit la un restaurant mai mulţi cunoscuţi printre care erau şi Ambruş şi Kolo din comuna Ciumani de lângă Gheorgheni. În dimineaţa zilei de 4 martie mă grăbeam să plec la Focşani, dar Ambruş a insistat foarte mult să rămân să merg cu el la o întreprindere în Bucureşti şi apoi seara, la o petrecere organizată în comuna Tunari. Am acceptat să merg la întreprindere cu condiţia să închiriem un taxi cu care să pot ajunge apoi la gară să pot pleca la Focşani cu trenul de la ora 11.00. În drum spre gară Ambruş a oprit în faţa Hotelului Modern, voind să meargă să-şi rezerve o cameră, insistând încă o dată să rămân şi eu. Oricât de mult mă ispitea petrecerea, impulsul de a merge la Focşani era mult mai mare. Când prietenul meu se pregătea să coboare din maşină, i-am spus să nu ia cameră la Hotelul Modern fiindcă este foarte înalt şi la noapte va fi un cutremur foarte mare, insistând mult să meargă cu mine la Hotelul Athene care, fiind mai mic, va rezista cutremurului. Ambruş şi şoferul se uitau la mine foarte miraţi, neştiind măcar ce să-mi răspundă. Pe Ambruş nu l-am mai întâlnit de atunci. La prima convorbire telefonică avută după cutremur, l-am întrebat dacă îşi mai aduce aminte ce i-am spus atunci. M-a întrebat: «De unde ai ştiut?». N-am putut să-i răspund nici atunci şi nici acum de unde am avut fantastica comunicare spontană, care m-a făcut să-l previn pe Ambruş cu atâtea ore înainte că seara va fi cutremur iar eu alergam să ajung neapărat la Focşani, spre epicentrul marelui dezastru. Ajuns la Focşani şi apoi la fabrica de furnire din Gugeşti le-am spus şi aici la câţiva cunoscuţi că noaptea va fi un cutremur mare.

În ziua de 31 august 1986, cu trenul personal de la ora 8 dimineaţa am plecat din Brşov la Şinca, fără să fi avut nici o problemă de rezolvat acolo. Toată ziua mi-am petrecut-o în grădina lui Dragoş Moldovan, care este lângă Dealul Pleşu sub care se află sculptat templul. În afară de noi mai erau în grădină o nepoată de-a lui, o vecină şi sora mea. Era o zi splendidă cum poate n-am mai văzut niciodată. Spre seară, împreună cu sora mea, am mers în grădina noastră care este foarte aproape de-a lor. Am început să culegem cartofi, dar din senin, vremea s-a răcit şi nori negri alergau la joasă înălţime, ca nişte balauri uriaşi. Dealul Pleşu a fost acoperit în întregime, priveam spre deal şi mă gândeam la templu, aş fi vrut să merg până acolo, dar nu l-aş fi găsit în bezna care se lăsase. Am rugat-o pe sora mea să mergem acasă, pe drum ne-a prins ploaia. Noaptea, la ora 24.00, a fost cutremur. Acest cutremur a fost de intensitate mai mică decât cel din 1977 deşi planetele erau mai aproape de forma de cruce decât atunci şi a fost prevestit de răcirea bruscă a vremii, de norii grei şi ploaia rece care în acelaşi timp s-au semnalat în toate locurile unde a avut loc cutremurul. Faptul că am avut presimţirea să plec la Şinca şi toată ziua am petrecut-o lângă templu îl consider ca o chemare miraculoasă şi cred că de aceea cutremurul a fost mai mic.

Până în anul 1999 se prevede aşezarea planetelor în formă de cruce şi cutremur mare la noi în ţară, chiar în zona Munţilor Făgăraş, unde n-au fost niciodată cutremure mari. Presimt că aceste cutremure, precum şi alte mari nenorociri vor putea fi preîntâmpinate şi alungate de la noi, salvând de la distrugere acest sfânt lăcaş de cult, unic în lume, deosebit de important pentru noi şi pentru toate popoarele planetei noastre.

Deţin sute de dovezi despre adevărate minuni petrecute în apropierea Templului şi la distanţe de mii de kilometri, previziuni uluitoare în stare de vis şi de veghe, pe care le pot dovedi şi azi cu martori şi întâmplări incontestabile cu efect în toate domeniile, ca prevederea unor calamităţi naturale, vindecări de la distanţă, legături cu lumea de dincolo, în direct, dar mai ales prin vise.

Sunt sigur că acest templu sfânt este printre cele mai importante din lume, că acesta este locul prevestit în care Dumnezeu îşi va arăta puterea, locul de pelerinaj din ţara noastră. Dael Walker, unul din cei mai mari specialişti din domeniul cristalelor din Statele Unite şi din întreaga lume, în cartea sa «Cristalul, această fiinţă vie», prevesteşte că până în anul 2000 va fi descoperit un loc bogat în cristale, care ne va dezvălui multe date despre istoria omenirii. Dar acest loc minunat este în mare pericol. În urmă cu aproape cinci ani, am fost chemat prin vis, pe distanţa New York – Şinca Veche, reuşind să realizez cel mai mare şi perfect corn [sic!] de cristal din lume, fără a folosi cristale, fără a cunoaşte imensa putere a cristalelor de cuarţ, ceea ce dovedeşte imensa încărcătură a templului sfânt de la Şinca. După acest vis, am lansat un apel intitulat «Salvaţi mănăstirea uitată», apel pe care l-am trimis la mai multe biserici româneşti din SUA. Datorită acestui vis n-am mai avut linişte până nu m-am întors acasă să redescopăr templul, să-i aflu adevărata lui valoare.

Aceasta s-a întâmplat în prima zi de Crăciun a anului 1993. Atunci am văzut pentru prima dată sculpturile din altarul mic care m-au ajutat să-mi dau seama de importanţa uluitoarea a întregului edificiu. Într-un timp foarte scurt am dezlegat întregul mister al locului sfânt, taine pe care, sunt sigur, mi le dicta cineva din afară. Am făcut multe fotografii; în patru din ele au apărut pe peliculă stranii entităţi inteligente invizibile cu ochiul liber, de cea mai perfectă formă rotundă întâlnită până astăzi pe globul pământesc.

În ziua de 6 august 1995 am observat pentru prima dată lumina fără umbră care cuprinde altarul mic de jos în sus, de câte ori o rază de soare pătrunde în templu, fenomen absolut unic, observat pentru prima dată aici.

Am observat şi am reuşit să îndepărtez, tot datorită unor previziuni prin vis, pe distanţa SUA – Şinca, cauza degradării rapide a templului, care se datoreşte infiltraţiei izvorului sfânt în interiorul lui, din cauză că localnicii au început să-l capteze pentru alimentarea cu apă a unei părţi din comună.

Am înfiinţat o fundaţie cu numele marelui nostru martir Gheorghe Şincai care, datorită unor condiţii vitrege, a trebuit să-şi părăsească satul natal, în urmă cu peste două secole, trebuind să ajungă la Roma ca să-şi dea seama de originea înălţătoare a neamului său, ca apoi să-şi poarte opera în taşca lui de mare cărturar, suferind întreaga viaţă o asuprire crudă şi nedreaptă.

Sunt sigur că dacă ar fi rămas în Şinca, ar fi fost primul care şi-ar fi dat seama de importanţa templului şi l-ar fi salvat la timp în întregime.

Mi-a fost dat mie, după o suferinţă de o viaţă, să iau legătura prin vise şi direct cu cei care au fost aici, care au fost strămoşii noştri mari şi nobili, care acum sunt sus, în ceruri şi ne caută neîncetat. Salvând templul, ne salvăm pe noi, vom putea ocoli multe calamităţi naturale, viaţa noastră va deveni mai liniştită şi mult mai bună. Oricine vine aici simte acest lucru şi revine pentru a se încărca cu energie benefică, păstrând legătura prin vis şi gând întreaga viată. La doi ani de la redescoperirea templului, am mari speranţe în salvarea a ceea ce a mai rămas din el. Aproape jumătate din cele două încăperi s-au prefăcut în nisip datorită unei rupturi de stâncă, din cauza infiltraţiei apei din izvorul sfânt. Previziunile care spun că odată cu salvarea templului se va îmbunătăţi şi viaţa noastră încep să prindă viaţă. După cea mai lungă noapte, lumina fără umbră şi fără sfârşit se înalţă de jos în sus, venind dinspre apus spre răsărit, luminând bustul marelui bărbat şi cele două simboluri sculptate în firida sfântă din spatele altarului de piatră, distrus de vampirii întunericului. Dinlăuntru dă spre dinafară flacăra credinţei ce nu moare, care va salva omenirea de la apocalipsa sfârşitului de mileniu, care încă mai pluteşte deasupra noastră1.

(va urma)

 

Notă: 1Gheorghe Moldovan – ”Templul Ursitelor – Miraculoasa descoperire de la Şinca Veche – Judeţul Braşov”, în  ”RUFOR”, nr. 2/1996, pg. 17-19.

 

Episoade II, III,