Zeița de oricalc, între realitate și ficțiune (II)

Rezumatul turcesc. Contribuția ufologului Călin N. Turcu, prinsă în cartea sa ”Între firesc și imposibil” o vom reda în întregime, deoarece rezumă satisfăcător romanul ”Zeița de oricalc”. Partea proastă, dar deloc neobișnuită în domeniul misteriologiei, e că Turcu nu face nicio diferență între ficțiune și realitate. Sau mai bine zis prezintă ficțiunea lui Davidovici, fără nicio greață, ca fapte întâmplate:

”Taina zeiței de oricalc

Trudind în galeria subterană, un miner oarecare din Apuseni, lovea cu obidă peretele negru din fața lui. Transpirația îi șiroia pe frunte, pe piept, pe brațe, iar gândurile i se îndreptau, poate, spre viața grea și plină de lipsuri pe care era nevoit să o ducă, el și ai lui…

La un moment dat a observat că într-o bucată mai mare de cărbune, căzută la picioarele sale, se afla ceva, ca o formă mai curioasă. S-a aplecat și la lumina lămpii de pe cască a privit mirat o mică statuetă încastrată acolo, în strat. A desprins-o cu grijă și a constatat că statueta lăsase în bucata de cărbune, urma lucioasă a șederii ei. Și a mai observat că atunci când izbise cu târnăcopul peretele, vârful uneltei lovise statueta exact în șold. Dar nu-l preocupa în acel moment astfel de amănunte…

În «lumi galactice», Doru Davidovici descrie astfel strania statuetă:

«(urmează fragmentul citat anterior – n.n.)»

Minerul nostru nu avea de unde să știe că exact în momentul în care vârful târnăcopului lovea statueta în șold, acasă la el se întâmplă o nenorocire. Fetița lui, în vârstă atunci de 6 ani, jucându-se în ograda casei, a paralizat deodată de la șold în jos. Necazul venise brusc, ca un fulger neașteptat, fără ca fetița să fi căzut sau să fie lovită de cineva. S-a prăbușit secerată sub lumina indiferentă a soarelui de vară și a început să țipe. Mama ei a ieșit speriată din casă, a ridicat-o și a luat-o în brațe, încercând cu blândețe – cum numai o mamă știe s-o facă -să-i aline neștiuta durere.

Dar toate acestea, minerul avea să le afle numai atunci când a ieșit din șut și s-a reîntors acasă. A primit totul cu resemnare, ca pe un Destin nemilos și implacabil, întrebându-se poate cu ce a greșit în fața lui Dumnezeu și a Providenței, ca familia lui să mai fie lovită de un alt necaz. Nu le ajungea oare traiul greu pe care erau nevoiți să-l ducă, atunci, prin anii ’50? Pentru că aceasta este perioada în care s-au petrecut cele povestite aici.

Nu a mai avut puterea și răgazul să le povestească prea multe și celorlalți despre ciudata statuetă găsită în ziua aceea; prea era mare nenorocirea care îi lovise! A așezat-o indiferent pe blidarul de sub tavanul jos, pe peretele de la răsărit, deasupra icoanei. Și acolo avea să rămână ani la rând. Poate își aducea aminte de ea numai atunci când se închina privind pios spre Dumnezeu. Se întreba uneori, de ce a fost nevoie ca aflarea acelei statuete în cărbune să fie neapărat legată de nenorocirea fetei sale. Ori poate că în mintea lui simplă, de om trudit în lipsuri și necazuri, nu-și găseau locul astfel de judecăți…

Din când în când, prin satul acela de mineri din nordul Ardealului, se abătea un fel de «farmacist» (sau de «chimist») care căuta și cumpăra flori de mină. Toată suflarea locului îl știa, iar minerii îl așteptau cu nerăbdare, atunci când aveau ce să-i vândă, în speranța de a mai câștiga un ban…

Iar când «farmacistul» a ajuns și la minerul nostru și l-a întrebat, ca de obicei, dacă nu are ceva pentru el, acesta i-a răspuns că flori de mină n-a mai găsit, dar a scos de sub pământ un fel de figurină. Și, la cererea «farmacistului», i-a arătat-o.

Colecționarul a studiat cu multă atenție ciudata piesă. A privit-o sub lupă și a tot întors-o pe-o parte și pe alta. L-a întrebat apoi pe miner dacă nu i-o vinde lui, i-ar da bani buni pe ea. Acesta, minerul, l-a refuzat fără ocolișuri, povestindu-i domnului «farmacist» că nu poate s-o înstrăineze pentru că de găsirea ei se leagă o întâmplare nefericită din familie: paralizia fetei. După mai multe insistențe, văzând că nu poate să o cumpere, «farmacistul» a făcut o afirmație surprinzătoare, cel puțin stranie: «Această statuetă nu este făcută din materie moartă, ci din materie vie, organică!». Minerul, om simplu și neinstruit, obișnuit de o viață cu munca și cu greutățile vieții, n-a înțeles mare lucru. El nu avea de unde să știe ce este aceea «materie vie» ori «materie moartă»… A luat statueta și a reașezat-o la locul ei, pe blidarul de deasupra icoanei.

Și astfel s-au scurs anii, unul după altul…

Între timp, în familie s-a mai născut un băiat, iar după o vreme, soția minerului l-a părăsit, trecând în lumea umbrelor.

Astfel, el a fost nevoit să doarmă într-un pat pe care-l așezase într-un colț al aceleași camere în care se aflau fetița lui paralizată și statueta de sub tavan. Dormea iepurește și se trezea de fiecare dată când fetița se răsucea în somn, sau când aceasta dorea să coboare din pat. O ajuta de fiecare dată să se țină cumva pe picioarele-i slabe și neputincioase.

În fiecare an sosea «farmacistul» și îl întreba pe miner: «Ei moșule, te-ai hotărât să-mi vinzi statueta?» Primea, inevitabil, același refuz.

Ne aflăm acum într-o seară de Crăciun. Fetița crescuse între timp și tocmai de curând împlinise 15 ani. Participa și ea la bucuria sărbătorii, alături de toți ceilalți membri ai familiei, adunați în jurul mesei din mijlocul camerei. Bucate bogate, băutură îndeajuns, veselie, urări de sărbătoare, cântece.

La un moment dat, prin aburii de pălincă, li s-a părut la toți că au zărit ceva curios. De deasupra icoanei, dinspre statuetă, s-a îndreptat spre patul fetei un fel de «rază» sau «abur de lumină». Nu au dat prea mare importanță întâmplării. Era frumoasă seara de Crăciun, se simțeau bine împreună și n-aveau chef de «fleacuri». Important era că erau împreună, în familie. Și astfel, întâmplarea cu «aburul de lumină» a trecut atunci aproape neobservată. Aveau să-și amintească de ea mai târziu…

Ca orice petrecere, s-a terminat și aceasta. După un timp, poate mai către ziuă, s-au împrăștiat, fiecare pe la casa lui.

În aceeași noapte, ori poate în noaptea următoare, s-a întâmplat din nou ceva curios. Minerul a auzit-o pe fata lui mișcându-se în pat. A deschis și, la lumina slabă a candelei, avea să fie martorul unui fapt incredibil: fata lui, care de nouă ani zăcea paralizată, s-a ridicat încet și sprijinindu-se de pat, a încercat să stea pe propriile ei picioare! Nu a reușit mare lucru și speriată probabil de «îndrăzneală», s-a culcat la loc. De uimire și probabil speriat la rându-i, tatăl ei, minerul, nu a mai adormit nici el…

De a doua zi, fata a început să reînvețe să pășească. Paralizia îi trecuse fără urmă, atâta doar că ea nu mai știa să meargă. Nimeni n-a putut să explice atunci miracolul vindecării.

Peste timp, a devenit o femeie normală, s-a măritat și și-a întemeiat o familie. Se pare că locuiește și în prezent în București. Iar uneori, probabil că își amintește cu tristețe și uimire de cei nouă ani în care a zăcut paralizată în satul ei natal din nordul Ardealului.

La prima venire a «farmacistului», acesta a cerut, ca de obicei, să revadă statueta. Când a primit-o în mâini, l-a mustrat pe miner: «Nu ai vrut să mi-o vinzi mie! Ai dat-o altuia! Crezi că eu nu puteam să-ți fac o copie?». La nedumerirea și mirarea minerului, a adăugat. «Nu-i aceeași piesă! Aceea era din materie vie, organică, asta-i din materie moartă! Nu-i aceeași statuie! E o copie!». I-a cerut din nou minerului să-i vândă piesa. «Acum nici atât – i-a replicat aceasta – pentru că uite ce s-a întâmplat: fata mea s-a vindecat…» – și i-a povestit «farmacistului» ce se petrecuse în noaptea de Crăciun.

Nu se mai știe cu ce impresie a plecat atunci din sat colecționarul de flori de mină. O fi crezut că a fost păcălit, ori mințit? Nu se mai știe nici dacă de atunci a mai trecut prin așezarea aceea de mineri și dacă și-a mai reînnoit vreodată cererea de cumpărare a statuetei. Cert este că nu a putut să o achiziționeze.

Așa cum am spus, fata a crescut și, la timpul cuvenit, s-a căsătorit, stabilindu-se cu familia în București. Fratele ei a urmat școala militară de aviație și, după un timp, a ajuns coleg pe același aerodrom cu Doru Davidovici. Acesta descrie episodul contactului său cu existența reală a statuetei – așa cum afirmam mai sus – chiar la începutul excelentei sale, cărți «Lumi galactice» (Ediția I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, pp. 13-15; Ediția II, Editura RUM-IRINA, București, 1992, pp. 16-17).

Între timp, incitat de această poveste ciudată și deoarece colegului lui i se furase statueta din cameră – el însuși murind într-un accident stupid de mașină – Doru Davidovici încearcă să reia firul întâmplărilor și să afle amănunte în plus.

Astfel, a ajuns în satul de mineri din nordul Ardealului și a stat de vorbă cu oamenii de acolo care-și mai aminteau de povestea fetiței paralizate din senin, într-o zi de vară din anii ’50. A găsit-o chiar și pe aceasta în București și a aflat «de la prima mână» tot ce se întâmplase atunci, cu două-trei decenii în urmă. A fost atât de impresionat, încât a scris și a publicat o altă carte, chiar cu acest titlu: «Zeița de oricalc».

(Pentru cei care nu o știu încă, ori pentru cei care au uitat, reamintesc aici că, după Platon, oricalcul era un material cu proprietăți deosebite, descoperite și folosit de atlanți. «În afară de aur, era considerat cel mai prețios dintre metale de oamenii acelor vremuri» – afirmă Platon).

Am avut mai multe discuții cu Doru Davidovici despre «zeița de oricalc». Ultima dintre ele, cu puțin înainte de tragicul accident care i-a curmat viața în primăvara anului 1989. Niciodată nu m-am gândit să-l rog să-mi facă un crochiu, o schiță a acelei statuete, pe care el o ținuse cândva în mâini. Nu m-ar fi refuzat, mai ales că el avea, pe lângă talentul de scriitor și pe acela de bun desenator. Nu m-am gândit nici să-i înregistrez mărturia pe bandă magnetică, pentru că nu mi-am închipuit nici un moment că zilele-i vor fi scurtate atât de repede și de brutal. Așadar, ceea ce povestesc aici, nu are ca suport decât amintirea mărturisirilor lui, la care se adaugă câteva fapte mărunte, de mai mică importanță.

În «Lumi galactice», Doru Davidovici afirmă: «camaradul meu a murit într-un accident de avion». Aceasta se întâmpla după ce statueta îi fusese furată din camera pe care o ocupa la aerodromul lor militar din Bărăgan.

Știau cu toții cine furase statueta, dar nu avea nimeni curajul să o ceară înapoi. Fără îndoială, era vorbă de vreun ofițer superior, poate chiar comandantul de atunci al aerodromului militar. Se pare că mai târziu, încă pe vremea împușcatului, respectivul devenise «ștab» în ministerul aviației, pentru că, la insistențele mele de a încerca să recupereze piesa furată fostului coleg, Doru mi-a replicat: «Ar trebui pentru aceasta aprobarea expresă a șefului statului!».

Statueta, impregnată poate cu forțe neștiute, ori poate însoțită de un blestem ancestral venit din negura timpului, nu a adus noroc noului ei proprietar, cel ce o obținuse prin fraudă.

Cei de pe aerodrom, care constituiau o comunitate aparte și foarte închegată, ca o familie, urmăreau discret suita de necazuri ce se abătuse asupra hoțului și familiei lui.

Apoi, colegul lui Doru Davidovici, băiatul minerului din Apuseni, avea să moară în mod ciudat și absurd într-un banal accident de mașină. Doru spusese în carte «într-un accident de avion», pentru că nu i s-a dat voie să scrie astfel. Doar aviatorii – mai ales cel militari – nu pot muri decât în accidente de avion, nu-i așa?! Tot așa cum tatăl Iui, acolo în mină, lovise stratul de cărbune cu târnăcopul, nu «a dat cu pickamerul peste ea». La noi se lucra modern tovarăși, minerii foloseau pickamerul, nu trudeau cu târnăcoapele primitive!

Chiar așa! De ce nu i s-a dat voie lui Doru Davidovici să spună adevărul? De ce a fost nevoie să i se modifice textul cărții? Cine s-a ocupat de cenzurarea ei, atunci în 1986?

Mai mult decât atât. De ce nu este reluat firul acestei povești atât de incitante? Doar aerodromul acela militar, unde s-au întâmplat cele descrise mai sus, există încă! Foștii camarazi ai lui Doru Davidovici trăiesc probabil prin țară, ca pensionari cum este și cel ce a furat statueta, chiar dacă el a ocupat – fie chiar și vremelnic – invidiată funcție de ministru al aviației române!

Nu este nimeni interesat să se afle adevărul? Nu vrea nimeni să reapară la lumină «zeița de oricalc»? Doar ea face parte din trecutul nostru! A fost găsită – nu descoperită, pentru că nici una din științele clasice nu se poate împăuna cu aflarea ei! – în subsolul acestei țări! Se mai află în România în acest moment? Sau a trecut granița, profitând de tulburarea ultimilor ani, zăcând în prezent în cine știe ce colecție particulară, în vreun buncăr subteran secret?

Cel puțin în acest caz, indiferența științelor clasice, alăturată dezinteresului cvasitotal al oficialităților noastre, este absolut condamnabilă! Este încă o dovadă – dacă mai era nevoie?! – că nu ne întrece nimeni în arta de a ne fura singuri căciula! Noi, românii, am știut în atâtea rânduri, de-a lungul istoriei noastre, să dovedim lumii «civilizate» că ne pricepem de minune să ne lovim singuri cu parul în cap! Cred că ar trebui să fim menționați și în Cartea Recordurilor!

De fapt, de ce s-ar interesa istoria ori arheologia, de pildă, de povestea «zeiței de oricalc»? Ce interes ar avea? Nici unul! Dimpotrivă, reapariția ei ar ridica o serie de întrebări jenante, la care cele două științe nu ar ști ce răspunsuri să ofere. Doar nu vrem să ne batem singuri cuie în talpă! E mai bine să știm că ne tragem cu toții din maimuță și că avem atâta vechime pe Pământ! Și oricine afirmă altceva este visător, exaltat sau, pur și simplu, nebun!

Cu atâți ani în urmă, un ofițer superior de aviație, pensionar desigur, îmi confirma, într-o discuție avută și cu soția lui, că Doru Davidovici îi fusese subaltern și că știa unde se află statuia respectivă. Motivând că vreau doar să-i fac acestei piese câteva fotografii, l-am rugat să mă contacteze cu respectivul. A fost de acord să mă ajute. Circa o lună mai târziu, îmi trimitea un mesaj cum că nu a mai găsit persoana în cauză și că nu-mi mai poate fi de folos…

Și asta a fost tot…

Acum n-aș mai vrea numai să fac acestei piese doar «câteva fotografii»! Vreau ca ea să fie scoasă din nou la lumina zilei, iar oamenii de știință să aibă prilejul să o studieze și să se pronunțe asupra ei. Și mai vreau ca hoțul, cel care a furat-o și a dosit-o, să fie pedepsit aspru și exemplar, sub acuzația de furt calificat din istoria noastră!

Dar acestea nu-s altceva decât vise și iluzii…

De fapt, ce importanță are ce vreau eu? Îi pasă cuiva de protestul meu sau al altora? Să fim serioși!

«Câinii latră, caravana trece!»”¹.

Notă: ¹Călin N. Turcu – ”Între firesc și imposibil” , Ed. Lucman, București, f.a., cap. ”Taina zeiței de oricalc”, pg. 11-20.