Teoriile lui Daniel Ruzo, o adaptare după E.A. Poe (II)

Intermezzo. Cei care au citit volumul ”România enigmatică și insolită”¹ au remarcat probabil o referire aproape obsesivă la reprezentările Sf. Hristofor din iconografia autohtonă. Încercând să și le explice (ceea ce pe undeva este hilar, deoarece nici noi n-am putea explica îndeajuns această stranie atracție), s-ar fi putut ajunge la greșeala socotirii lor ca umplutură, eventual simple preluări din excepționala lucrare a Silviei Marin-Barutcieff – ”Hristofor: chipurile unui sfânt fără chip”² (pe care dacă am fi cunoscut-o la acea dată, nu am fi dublat munca meritorie a altcineva). Recentele referințe ale lui Ruzo ne-au oferit un răspuns parțial, punându-l pe Sf. Hristofor la baza tradiției sale megalitice (redescoperite sau doar inventate).

Găsim în ”La historia fantástica de un descubrimiento”³ o altă trimitere revelatoare:

”Orice scriitor crede, atunci când scrie despre un subiect personal, că munca lui este produsul propriei inspirații. Dar știm noi, oare, dacă într-adevăr ceea ce se cheamă inspirație este o manifestare a propriei sale personalități sau este, mai degrabă, așa cum pretinde Maeterlinck, o intuiție venită din afară, adică, o sugestie spiritualistă? Acesta ar fi cazul, conform autorului mai înainte citat, a extraordinarei asemănări, care l-a făcut să creadă chiar și într-un plagiat, care să se fi făcut între lucrările lui Ridder Haggard – Ella și Pierre Benoit – Atlantida : operele acestor doi scriitori erau asemănătoare și nu pentru că unul l-ar fi plagiat pe altul, ci pentru că amândoi au reflectat o aceeași idee de ordin spiritualist. Aceasta ar fi, de asemenea, cazul Masma”.

Am investit mult timp în încercarea de a înțelege resorturile unei teorii similare, proprii: există elemente ale unei cunoașteri exterioare și superioare omului, care-și caută debușee în lume, iar cei care le introduc și devin cunoscuți datorită lor, sunt doar reușitele unui darwinism clădit pe sintagma ”mulți chemați, puțini aleși”. Ceea ce nu spune (sau nu știe!) Ruzo este că teoriile și parțial metodele sale au fost ”descoperite” independent, în același interval temporal, în USA și Italia. Această constatare surpinzătoare a constituit, de altfel, și debutul preocupărilor noastre în această direcție. Explicațiile clasice – sincronicitate, in/supra -conștient colectiv, noosferă, ș.a. – sunt doar teorii laxe, semănând cu o tobă (bubuie tare, dar sunt goale în interior, lipsite de substanță).

Revenim cu un aspect concret. Pusă în fața similititudinilor izbitoare ale teoriilor ei bucegiste cu cele ale nazistului Wilhelm Teudt, domnișoara Cristiana Georgeta Pănculescu a preferat invectiva și frazeologia cultului din care în tinerețe a făcut parte (”atac furibund” , etc, etc.). Foarte posibil să fi crezut că o acuzăm de un oarecare plagiat. În realitate, noi am prezentat ”coincidența”, ușor de sesizat din surse documentare publice, în spiritul celor de mai sus. Dubioasa sa ”rigoare” este de inspirație francofonă; îi lipsește atât disciplina și logica germanică, cât și cunoașterea limbii. Nu de plagiat era vorba și ca pretinsă culme simbolioată ar fi trebuit să cunoască astfel de rafinamente esoterice.  Desigur, asta nu anulează (ba chiar întărește) radicalul șovin din care-și trage domnișoara, ca și Teudt, ideile.

Note: ¹Dan Brăneanu, Emil Străinu, Vlad-Ionuț Musceleanu – ”România enigmatică și insolită”, CID, București, 2018; ²Silvia Marin-Barutcieff – ”Hristofor: chipurile unui sfânt fără chip”, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2014; ³Daniel Ruzo – ”Marcahuasi.  La historia fantástica de un descubrimiento”, Ed. Diana, México, 1974. Traducerea din spaniolă a citatului din Ruzo se datorează hispanistului J.M.