Uriașii de la Scăieni (I) – Vorbele despre uriaşi

Pornindu-se de la tradiţii redate trunchiat şi de la descoperiri întâmplătoare părtinitor relatate la a zecea mână, existenţa uriaşilor din Munţii Buzăului şi a cimitirului de uriaşi de la Scăieni a prins viaţă pe baza unei unice mărturii cu sprijinul unei mass-medii complice, avidă de senzaţional facil.

Prin repetiţie, relatări ficţionale ventilate la infinit tind să devină realitate şi se statornicesc în mentalul colectiv ca adevăruri de necontestat. Fără a şti cui folosesc (cui prodest?) într-adevăr toate acestea, ştim de unde a plecat întreaga ”afacere”…

***

Prima apariţie în conştiinţa publicului larg a problemei ”uriaşilor” locali este interviul ”Cu Vasile Rudan despre Ţara Buzăului”, realizat de Alexandru Mironov în revista ”Ştiinţă şi tehnică” (1980):

”– Şi la Scăieni?

– Într-un cimitir s-au găsit, cu ani în urmă, două schelete lungi de peste doi metri. Trebuie săpat şi acolo”¹.

Totul a căzut în uitare ani de zile. De-abia în anul 1994 problema este reanimată printr-un articol din ”Monitorul Expres”² semnat cu nume de redacţie (Nicolae Manoliu) şi apărut în urma unei lungi scrisori trimise de la Bucureşti:

(click pe imagine pentru a deschide galeria)

”În livada de la Scăeni se găsesc nişte mere straşnice, dar acest aspect este umbrit de faptul că între rădăcinile unor pomi s-au descoperit nişte oase foarte mari, chiar uriaşe. Cercetătorii au găsit un schelet uman de trei metri înălţime. Însă nu este sin­gurul. Toţi sătenii ştiu că oricine ar săpa în livadă găseşte oase «de uriaş». De altfel unii ciobani folosesc câte un femur imens în loc de clasica bâtă. Scheletele nu au fost încă riguros cercetate, nu se cunoaşte vechimea lor, însă ipoteza unei îmbolnăviri de gigan­tism în masă pare exclusă. Iar de vreo po­pulaţie de uriaşi, nu ne vorbeşte nimic istoria recentă. Asta ar însemna că uriaşii sunt foarte «vechi».

Pe lângă scheletele mari, în zonă a mai fost descoperit un paralelipiped metalic neoxidat, cu dimensiunile aproximative de 3x1x1 m. Nu se ştie încă unde a fost dus, şi nici din ce material a fost confecţionat. Au mai fost găsite, într-un loc mlăştinos, trei discuri subţiri cu raza de aproximativ un metru, foarte bine finisate. Materialul din care au fost confecţionate nu a fost identificat”.

Identitatea emitentului ne-a fost sugerată (eufemistic vorbind) de un fost membru al redacţiei ”Monitorul Expres”. De fapt confirmată, de vreme ce o singură persoană s-a transformat în promotorul acestei mistificaţiuni grosiere. Cei ce i-au urmat au fost doar ”cutii de rezonanţă” şi imitatori neîndemânatici.

În presa scrisă, la televiziuni şi pe blogul propriu (”Jurnal Paranormal”), Rudan Vasile şi-a făcut datoria de promotor. A repetat conţinut similar sub diverse forme, de nenumărate ori. Până când, pe  principiul ”nu iese fum fără foc”, publicul a început să crediteze ca reală existenţa cimitirului de uriaşi de la Scăieni. Dar oare la identitatea piromanului s-o gândi cineva?

Probele subţiri par să nu conteze; un dialog dintr-o emisiune de la ”Naţional TV” în care Ion Hobana (†) îl contrează pe Rudan este ilustrativ:

”[Rudan Vasile] Poate n-ar fi lipsit de interes să fie cercetată o necropolă din Curbura Buzăului, de lângă localitatea Scăieni, unde există schelete lungi de circa 2 metri 30 – 2 metri 40. Nu e vorba de o poveste, nu-i vorba de o legendă, nu e vorba de schelete de, de malformați sau știu eu, bolnavi de gigantism, sunt foarte bine proporționate și n-ar fi exclus să fie, cred eu, să fie de altă natură, poate chiar extraterestră, cine știe. […]

[R.V.] Necropola a fost descoperită în anii ’60…

[Ion Hobana] Așa…

[R.V.] …și de atunci, ….

[I.H.] A fost descoperită și acoperită?

[R.V.] Ăăăă, a fost sădită o livadă cu meri…

[I.H.] Deasupra? Sau cum?

[R.V.] Deasupra, și în timpul săpăturilor când au plantat puieții respectivi, au dat de mormintele respective.

[I.H.] Bun.

[R.V.] Am fost cu o jurnalistă acum ăăăă, doi ani…

[I.H.] Așa…

[R.V.] … acolo. Necropola există în continuare, dar…

[I.H.] Dumneavoastră ați văzut cu ochii dumneavoastră aceste schelete de 2 metri 30?

[R.V.] Da, …da. Iar…

[I.H.] Și nu ați semnalat acest lucru celor care ar fi trebuit să le cerceteze?

[R.V.] Nu eu, nu eu, învățătorul satului în anii ’60, aaaa … a luat un fragment, un femur de acolo, … l-a înfășurat în ziar, s-a dus la un antropolog din Ploiești,…

[I.H.] Așa…

[R.V.] …. i l-a pus pe masă, l-a invitat să vină acolo, dar… ne-a povestit după aceea că antropologul, nu mai știe cum îl chema, s-a uitat la osul respectiv și a zis așa ceva nu poate exista, tre’ să fie de vacă, de … […]

[R.V.] E o treabă reală, verificată, și acum, și mâine dacă mergem acolo. Putem să discutăm cu doi bătrâni care cunosc foarte bine și orientarea mormintelor, și pentru,… știu eu, cu o încurajare de…, niște bani acolo, ei pot deshuma un asemenea schelet”³.

Rămâne antologică excursia de documentare menţionată în dialog şi petrecută în anul 2005. Cum a decurs încercarea de ”restabilire a adevărului istoric” în livada Scăienilor, aflăm din articolul Adinei Mutăr, jurnalistă:

(click pe imagine pentru a deschide galeria)

”Ilie Drăgoi se oferă să sape, să ne arate şi nouă un schelet, dar trebuie să urce iar uliţa aceea abruptă, să ia de acasă o lopată, un hârleţ. Când să plece, se întunecă din senin şi începe un vânt aprig ce ne dă fiori. Locul devine parcă o imagine din filmele cu strigoi. Mai teamă ne e de drumul desfundat care coboară în Bozioru. Dacă începea ploaia, aveam şanse să rămânem pe acolo. Renunţăm şi, cum ajungem la drumul principal, vremea se îndreaptă la fel de brusc. Vântul se opreşte şi apare soarele. Ce să fi fost asta? «Nimic», ne linişteşte nea Ilie. «Aşa e pe aici»”⁴.

Ne aflăm la mijlocul articolului mustind de senzaţional ieftin şi, parcă, la începutul unei nuvele de Edward Bulwer-Lytton: ”It was a dark and stormy night”⁵.

În loc să redăm apariţii media redundante, vom încerca o scurtă sinteză a ceea ce se afirmă că s-a descoperit sau s-ar mai afla încă în livada de la Scăieni:

• • • • Acţiunea se petrece în trecut, la o dată variabilă: ”în anii ’60”, ”prin anii ’60, ’67, ’68, cam așa ceva…”, ”în jurul anilor 1970-1971”;
      • Ea are loc pe un teren din satul Scăieni, numit alternativ, în funcţie de sursă: ”Cimitirul Tătărăsc”, ”Siliştea Scăienilor”, ”Cimitirul Ciumaților”;
      • Atunci şi acolo, în timpul plantării unei livezi de mere s-au descoperit oseminte ”de uriaşi” şi cioburi ceramice. Adâncimea la care au fost descoperite variază: ”la 40-50 cm în sol”, ”aproape un metru”;
      • Mărimea osemintelor variază şi ea în funcţie de narator: ”de peste doi metri”, ”de trei metri”, ”lungi de circa 2,30 – 2,40 metri”, ”nişte oase de la picioare, cât aracii de vie”, ”o căpăţână de om mare cât un dovleac de prăşilă”. Ele au fost reînhumate, dar fragmente au luat drumul specialiştilor, care s-au dovedit înguşti în gândire: ”așa ceva nu poate exista”;
      • Singular, articolul din ”Monitorul Expres” semnaleaza şi alte artefacte. Cineva a realizat că întinsese coarda prea mult şi nu s-a insistat;
      • Pomii noii livezi au fost plantaţi, singura amintire rămânând merele imense, ”cât nişte pepenaşi mari” şi amintirile cu uriaşi ale săteanului Ilie Drăgoi. Totul căzuse în uitare şi aşa ar fi rămas dacă nu ar fi apărut în schemă şi un ”dezvăluitor”: în cazul de faţă, cu voia dumneavoastră, Rudan Vasile.

Asta se vehiculează public şi ne-am întrebat şi noi cum de nimeni nu-şi ia lopata la spinare să dezgroape uriaşii din Scăieni: şi-ar înscrie numele în Cartea de Aur a marilor descoperiri, ar ridiculiza ştiinţa oficială a prezentului şi ar schimba cursul arheologiei. Numai că n-a fost să fie.

Note: ¹”Cu Rudan Vasile despre Ţara Buzăului”. Interviu realizat de Alexandru Mironov cu Rudan Vasile în ”Ştiinţă şi Tehnică”, nr. 10/ 1980, pg. 7; ²Nicolae Manoliu – ”Uriaşii din Munţii Buzăului”, în ”Monitorul Expres”, an II, nr. 41 (89)/ 14-20.10.1994, pg. 5; ³Emisiunea ”Miezul Problemei”, difuzată la ”Național TV” în data de 27.05.2007. Moderator: Mădălin Ionescu; ⁴Adina Mutăr – ”Uriaşii din Scăieni”, în ”Ziarul”, nr. 343/ 17.01.2005, pg. 4; ⁵”A fost o noapte întunecată şi furtunoasă” deschide nuvela lui Edward Bulwer-Lytton – Paul Clifford (1830). Fraza este considerată ”exemplul arhetipal al unui stil înflorit, melodramatic de scris ficțiune”.