Zeița de oricalc, între realitate și ficțiune (I)

Introducere în subiect. Celebritatea Zeiței de oricalc este tributară celei a regretatului av. Doru Davidovici (1945-1989), autor a cărui aură de legendă a fost întregită de tragicul (și stupidul!) accident care i-a curmat viața. Despre această statuetă știm doar ce-a scris Davidovici și nimic mai mult. A existat aievea? Este un produs al fanteziei scriitorului? Mister!

La bază, sunt două surse; un roman a cărui intrigă se învârte în jurul acestui obiect enigmatic, ”Zeița de oricalc” (Ed. Albatros, București, 1977) și un scurt pasaj din ”Lumi galactice” (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986). Deși în prima instanță este vorba de o carte de ficțiune, în ”Lumi galactice”  suntem asigurați că statueta este cât se poate de reală și că autorul a pipăit-o pe toate părțile: ”ce spun acum nu e literatură, s-a întâmplat într-adevăr”.

Am citit beletristica lui Doru Davidovici cu ochii documentaristului. Nu sunt critic literar, nu-mi arog calitatea de a-i discuta stilistica. Se poate însă pune problema de gusturi. Nu mi-a plăcut și cu asta basta. Ceea ce am remarcat este tendința de a amesteca indecelabil elemente de ficțiune și non-ficțiune. Cărțile lui sunt o împreunare de realitate, realitate puternic modificată literar și pură fantezie. E aproape imposibil pentru cineva să separe clar, global, care, când, unde, cum.

Despre beletristică am zis. ”Lumi galactice”  în schimb, este o carte proastă. Un bestseller în epocă, supus imperativelor timpului, dar o carte proastă. Am spus-o și noi, a spus-o și Dan Apostol, asta este realitatea, dar ea nu va schimba din păcate percepția publicului.

Zeița din(tre) ”Lumi”. De obicei, publicistica de mistere a ”Zeiței de oricalc” face apel la extrasul din ”Lumi galactice”, asezonat cu varii banalități: cine a fost Doru Davidovici, cum învăța el cocorii să zboare (!), informații sumare despre oricalcul atlant via Platon, ș.a. Cioace care să lase impresia că subiectul are ”carne”. N-are!

Deci:

”O singură dată s-a întâmplat să ating un lucru efectiv de neatins, în urmă cu mulţi ani, după o noapte de zbor, când unul din camarazii de regiment m-a invitat Ia el. Nu puteam dormi, şi nici el nu putea să doarmă, am vorbit despre o grămadă de lucruri, avioane, cum ai aterizat, bine, şi eu am aterizat bine, ai văzut ce aiurea bătea proiectorul de fund – cam ce vorbesc piloţii după zboruri de noapte, când sunt între ei şi nu pot dormi. Pe urmă camaradul meu a spus: să-ţi arăt o chestie formidabilă, cam ce chestie formidabilă poţi să-mi arăţi – am zis – singurele chestii formidabile se întâmplă în aer. Aiurea, a spus prietenul meu, pe etajeră era o statuetă, s-a ridicat, a luat-o, mi-a întins statueta aceea. Ţineam în mână o femeie din bronz negru-verde, lustruit, ca acoperit cu o crustă sticloasă foarte fină. O femeie tânără, frumoasă, drapată într-un fel de togă până la genunchi, îi ieşeau picioarele lungi de sub toga aceea.  Ce vezi aşa formidabil, am întrebat, e frumoasă, cred că e şi veche, după cum arată, dar ce e aşa formidabil în ea? Mai curând stranie, ce anume – a vrut prietenul meu să ştie – ce anume e straniu în ea? O răsuceam în mână, nu ştiam ce să răspund. Cam totul, am spus, ea în sine e frumoasă, dar nu se potriveşte. E ceva care nu se potriveşte. Poate pentru că e o tânără doamnă veche. Și Venus din Milo e veche, a răspuns prietenul meu, dar ea se potriveşte. Şi Victoria de la Samotrace, şi toate Afroditele astea, care sunt foarte vechi, dar se potrivesc atât de bine. N-au nimic straniu. Câţi ani îi dai tipei ăsteia, m-a întrebat. Am ridicat din umeri, două, am spus, trei, poate patru sute de ani. Niciodată n-am putut aprecia ca lumea vârsta femeilor.

Priveam mai atent, femeia aceea era foarte frumoasă, şi foarte fin cizelată, şi bronzul acela nu mai părea chiar bronz. Am lovit cu unghia, şi nu suna a bronz. Nu vibra, cum vibrează statuetele din bronz. Parcă loveam cu unghia în ceva amorf, cretă. Era doar rece ca bronzul; şi începeam să simt că e ceva în neregulă cu statueta aceea, şi ce spun acum nu e literatură, s-a întâmplat într-adevăr.

Câteva sute bune de milioane de ani, a spus camaradul meu, şi nici n-am înţeles la început. Am pus doar femeia din metal pe masă, şi atunci prietenul meu a spus cum a găsit tatăl lui statuia în mina din Apuseni, nu ascunsă acolo, nu sub pietre, ci cuprinsă în strat – a dat cu pickhamerul peste ea, şi când a scos-o a rămas tiparul lucios în rocă, aşa cum roca se formase în jurul statuetei. Uită-te atent, a spus, şi când m-am uitat atent am văzut, femeia aceea avea câte şase degete la mâini şi la picioare. Şi postamentul era foarte mic, şi cu toate astea statuia stătea dreaptă, nu se răsturna. Trebuia înclinată mult, ca să se răstoarne.

Mai târziu femeia de bronz a dispărut, camaradul meu spunea că i-a fost furată, am ridicat din umeri, atunci nu ne impresionau grozav femeile vechi de sute de milioane de ani, şi era ilogic, istoria începea la Summer (sic!)  în urmă cu o sută douăzeci de veacuri – limpede, nu? Ne interesau avioanele noastre din aluminiu scânteietor, şi ce făceam noi în avioanele acelea. Pe urmă chiar a fost prea târziu, camaradul meu a murit într-un accident de avion, şi ce mi-a rămas a fost senzaţia aceea de bronz rece, care nici măcar nu era bronz. Şi regretul inutil că n-am ştiut. Şi fiorul că măcar am avut în mână. A fost o poveste la fel de hotărâtoare ca cea de mai târziu, când am văzut OZN-ul meu. Iar cei mai mulţi, care au aflat povestea cu statueta, au spus: «imposibil. Nu se poate. Aşa ceva nu se poate…».

…Toate astea se întîmplau când eram încă foarte tânăr, iar mai târziu, după ce cred că m-am maturizat, mi-am dat seama că, în faţa necunoscutului, oamenii reacţionează în mai multe feluri: îl ignoră, căutând să-şi menţină un echilibru călduţ în limitele certitudinilor şi imuabilităţilor cu care s-au născut; îl ridiculizează, apărându-se instinctiv de ceea ce îi depăşeşte, sau li se pare dacă nu ameninţător, măcar neobişnuit; în sfârşit, aleg calea dificilă, de foarte multe ori fără rezultat, a cercetării şi încercării de cunoaştere. Pe mine, profesia de pilot m-a învăţat să nu spun niciodată: imposibil. Se întâmplă atâtea în aviaţie, aterizează avioane care teoretic nu se mai puteau ţine în aer, se zdrobesc de case, de pământ, se rup în zbor aparate care n-au nici un motiv să se rupă, toate astea întâmplate celui de lângă mine, întâmplate mie, mă fac să fiu foarte prudent în a cântări aparenţele. Aşa am învăţat să nu spun: imposibil. Ridic din umeri, şi spun: se poate, şi după aceea încerc să văd mai adânc, şi mai departe de aparenţe”¹.

Vom vedea în ce măsură cele prezentate mai sus oferă indicii de confirmare sau infirmare a celor povestite.

Notă: ¹Doru Davidovici – ”Lumi galactice”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986, pg. 13-15.