Studiu de caz: Fabuloasele vestigii ale civilizaţiei caudifere (II)

Serialul nostru debutează cu prezentarea sursei primare, în transcriere şi facsimil:

”Răscolind cu târnăcoapele pulberea trecutului

– s-a descoperit apa vie – coada l-a făcut pe om? – ordinul dinozaurienilor – misterul de la «Rotiseria» –

Florin Zamfirescu

– Am observat ceva strălucitor. Romică Aluculesei, excavatorist la un trust de construcţii-montaj din Iaşi, este persoana care a transformat o descoperire întâmplătoare într-o fascinantă aventură a cunoaşterii, este cel care, fără să-şi dea seama, a pornit un carusel în care au fost antrenate colective de cercetare conduse de ilustre personalităţi ale vieţii ştiinţifice universitare ieşene. Reproducem, în continuare, stenograma din timpul discuţiei purtate cu Romică Aluculesei, pe un şantier de construcţii din municipiul nostru, într-o scurtă pauză pe care dumnealui şi-a permis-o.

«De vreo două zile eram trimis de Trust să lucrez cu utilajul pe strada Dimitrov. Excavam în zona fostei rotiserii când, la o străpungere mai viguroasă la baza fundaţiei clădirii, aud o scrâşnitură. Am presupus că am dat peste o bucată de fier din fundaţie, aşa că am ridicat din nou cupa şi i-am dat drumul în groapa de excavare. Dar, în momentul contactului dintre cupă şi teren, am auzit o bufnitură. Am oprit utilajul şi am coborât în groapă, să văd ce se întâmplă. Credeam că poate am dat peste conducta de aducţiune a apei de la Timişeşti şi, dacă o spărgeam, ăla eram.

Acuma şi dom’ inginer, la instructajul de protecţia muncii, ne-a tot spus, de ce să nu recunosc, să avem grijă la cabluri şi la conductele de apă şi canal, că dacă noi le stricăm, noi le reparăm şi ne mai arde şi-un zece la sută la retribuţie. Ce, îţi convine să pierzi de-aiurea cinci sute de lei numai pentru că eşti un pic băut? Ei, şi mă cobor eu în groapă, să văd ce-i cu conducta aia de-o sunat aşa a gol. Ajung jos şi dau la o parte pământul cu piciorul, când observ ceva strălucitor. Hopa, zic, am dat de capacul unei lăzi cu vreo comoară.

Văzând eu că am dat de capacul unei comori, am luat de la nea Vasile Aionesei o lopată şi încet, cu grijă, după cum ne-a instruit dom’ inginer, am procedat la înlăturarea pământului de pe capacul respectiv. Decopertez eu cam o oră, dar nu dădeam de marginea lăzii. Dacă înăuntru era o comoară? Ceva odoare de aur, acolo? M-am enervat că nu dădeam de nici un capăt al lăzii, că ladă credeam că e, am urcat la nea Vasile, am luat un târnăcop şi-am zis fie ce-o fi, sparg lada şi dau de comoară. Ridic târnăcopul, lovesc şi zdrang!, iar sună a gol. Măi să fie, asta nu-i a bună. Am stat eu oleacă în groapă, mi-am aprins o ţigară şi-am început să mă gândesc. Dacă nu-i o comoară? Dacă e capacul unui depozit de muniţii din timpul războiului, plin cu obuze de tun? Dau o dată cu târnăcopul, nimeresc un obuz, ăla percutează, face explozie şi sărim în aer şi eu şi utilajul. Sau dacă e capacul unui rezervor de benzină, tot din timpul războiului? Am stins repede ţigara şi m-am dus să mă sfătuiesc cu nea Vasile şi cu Ghiţă, amândoi consăteni, şantierişti ca şi mine».

– Nu era vorba de un tezaur. Cu şeful Centrului Judeţean de Coordonare a Cercetărilor Arheologice am reuşit să conversăm după câteva zile de infructuase căutări. Numeroasele probleme pe care domnia sa trebuia să le soluţioneze nu-i permiteau să ne acorde întrevederea solicitată. Numai perseverenţa de care am dat dovadă a făcut, ca până la urmă, discuţia să aibă loc şi, astfel, să o reproducem parţial în rândurile ce urmează.

«De multe ori, lipsa de cunoştinţe a muncitorilor din şantiere în domeniul tehnicilor de lucru în arheologie face ca, până în clipa când apărem la faţa locului, să se producă distrugeri ireparabile de vestigii deosebit de importante pentru noi. Excavatoristul a nimerit, de fapt, peste un disc realizat dintr-un aliaj neferos, având raza de un metru şi jumătate. Este un disc masiv, realizat dintr-un aliaj pe bază de aluminiu, dar cu un aspect exterior nemaiîntâlnit la metalele sau aliajele cunoscute în prezent (s.n.) Concluziile noastre, deocamdată provizorii, atestă faptul că un asemenea obiect metalic nu putea fi realizat cu tehnologiile metalurgiştilor din Evul Mediu (s.n.) Eram, aşadar, în faţa unei enigme arheologice. Descoperirile ulterioare au făcut şi mai greu de descifrat această enigmă. Dar să nu anticipez concluziile.

– Civilizaţie cu coadă? Iniţial, erau prevăzute câteva lucrări de consolidare a fundaţiilor de la clădirea Rotiseria. Întâmplarea a făcut să fie scos la lumină discul cu pricina. Au fost sistate celelalte lucrări, concentrându-ne asupra plăcii care, întinzându-se mult sub fundaţiile clădirii ce trebuia consolidată, a reclamat dărâmarea întregii construcţii. În urma înlăturării molozului, a fost degajată placa circulară iar la o distanţă de cinci metri de aceasta s-au descoperit câteva zeci de obiecte de diferite forme, unele geometrice şi altele zooforme, de mărimi variind între patru şi douăzeci şi unu de centimetri, obiecte realizate dintr-un material asemănător tufului vulcanic, cizelate cu un simţ artistic deosebit. O particularitate interesantă a acestor obiecte este aceea că ele rămân în echilibru, indiferent în ce poziţie sunt aşezate (s.n.) (…) Dintre cele paisprezece sculpturi zoomorfe, patru reprezintă, fără nici o îndoială, chipurile unor oameni îmbrăcaţi într-o costumaţie care nu aparţine Evului Mediu şi nici vreunei alte perioade istorice cunoscute (s.n.) Cu adevărat senzaţional este însă următorul aspect: umanoizii reprezentaţi au în partea superioară ceva asemănător cu o coadă (s.n.). După cum se ştie, în prezent nici maimuţele antropoide nu mai posedă coadă, ceea ce ne face să am descoperit reprezentarea unei civilizaţii cu coadă, de tip uman. Ar fi, prin urmare, prima dovadă a existenţei ciclice a civilizaţiei umane, confirmând ipotezele avansate de numeroşi savanţi, conform cărora omul ar fi trebuit să edifice o civilizaţie pe Terra încă din perioada contemporană cu dinozaurienii. Ipoteza este confirmată şi de reprezentările zoomorfe, de păsări şi reptile care se presupune că ar fi trăit pe Pământ cu şaizeci de milioane de ani în urmă (s.n.).

Formidabila descoperire, a unei civilizaţii de mult dispărute, ne-a decis să dărâmăm ambele părţi ale axelor Dimitrov-Lăpuşneanu, şi să purcedem la efectuarea de săpături arheologice de salvare şi sistematice, pentru a obţine alte urme ale vieţuirii civilizaţiei. Din păcate, în celelalte casete de explorare nu s-a descoperit nimic interesant. Ne-am concentrat cercetările din nou în nucleul iniţial, în zona Rotiseria, lângă discul metalic degajat complet de pământ şi resturi de construcţie. Abia atunci au fost observate o serie de semne pictografice, înşiruite pe faţa discului, înscrise în cercuri concentrice. În prezent, imaginile respective nu au nici o semnificaţie pentru noi; cercetările ulterioare vor încerca să descifreze sensul mesajului, pentru că este vorba, evident, de un mesaj al unei civilizaţii necunoscute.

– Tunelul din adâncuri. Următoarele etape ale săpăturilor noastre au fost efectuate în timpul nopţii, pentru a nu fi deranjaţi de eventualii curioşi, care întotdeauna apar când este vorba de operaţiuni de acest gen. (…). O să vă prezint, pe scurt, mersul lucrărilor de explorare la caseta Rotiseria. Mai întâi s-a procedat la ridicarea discului şi depozitarea sa provizorie în subsolul unei instituţii apropiate (clădirea Casei de Cultură a Studenţilor – n.n). Placa metalică acoperea un tunel vertical, adânc de aproximativ zece metri, zidit cu blocuri şlefuite din granit. Câteva din blocuri erau dizlocate din zidăria puţului, altele desprinse şi căzute. S-a procedat la înlăturarea blocurilor de pe fundul puţului şi la consolidarea zidăriei pe toată înălţimea sa. La baza puţului s-a descoperit o lespede cioplită, din granit, ornată pe feţele superioară şi laterale cu simboluri asemănătoare cu cele de pe discul metalic. A fost ridicat şi acest bloc din puţ, dând la iveală o deschizătură circulară, cu diametrul de aproximativ şaptezeci de centimetri, deschizătură comunicând pe verticală cu o încăpere paralepipedică, înaltă de 3 metri şi cu dimensiunile pardoselii de 4,8×3,6 metri. Părea evident că cercetările noastre se vor opri aici, întrucât încăperea era zidită, pe toate laturile, cu blocuri masive de granit, îmbinate atât de meşteşugit încât nu se putea introduce nici lama unui cuţit. Pardoseala camerei era, de asemenea, din lespezi de granit, perfect îmbinate. Ne aflam, probabil, în anticamera unei necropole construită de civilizaţia necunoscută, adăpostind poate un mare demnitar din acele vremuri, şi am făcut imediat o paralelă cu mormintele faraonilor egipteni din Valea Regilor.

Câteva zile am explorat centimetru cu centimetru pereţii încăperii, cu ajutorul unui detector de proximitate cu ultrasunete şi, în cele din urmă, eforturile noastre au fost încununate de succes. În partea centrală a peretelui vestic ecoul detectorului a pus în evidenţă existenţa unui gol în spatele zidului. S-a procedat la perforarea zidăriei în zona respectivă şi, după săptămâni de muncă încordată, am înlăturat ultimul obstacol. În faţa noastră se deschidea intrarea într-un tunel cu pereţii verticali, puternic arcuit la partea superioară, cu înălţimea maximă de 2,40 metri şi lăţimea de 1,60 metri. Tunelul, perfect rectiliniu, s-a dovedit că are, după măsurătorile ulterioare, o înclinare constantă de 10 grade şi o lungime de 450 metri. Asta corespunde unei distanţe relative de nivel de 78 de metri faţă de pardoseala camerei de plecare şi unei diferenţe absolute de nivel de 90 de metri faţă de nivelul la care s-a descoperit placa metalică.

La capătul tunelului am pătruns într-o altă cameră (pe care am numit-o cameră de sosire), de aceleaşi dimensiuni cu cele ale camerei de plecare. Aici am găsit alte câteva zeci de statuete, cioplite din acelaşi tuf vulcanic, iar în partea centrală a pardoselii, un bloc masiv din granit, scobit în interior, plin cu apă, colectată dintr-un jgheab de piatră ce ieşea dintr-un perete. Prea-plinul de apă din bazin era preluat de un alt jgehab de piatră înclinat, care pătrundea în peretele opus. Am fost oarecum dezamăgiţi de cele descoperite. În final, s-au adus la suprafaţă sculpturile şi câteva recipiente cu apă colectată din bazinul de granit».

Aici se încheie relatarea coordonatorului colectivului de arheologi. Concluzia acestor specialişti este unanimă: s-au descoperit urmele unor civilizaţii umane caudifere (cu coadă – n.n.), care a vieţuit cu aproximativ şaizeci de milioane de ani în urmă. Iată cum o singură descoperire face să ne schimbăm în mod radical concepţia despre «zorii civilizaţiei omeneşti». Cercetătorii noştri vor trebui să răspundă la numeroase întrebări, apărute în urma descoperirilor de la «Rotiseria». A existat acum zeci de mii de milenii o altă civilizaţie umanoidă? A atins ea un nivel al dezvoltării tehnologice comparabil cu al nostru? De ce a dispărut?

Fig. 2 b. Inscripţiile de pe acest disc rămân, în continuare, o enigmă.
(Am reprodus desenul cu permisiunea celor în drept)

Să fi fost această civilizaţie cauza unui cataclism nuclear, care a antrenat după sine şi dispariţia bruscă a dinozaurienilor? De ce până acum nu s-au descoperit pe Pământ şi alte urme ale vieţuirii acestei civilizaţii? Şi mai este o întrebare tulburătoare: vor fi vreodată descifrate inscripţiile de pe placa metalică şi de pe lespedea de granit?

– Deocamdată, izvorul rămâne închis. Specialiştilor noştri li s-a părut inexplicabil rostul monumentalei construcţii subterane. Părea evident că era menit să protejeze curgerea eternă a unui izvor cu apă (s.n.). Precedenta observaţie a fost punctul de plecare pentru un nou pachet de cercetări. Probele de apă recoltate din bazinul de piatră au fost studiate, timp de câteva săptămâni, de un colectiv ştiinţific al Laboratorului teritorial de bacteriologie şi Virusologie (L.T.B.V) din Iaşi.

Am obţinut, într-o scurtă întrevedere cu directorul L.T.B.V., câteva date privitoare la rezultatele cercetărilor. Reproducem, mai departe, câteva concluzii.

«Deocamdată nu ne putem pronunţa în privinţa proprietăţilor terapeutice ale apei din izvorul subteran. Testările efectuate până în prezent pe animale mici au condus la obţinerea unor rezultate uluitoare. Am făcut experienţe pe cobai cu tumore canceroase. Prelevarea de ţesuturi bolnave şi studierea lor ne-au pus în faţa unei concluzii absolut senzaţionale: celulele cancerigene, dispăreau din ţesutul bolnav după trei săptămâni de tratament (s.n.). Am aplicat tratamentul cu apa de izvor şi cobailor infestaţi cu virusul SIDA, cu alţi viruşi, bacili, etc. După câteva săptămâni cobaii noştri au devenit perfect sănătoşi (…). S-ar părea că apa din izvorul subteran are efecte imediate şi în procesul regenerativ al celulelor organismului, fiind deosebit de eficientă în tratamentul de prevenire îmbătrânirii (…). Savanţii opinează că, la o funcţionare normală a organismului, speranţa de viaţă a omului ar trebui să fie de 175 de ani. S-a întâmplat ceva cu mecanismul de regenerare a celulelor şi speranţa de viaţă s-a redus la o treime (…). Într-adevăr, există un sta în podişul Tibet, unde majoritatea bătrânilor au peste 120 de ani. În afara faptului că membrii comunităţii duc o viaţă echilibrată, ei locuiesc într-o depresiune din care se crede că izvorăşte o apă cu proprietăţi deosebite (…). Se presupune că în cretacicul inferior, organismele pluricelulare nu posedau un sistem imunitar. Pentru fiecare specie exista, în schimb, un virus de simbioză, nepericulos pentru organism. Da, era specializat să corecteze orice anomalie care ar fi apărut în funcţionarea corectă a organismului. Desigur, corectau anomalii şi la nivel genetic (…). O catastrofă, probabil, a făcut să dispară acest tip de viruşi şi organismele au devenit, brusc, vulnerabile la orice tip de agent patogen. Exact ca în cazul actualului sindrom SIDA. Se consideră că această catastrofă a reprezentat o cotitură esenţială a lumii vii. Organismele au trebuit să înveţe cum să lupte împotriva agenţilor patogeni, adică să-şi creeze un sistem imunitar. Care specie a reuşit, a putut supravieţui. Care nu, a dispărut brusc. Aşa se pare că a dispărut ordinul dinozaurienilor (…).

Încă nu putem oferi o explicaţie satisfăcătoare despre modul cum au reuşit să supravieţuiască viruşii de simbioză în izvorul subteran. Dacă studiile noastre vor fi încununate de succes, vom putea afirma că am descoperit un medicament universal, panaceul visat de medici de-a lungul secolelor. Trebuie să efectuăm timp de doi ani teste preclinice pe grupe de animale. Mai târziu, dacă este posibil, teste clinice pe grupe restrânse de bolnavi. Este riscant să arunca pe piaţă aşa ceva. E vorba, totuşi, de fosila vie a unui virus care, dacă nu este mânuit cu responsabilitate, poate fi scăpat de sub control şi să dea naştere unui cataclism biologic (…). Propun izolarea ermetică a galeriei care duce la izvor şi sigilarea sa cel puţin pentru doi ani, până când rezultatele cercetărilor noastre vor impune sau nu redeschiderea şi exploatarea izvorului».

La câtva timp după această discuţie, o echipă formată din virusologi şi bacteriologi de prestigiu a coborât în galeria ce duce spre izvor. După efectuarea anumitor teste, specialiştii au fost înlocuiţi de o echipă de zidari, care au turnat o placă de beton armat., închizând accesul în galerie. La intrarea în puţul vertical, pe locul discului metalic, a fost aşezată o placă de beton. Au urmat lucrările de nivelare, şi, în ultima fază, a fost aşternut un strat de asfalt. Pe platoul asfaltat este plantată în prezent, piaţa de legume şi fructe «Dimitrov». Oare pentru cât timp? Se va proceda la redeschiderea galariei izvorului sau nu? Arheologii vor descifra vreodată inscripţiile descoperirii?”.